Regele Mihai I, un veac de singurătate. Zece momente-cheie din viaţa ultimului suveran al României

Regele Mihai I, un veac de singurătate. Zece momente-cheie din viaţa ultimului suveran al României

FOTOGRAFII: GETTY IMAGES, MEDIAFAX, INQUAM PHOTOS

Pe 25 octombrie 2021 se împlinesc 100 de ani de la naşterea ultimului nostru Rege. Deşi moartea lui, din urmă cu patru ani, pare că ne-a lăsat singuri în faţa imposturii, Mihai I este, pentru cei care se uită în trecut, chiar şi cu coada ochiului, o busolă a integrităţii şi a bunului simţ. Cel din urmă Rege al României a fost, sub atâtea forme, plasa de siguranţă a Ţării – pentru el, însă, viaţa a rămas în zodia singurătăţii.

Ştiri pe aceeaşi temă

O copilărie ca „un gol imens

Era 25 octombrie 1921. În jurul orei 19.30, viitorul rege al României venea pe lume, după un travaliu greu, cu complicaţii şi fără pronosticuri prea bune din partea medicilor pentru supravieţuirea micului principe şi a mamei sale, prinţesa moştenitoare Elena. Aşa avea să îi fie întreaga viaţă – o constantă a încercărilor. Mihai s-a născut ca o speranţă a românilor şi a monarhiei noastre. Regele Ferdinand avea o sănătate şubredă încă din tinereţe, iar Carol al II-lea, fiul care avea să-i urmeze la tron, era cunoscut mai degrabă pentru aventurile sale amoroase decât pentru implicarea în binele ţării. Educat şi ocrotit de mama lui şi de bunică, Regina Maria, micul principe avea să capete o conduită ireproşabilă. Carol al II-lea şi-a părăsit familia pentru o altă femeie, Elena Lupescu, pe când Mihai nici nu împlinise trei ani. Mai apoi, după un puseu de orgoliu, îşi cere tronul la care renunţase şi o alungă din ţară pe Elena, mama principelui, lăsând în sufletul micului principe „un gol imens“. Peste ani, Regele Mihai avea să rezume situaţia, prin ochii copilului însingurat şi cu mintea adultului înţelept, astfel: „Când am avut nevoie de o mamă, am avut un tată; și când mi-a trebuit un tată, am avut o mamă“. La rândul său, Regele a avut cinci fete cărora le-a oferit, alături de Regina Ana, căminul pe care el nu l-a avut. Iată, aşadar, cum mâhnirea şi trauma unei copilării nefericite nu şi-au făcut casă în sufletul regelui, care a aplicat, cu dragoste şi căldură, deviza „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“.

Două jumătăţi de domnie

Pe 20 iulie 1927, Ferdinand, primul rege al României Mari, se stingea din viaţă în urma unui cancer de colon. Două săptămâni mai târziu, pe 1 august, un băieţel de nici 6 ani, în pantaloni scurţi şi cu şosete albe, trei sferturi, era pe coperta revistei „Time“ – Mihai era Rege. Bineînţeles că un copil nu avea cum să conducă o ţară, asta e ştiut. Aşa că micul rege a fost aruncat în vâltoarea politicii româneşti, cu o Regenţă în faţă, formată din Prinţul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea și președintele Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan. Aceste numiri nu au fost altceva decât o nedreptate faţă de Regina Maria, însă aici este deja altă poveste. La nici trei ani, tatăl său se întoarce de la Paris, cere să i se dea tronul la care renunţase de bunăvoie, luându-i coroana de pe cap propriului copil. Zece ani mai târziu, la începutul lui septembrie 1940, după ce distruge România Mare, Carol îşi face iar bagajele şi Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, jură credinţă ţării pentru a doua oară. Iată cum Regele îşi asumă conducerea unei ţări aflate în plin război mondial. Era un rege tânăr, pe care fostul monarh nu îl pregătise pentru viitor, aşa că se încrede în Ion Antonescu şi îi cedează mare parte din puterea decizională. Ani mai târziu, regele spunea: „Adolescent fiind, am visat uneori să am un tată care să se afle lângă mine, care să mă susţină, care să mă pregătească să-mi slujesc ţara, să domnesc. În locul acestuia, am cunoscut un om care și-a mascat întotdeauna sentimentele, un om ale cărui acte îi dezminţeau făgăduinţele“.

Mutarea decisivă de pe tabla de şah a războiului

23 august 1944, ora 22.12, la radio, crainicul anunţă: „Atenţie, lăsaţi aparatele deschise. În curând vom transmite în cadrul Radiojurnalului un comunicat important pentru Ţară“. Regele Mihai iese din umbra mareşalului Antonescu – asta după ce îl eliberase din funcţie cu câteva ore înainte – şi face un pas important pentru istoria mondială: ieşirea din alianţa Axei. „Români, În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. (...) Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate (...)“ – aceasta a fost decizia care se auzea în difuzoare şi de care a fost învinuit regele în ultimii 30 de ani. Cu nişte aliaţi aflaţi în colaps şi cu o armată sovietică ce bătea la porţile României, grăbită să calce totul în picioare pentru a ajunge la Berlin, ai noştri nu aveau nicio şansă. Cât despre comunism, nu decizia regelui i-a deschis porţile, ci înşişi mai marii lumii, transformând geografia în duşman.

Un gest pentru popor

De la 23 august ’44 până în 1947, viaţa regelui a fost o luptă contra comuniştilor, prea fină, de altfel. Comuniştii, însă, aveau toţi aşii în mână – şi nu se dădeau în lături nici de la ilegalităţi grosolane, precum încălcarea Constituţiei. Simţul ascuţit al democraţiei l-a făcut pe rege să ia o decizie radicală: greva regală. Mai exact, în perioada 21 august 1945 - 7 ianuarie 1946, el a refuzat să semneze actele Guvernului Petru Groza şi să primească miniştrii în audienţă – aşadar, comuniştii acţionau în ilegalitate. „Trebuia să atrag atenţia poporului în ce primejdie se află. Trebuia să mă desolidarizez de orice acţiune a guvernului. Ţinta principală a fost atinsă. Ţara și-a dat seama că n-am nimic de-a face cu comunismul și că lupt împotriva lui. Pe Aliaţii din vest, greva mea i-a deranjat. Şi ei voiau liniște, pentru ca pe fondul liniștii de la noi să-și consolideze relaţiile cu Sovietele. Am observat că nu totdeauna liniștea e bună. Oamenii o vor fie când nu trebuie, fie împotriva intereselor altora“. În 1946, cu recunoaşterea anglo-americanilor, Guvernul comunist era recunoscut – au urmat apoi alegerile fraudate din noiembrie 1946, în faţa cărora Regele Mihai nu mai avea niciun glonţ.

„Am plecat cu moartea în suflet

În timp ce regele se afla în grevă, în Bucureşti, mii de monarhişti se strânseseră în piaţa din faţa Palatului Regal – era 8 noiembrie 1945, onomastica monarhului. Adunaţi să îi ureze viaţă lungă suveranului, evenimentul poartă culorile puternice ale violenţei – totul s-a lăsat cu morţi, răniţi şi arestaţi. „Cred că puţine popoare s-au lăsat vreodată împușcate ca să-i ureze regelui lor la mulţi ani!“, scria prinţesa Ileana, sora lui Carol al II-lea. A fost ultima manifestaţie pro-monarhistă. Doi ani mai târziu, la sfârşitul lui decembrie 1947, regele se întoarce de la Londra – în absenţa lui se pregătea schimbarea istoriei. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza îl aşteptau. Cerinţa a fost scurtă: abdicarea, dacă nu, cei peste 1.000 de studenţi arestaţi în timpul mitingului din noiembrie 1945 vor fi împuşcaţi. Regele şi-a pus semnătura pe o abdicare deja redactată. Regele şi Familia Regală luau drumul rece al exilului pe 4 ianuarie 1948. „Peronul era gol, cu excepţia a două rânduri de ofiţeri care străjuiau calea până la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel că nu ne puteau vedea. Totuşi, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul timp de câteva secunde. Plângea ca un copil... Acel soldat cu chip înlăcrimat a fost pentru mine semnul că populaţia rămânea credincioasă Coroanei (…) Am plecat cu moartea-n suflet“, îşi aducea aminte, peste ani, bătrânul rege.

„Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile

În 1989, aflat la Versoix, Regele este anunţat de regele Baudoin al Belgiei că în România comunismul îşi dă ultima suflare. Onestitatea şi bunul-simţ l-au făcut pe suveran să aştepte: „Mi-am zis în sinea mea «Da, ar trebui, poate, să merg acolo», dar nu voiam să vin să dau impresia, pentru că toţi oamenii ăștia au murit pentru un anumit ideal, și pe urmă să fiu eu acolo, în faţă. Am zis: «Nu, să vedem ce se întâmpl㻓. De departe, însă, Regele Mihai le-a fost alături celor ieșiţi pe străzi. Şi le-a vorbit de la suflet la suflet. Pe 18 decembrie, el le transmitea următorul mesaj prin intermediul postului Radio Europa Liberă: „Sunt cu gândul și cu sufletul alături de voi, sunt ca și voi îngrijorat când aflu cruzimea cu care reacţionează cei de la Putere atunci când cereţi doar drepturile cele mai elementare și totuși, și totodată, am și aveţi mari speranţe fiindcă luaţi cuvântul, manifestând. Fiindcă nu vă mai temeţi, fiindcă prin însăși sălbăticia represiunii înţelegeţi și înţelegem cu toţii că le e frică de voi celor de la putere. Manifestaţi pașnic cu lozinci care să le spuie care vă sunt năzuinţele. Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile. Nu îi provocaţi, fiţi pașnici, dar demni. Cu Dumnezeu înainte!“. O încurajare pe care, în perioade tulburi, românii ar trebui să o ia drept far călăuzitor.

„Nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima

După căderea regimului comunist, Regele a sperat că se va întoarce acasă. Era 12 aprilie 1990, iar monarhul şi familia sa voiau să sărbătorească Paştele în România. După ce toate acordurile fuseseră încheiate la nivel oficial, pe aeroportul din Zürich, au fost întorşi din drum. Era Joia Mare şi pentru bătrânul rege începea lungul şir al patimilor către casă. Tot în acelaşi an, dar de Crăciun, regele a pus piciorul pe pământ românesc după mai bine de 40 de ani. Era în drum spre Curtea de Argeş – la 20 de kilometri de Piteşti, maşina regelui este flancată de poliţişti şi le este cerută părăsirea ţării. Motivul: intraseră ilegal în ţară, cu paşaport danez. Românul Mihai s-a putut bucura de ţara lui abia în 1992, când, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, la Putna îl aşteptau peste 5.000 de suflete. A doua zi, la Bucureşti, peste un milion de români au umplut străzile – şi copacii, acoperişurile, ferestrele – pentru a-l vedea pe Rege. A găsit o Capitală tristă, dar care încă îşi iubea trecutul. Regele zâmbea, pentru prima dată, în aproape jumătate de veac. Era zâmbetul acela pe care mica principesă Margareta, la doar 4 ani, îl căuta. „De ce e tata mereu trist?“, își întrebase mama, iar sensibila Regină Ana îi răspundea: „Pentru că și-a pierdut ţara“. Cu lacrimi în ochi şi cu vocea sugrumată de emoţie, regele a întrerupt şirul de strigăte: „Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima“. Oamenii au continuat să strige: „Majestate, nu pleca! România-i ţara ta!“. O asemenea manifestaţie era de neiertat pentru cei de la putere. Simţindu-se ameninţaţi, impostorii l-au numit, în 1994, persona non grata şi au lăsat la uşa ţării un monarh pe care patria nu îl uitase. Anii au trecut, iar jocurile politice s-au schimbat. Erau alte nevoi și alte mize puse la bătaie. Pe 25 februarie 1997, printr-o hotărâre a Guvernului Ciorbea, Regele primește cetăţenia română, pierdută cu jumătate de veac în urmă. Nu ca un act de dreptate sau de mărinimie, ci pentru că mizele Occidentului erau acum altele, iar România avea nevoie să nu mai fie privită ca o ţară fost-comunistă, ci ca o fostă monarhie. Regele şi-a făcut respectat jurământul faţă de ţară, depus în 1940, şi a bătut la uşile marilor lideri pentru a obţine biletul de intrare în NATO şi UE.

În numele Regelui

5 decembrie 2017 părea o zi gri de iarnă ca oricare alta. Însă pentru români a fost ziua în care au plâns la unison – Regele Mihai a murit. Sute de mii de oameni au umplut Capitala să-şi plângă cel din urmă rege. Au stat la coadă zi şi noapte pentru a aduce un ultim omagiu. Au adus flori, lumânări, portrete, monede, poezii – fiecare ce avea acasă, ce aducea aminte de monarhie, ca un secret de suflet. Mulţi au văzut o punte tăiată, o plasă de siguranţă care nu mai era acolo – în ochii multora s-a văzut ultima suflare a speranţei. Românii l-au petrecut până departe – în drumul către Sinaia, către Palatul Regal din Bucureşti, către Patriarhie şi, apoi, către Curtea de Argeş. Regele Mihai, din lumea celor drepţi, reuşise ce nu s-a putut nicicând în ultimii ani: românii, la unison. În urma lui rămăseseră flori aruncate pe caldarâm şi oamenii cu sentimentul din 1947, strigându-l către principesa Ileana: „Domniţă! Domniţă! Nu mai avem Rege! Suntem pierduţi!“. De această dată, Regele a rămas pentru eternitate şi a lăsat românilor trecutul şi valorile sale la care se pot întoarce, în ceas de cumpănă.

Ultimul testament

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri“

Pe 25 octombrie 2011, la împlinirea a 90 de ani de viaţă, Regele Mihai a ţinut un discurs în faţa Parlamentului. Nobil şi demn, a vorbit în faţa celor care l-au ţinut la porţile României şi l-au declarat persona non grata. Ultimul nostru rege s-a adresat, însă, fiecărui român în parte, lăsându-ne cea mai de preţ moştenire – un discurs la care, în perioade de restrişte, să ne întoarcem, să ne ghideze iar şi iar, să ne ajute „să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul

„Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare.

România a evoluat mult în ultimele două decenii. Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989. Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură. Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românească.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii. Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului.

Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989. Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi. Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi. Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi. Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările