Regina Maria: „A murit, efectiv, în braţele mele, am primit ultima lui privire, ultimul său suspin“

Regina Maria a României povesteşte emoţionant momentul morţii Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, într-un nou volum din „Însemnările zilnice", apărut la Editura Polirom.

Ştiri pe aceeaşi temă


Volumul este cel de-al IX-lea din colecţia Hors Collection a editurii şi cuprinde însemnările Reginei Maria de la 1 ianuarie până la 31 decembrie 1927, fiind tradus de Sanda Ileana Racoviceanu şi îngrijit de Olga-Silvia Turbatu.

Regina Maria a României (1975-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a fost soţia regelui Ferdinand şi mama regelui Carol al II-lea. A început să-şi scrie jurnalul în decembrie 1918 şi de atunci şi-a aşternut aproape zilnic pe hârtie memoriile, până în 1938, cu puţin timp înaintea morţii.

Citeşte fragmente din jurnalul Reginei Maria :

Marţi, miercuri, joi, vineri, 19, 20, 21, 22 iulie 1927 Sinaia, Cotroceni

S-a sfârşit totul! S-a dus! Sfârşitul, deşi eram pregătiţi, avertizaţi, s-a petrecut brusc, rapid, pe neaşteptate. Slavă Domnului că am fost acolo! Pentru aceasta voi fi întotdeauna profund recunoscătoare. A murit, efectiv, în braţele mele, am primit ultima lui privire, ultimele sale cuvinte, ultimul său suspin.

(...) A venit Mamulea, i-a luat pulsul, i-a făcut o injecţie, spunând că aceasta îl va linişti. A părut uşurat că i se face o injecţie şi a repetat cuvintele doctorului: cela calmera.
Părea să se mai calmeze, astfel încât infirmiera mi a spus să mă duc să mă întind puţin, câtă vreme el este liniştit. Însă aproape imediat după aceea a venit la mine, spunând că este agitat, speriat şi că întorcea capul încoace şi o cerea pe „Regina".

Am alergat înapoi la el. Se lupta încă să respire, dar eu şi infirmiera îl mai văzuserăm deseori în acest fel şi, cu toate că era vizibil mai neliniştit ca de obicei, n am crezut că sfârşitul este atât de aproape şi nici nu ne am gândit să chemăm pe cineva. Mai trecuserăm prin multe asemenea clipe împreună, încercând să l liniştim într un fel sau altul. „Sunt atât de obosit", a spus el.

Nu pot spune exact ce oră era. Deschiseserăm o fereastră în baie, sperând că aerul proaspăt al nopţii l ar putea ajuta. Ploua încontinuu, cu un fel de disperare, ceea ce se adăuga în mod straniu la „angoasa" mea.
„Soră, mâinile lui par atât de reci", am spus şi ea le a acoperit cu prosoape calde. A început să respire mai greu. Am simţit că mi dau lacrimile, era atât de chinuitor că nu l puteam ajuta în niciun fel...

În cele din urmă l-am luat în braţe, stând în picioare lângă patul său, cu capul lui pe umărul meu, ca să l pot ajuta. În acel moment a venit doctorul, chemat de infirmieră. S a uitat cu o privire ciudată la pacient şi apoi privirile ni s au întâlnit. I a făcut repede o injecţie, i a luat pulsul şi apoi, cu durere în voce, a spus: „Ça va très mal, votre Majesté". I am şoptit disperată infirmierei: „Cheamă copiii... şi Denize să aducă preotul". Ea a fugit din cameră ca o nebună, în timp ce eu am rămas cu sărmanul meu iubit în braţe, aplecându mă asupra lui, sărutându i fruntea, dar înţelegând, mai mult sau mai puţin, ca într un vis, un vis îngrozitor, ce se întâmpla...

Câteva horcăieli, care erau mai mult ca nişte oftaturi profunde, şi, cu ochii închişi, şi a dat ultima suflare...

Îi simţeam capul pe umăr, mâinile lui deja reci au devenit fără vlagă, faţa mică de tot... se sfârşise - nu mai era obosit, ci se odihnea...

Am rămas aşa, ţinându l în braţe, nu vedeam nimic altceva decât acea faţă mică şi palidă şi nu auzeam decât ploaia care curgea, curgea... şi se părea că brusc se aşternuse o tăcere adâncă, una îngrozitoare, dar în acelaşi timp liniştitoare - în¬grozitoare pentru mine, dar liniştitoare pentru el.  (...)


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările