I. Cadrul general

Contextul în care a izbucnit acest conflict a fost marcat de căderea comunismului şi de o revigorare a sentimentelor naţionaliste, ascunse mult timp sub sloganul iugoslav al „unităţii şi frăţiei”, cât şi de absenţa unei societăţi civile bine dezvoltate şi implicate în viaţa de stat.

Precipitarea evenimentelor poate fi observată încă din vremea lui Tito, Constituţia din 1974 permiţând o autonomie mult mai largă republicilor constitutive ale Republicii Federale a Iugoslaviei. Moartea lui Tito din 4 mai 1980 lăsa statul fără unul dintre cei mai importanţi piloni de susţinere ai unităţii sale. În acelaşi timp, împrumuturile marelui conducător la Fondul Monetar Internaţional au fost urmate de o criză economică, constând în reducerea salariilor, devalorizarea monedei şi adâncirea tot mai mult a diferenţelor de dezvoltare economică între republici.

Problemele economice au lăsat cale liberă ascensiunii autoritarismului. Astfel, în Serbia, divergenţele pe baza problemelor etnice din Kosovo l-au propulsat în fruntea partidului pe Slobodan Milosevic. În Croaţia, alegerile libere din aprilie 1990 i-au adus câştigul lui Franjo Tudjman şi formaţiunii sale Uniunea Democrată a Croaţiei (HDZ). Cunoscut pentru ideile sale naţionaliste, Tudjman a fost condamnat în 1972, în cadrul mişcării Primăvara Croată ce se opunea centralismului belgrădean. Vechi partizan din timpul războiului, Tudjman a reuşit să îşi ascundă una dintre obsesii: în 1946, tatăl său, fusese asasinat de o echipă secretă a poliţiei sârbe.[1]

Minoritatea sârbă din Croaţia reprezenta peste 12% din populaţie, la care poate fi adăugată şi o serie de persoane aparţinând unor familii mixte care a preferat să îşi declare etnia drept „iugoslavă”. Istoria majorităţii sârbilor din Croaţia este legată, în primul rând, de migraţiile sârbe din perioada otomană şi crearea unui zid de apărare a Imperiului Habsburgic în regiunile Dunării şi Savei, cunoscut sub numele de: „Ante muralis christianis”. După ce la 1848 sârbii au luptat alături de croaţi pentru drepturile populaţiei slave din imperiu, treptat au început să fie consideraţi cetăţeni de rang secund. Nici în perioada interbelică crearea unui prim stat al slavilor de sud nu a fost lipsită de incidente violente între cele două naţionalităţi. Evenimentele aveau să atingă însă apogeul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când formaţiunile fasciste ale croaţilor au trecut la masacre în masă şi la exterminarea sistematică a minorităţii sârbe. Nici replica sârbă nu s-a lăsat aşteptată, astfel că la sfârşitul războiului au avut loc o serie de crime împotriva populaţiei croate conduse de partizanii lui Tito.

II. Evenimentele iau amploare

Anul 1990 a fost un moment de cotitură în evoluţia federaţiei. Căderea comunismului în Europa de Est a fost urmată de Cel de-al XIV-lea Congres al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia. Delegaţii sloveni, alături de croaţi au părăsit întrunirea. Au urmat apoi alegerile, câştigate cu o majoritate absolută de HDZ. Tudjman a devenit preşedinte al republicii. El urmărea includerea Bosniei-Herzegovina în Croaţia încă din 1989.[2] Ajuns la putere, a schimbat rapid simbolurile statului, multe dintre ele amintind de Croaţia fascistă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Calea spre afirmarea şi cucerirea independenţei de stat a Croaţiei era deschisă.

Au urmat apoi tensiunile interetnice, din ce în ce mai greu de gestionat. Primele răbufniri serioase au loc la data de 13 mai 1990, odată cu meciul de fotbal între Steaua Roşie Belgrad şi Dinamo Zagreb. Scandările naţionaliste de pe stadionul Maximir din Zagreb au fost urmate de o altercaţie generală între galeriile de fotbal ale celor două echipe. Aceste confruntări deosebit de violente s-au soldat cu peste 60 de răniţi.

Creşterea tensiunilor interetnice a fost marcată şi de o răcire a relaţiilor între Belgrad şi Zagreb. În fiecare dintre cele două capitale angajaţii de origine croată şi, respectiv, sârbă sunt concediaţi fără motiv şi nevoiţi să ia calea refugiului în ţara vecină.[3]

Naţionalismul regimului lui Tudjman a fost condamnat inclusiv de personalităţi croate, precum intelectualul Ivo Banac. Acesta şi-a exprimat nemulţumirea referitoare la interdicţia de a omagia anumite personalităţi croate proiugoslave, precum Ljudevit Gaj sau cardinalul croat Josip Jura Strossmeyer (unul dintre primii teoreticieni ai ideii unui stat iugoslav). De asemenea, intelectualul critica şi înclinaţia antisemită şi sârbofobă a regimului. În faţa acestor tendinţe, multe persoane cu nume sârbesc l-au schimbat pentru a prelua forma croată (de exemplu, Jovanka şi Jovan au devenit Ivanka şi Iovan).[4]

În luna iulie 1990, sârbii majoritari din regiunea cunoscută sub numele de Krajna protestează împotriva noilor reglementări. Ostilităţile sunt dirijate de un conducător al sârbilor, medicul dentist Milan Babić. Au fost ridicate baricade, formate din camioane şi trunchiuri de copaci, ce au fost amplasate pe principalele şosele care legau oraşul Knin de zonele de coastă ale Mării Adriatice. Situaţia a devenit cu atât mai gravă pentru guvernul croat cu cât blocarea drumurilor se produce în plin sezon turistic, afectând puternic acest important sector al economiei croate. Ministrul de interne croat, Perica Juric, este trimis pentru negocieri, însă acestea eşuează. În luna august, se încearcă deblocarea drumurilor prin trimiterea a trei elicoptere cu forţe de intervenţie rapidă croate ce urmau să declanşeze o acţiune împotriva rebelilor sârbi. Imediat după decolare, cele trei elicoptere sunt somate de un grup de miguri ale armatei iugoslave să se întoarcă la bază.

În timp ce sârbii izgonesc din regiune toată populaţia croată, la data de 17 august, un desen animat de la televiziunea din Zagreb îi înfăţişează pe sârbi drept un grup de alcoolici însetaţi de sânge şi dornici de răzbunare.

Conform ambasadorului Statelor Unite din Iugoslavia, Warren Zimmermann, poliţia croată a cerut ajutor militar Statelor Unite. Un alt moment important îl reprezintă descoperirea de către serviciile iugoslave a unor camioane cu arme ce trec graniţa cu Ungaria aduse de generalul croat Martin Špegelj. În timpul unei conferinţe, acelaşi general era filmat, cu o cameră ascunsă, în timp ce afirma că armata iugoslavă nu ar fi putut face faţă unui număr de 80.000 de croaţi înarmaţi cu câte un kalaşnikov. Mai mult decât atât, generalul exclama: „Nu înţelegeţi? Suntem în război cu Armata Iugoslavă!”

Punctul culminant al relaţiilor dintre sârbi şi croaţi în anul 1990 urma să fie reprezentat de adoptarea noii constituţii. Spre deosebire de precedenta, în noul text constituţional sârbii nu mai beneficiau de un statut aparte. Croaţia era definită drept „stat al poporului croat”, spre deosebire de cea din 1974, unde Croaţia era definită ca: „stat al poporului croat, al poporului sârb şi al celorlalte minorităţi.”[5]

III. Între propagandă şi mişcări pacifiste

Războiul iugoslav a fost presărat de o propagandă acerbă. Propaganda comunistă privind lupta de partizani împotriva unui inamic comun a fost rapid înlocuită de una ce avea în vedere revigorarea grupărilor paramilitare ultranaţionaliste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sârbii se revendicau ca aparţinând grupării naţionaliste a cetnicilor, luptători împotriva turcilor, dar şi a comitagiilor bulgari de la începutul secolului. Aceştia au devenit celebri, mai târziu, pentru răfuielile cu trupele de ocupaţie ale Axei şi, în special, cu mişcarea fascistă croată, Ustaşa. Liderul cetnicilor din timpul celui de-Al Doilea Războiului Mondial, Draza Mihailović, avea idei puternic naţionaliste şi monarhiste, ce se opuneau celor comuniste şi iugoslave ale lui Tito. Mihailović avea să fie capturat şi executat după sfârşitul războiului în 1946.

Propaganda croată a fost însoţită de revigorarea mişcării ustaşilor, formaţiune de inspiraţie fascistă avându-l în frunte pe conducătorul Ante Pavelic. Ustaşii au fost responsabili cu moartea a peste 700.000 de sârbi, evrei şi rromi în lagăre de concentrare precum cel de la Jasenovac. Nu putea lipsi din cadrul propagandei muzica. Celebră a rămas formaţia rock croată Thompson. Condusă de un anume Marko Petrovic, formaţia este criticată şi în prezent pentru versurile ce îndeamnă la violenţă împotriva sârbilor şi pentru deschiderea concertelor cu salutul fasciştilor croaţi: „Za dom spremni!”(Suntem gata pentru ţară!), un echivalent în Statul Fascist Croat al salutului nazist „Sieg Heil!”. Unul dintre cântece aborda chiar laudativ problematica genocidului împotriva sârbilor în lagărele de la Jasenovac şi Gradiška Stara:

Nici sârbii nu au stat mai prejos, au fost organizate rapid formaţiuni paramilitare ce aveau la bază persoane din lumea interlopă sau a galeriilor de fotbal. Cele mai cunoscute formaţiuni de voluntari au fost „Tigrii”, aceasta fiind condusă de liderul galeriei formaţiei Steaua Roşie, Željko Ražnatović Arkan (căutat de interpol pentru numeroase jafuri de bănci în Occident). O altă mişcare paramilitară era reprezentată de „Vulturul Alb”, asociată adeseori cu viitorul conducător al Partidului Radical Sârb, Vojislav Šešelj. Pe lângă misiunile de luptă, ele s-au ocupat şi cu masacrarea populaţiei civile nesârbe din spatele frontului.

IV. Lupta pentru pace, „Golaniada” sârbilor

Ascensiunea extremismului nu a fost însă lipsită de tentative de apeluri la pace, din partea ambelor părţi. La data de 24 ianuarie 1991 se organizează la Zagreb un marş pentru pace, la care oamenii participă defilând cu lumânări. Manifestaţiile sunt urmate, peste mai puţin de o lună, de largi proteste ale studenţilor la Belgrad. Piaţa centrală este ocupată, se cântă la chitară şi nu lipsesc hiturile pacifiste, precum cel al lui John Lennon: „Give peace a chance”.

La data de 15 martie, un personaj ce urma să aibă o ascensiune fulminantă, în opoziţie faţă de Milosević, profesorul universitar şi activistul sârb Zoran Djindjici îi declara într-un interviu ziaristului român Radu Ciobotea: „Naţionalismul nu va fi eliminat prin secesiune, ci doar prin intrarea în democraţie. Ieşim dintr-o Iugoslavie dominată de comunism şi încercăm să dăm o şansă unei Iugoslavii libere, democratice. Secesiunea anulează această şansă.”[6]

Idei similare erau prezentate şi de premierul croat Ante Marcović ce dorea organizarea de alegeri pluripartide iugoslave care să întărească puterea supranaţională, ca „alternativă” faţă de cea republicană.[7] S-ar mai fi putut oare opri dezintegrarea în aceste condiţii? Putem face doar exerciţii de istorie contrafactuală.

Scenariul reprimării mişcărilor studenţeşti vă poate părea similar cu anumite evenimente petrecute, în aceiaşi ani, pe meleaguri româneşti. O grenadă cu gaz lacrimogen declanşată în mijlocul mulţimii provoacă haos, apoi toată mişcarea pacifistă se transformă într-una violentă prin confruntări de stradă cu poliţia. Se cere introducerea stării de necesitate şi intervenţia armatei. Pe fondul acesta se organizează un consiliu al federaţiei, în cadrul căruia generalul iugoslav Kadijevic expune descoperirea unui plan secret de distrugere a Iugoslaviei în trei etape: 1. Război civil; 2. Intervenţia străină; 3. Impunerea unor regimuri de tip marionetă.

V. Declanşarea ostilităţilor

La data de 8 mai 1991 Consiliul Prezidenţial al Federaţiei elaborează un plan de stingere a conflictelor armate. Armata Populară Iugoslavă urmează să blocheze deplasarea tuturor grupurilor de civili înarmaţi în zonele tensionate din Croaţia, să le dezarmeze şi să dizolve toate unităţile de rezervişti ale poliţiei croate.[8] Era însă tardiv. La 12 mai, sârbii din Croaţia decid, cu 99,8% din voturi, constituirea Republicii Autonome Kraijna, cu capitala la Knin, apoi stabilesc alipirea regiunii la Serbia. La 19 mai, croaţii dau un vot masiv pentru independenţă şi încep să se pregătească de război. Ulterior, la 25 iunie, Croaţia alături de Slovenia îşi declarau independenţa.


Zone din Croaţia locuite de sârbi

Evenimentele au evoluat treptat spre starea de război, incidente izolate manifestându-se, aşa cum am văzut mai sus, încă din 1990. Un moment de referinţă în cadrul confruntărilor armate a fost reprezentat de o primă confruntare armată din luna martie, în zona lacurilor Plivice, între un grup de poliţişti croaţi şi o formaţiune a secesioniştilor sârbi. Schimbul de focuri s-a soldat cu câte un mort de ambele părţi. A urmat persecutarea sârbilor din restul teritoriului croat. La Split şi în alte staţiuni de pe coastă, magazinele şi localurile sârbeşti au fost incendiate, numeroase persoane sunt agresate prin violenţă fizică, ajungându-se uneori la crime. Pe fondul psihozei generale, sunt relevante mărturiile studentei croate Irena Tomić:

„Oamenii din Krajna îi fac pe croaţi să îşi urască vecinii şi prietenii sârbi. În această dimineaţă, foarte devreme am fost trezită de strigăte pe stradă. Persoane treceau pe sub fereastra mea strigând: «NDH! NDH!» (Nezavisna Država Hrvatska, sau Statul Fascist Croat n.a.) Mi s-a făcut pielea de găină.”[9]

Tensiunile se extind şi în regiunile din Slavonia Orientală, zonă cu o majoritate relativă sârbească, aflată la graniţa de est a Croaţiei. Încă de la începutul lunii mai, aici au loc confruntări armate între populaţia sârbească ce blochează accesul în diferite sate ale noilor forţe ale poliţiei croate. Conform multor mărturii, poliţia croată recurge la numeroase abuzuri: acte de violenţă, arestări, crime şi violuri.

Nu putem arunca însă vina asupra unei întregi etnii. Au existat şi excepţii semnificative numeric, respectiv persoane ce au încercat să medieze conflictul. Cel mai relevant exemplu este şeful poliţiei croate din oraşul Osijek, pe nume Josip Kir. Dovedind un curaj admirabil, el merge neînarmat în liniile sârbilor, încercând să poarte negocieri. Progresul vizibil al acestor tratative a fost urmat însă de asasinarea lui Kir de către un grup de foşti colegi de-ai săi, avându-l în frunte pe cetăţeanul croato-australian Antun Gudelj. De menţionat că acesta din urmă fusese una dintre persoanele dezarmate de Kir în tentativele de pacificare a zonei.

VI. Asediul Vukovarului

Unul dintre cele mai mediatizate episoade din timpul războiului croat a fost reprezentat de asediul oraşului Vukovar. Printre obiectivele turistice care au făcut renumit Vukovarul înainte de război se numărau arhitectura barocă, castelul nobililor germani din familia Eltz, precum şi un vas ceramic preistoric descoperit în suburbii, sub forma unei păsări şi denumit de către arheologi: „Porumbiţa Vučedol”. Oraşul avea însă şi un rol important în economia Iugoslaviei comuniste. Având o populaţie de 45.000 de locuitori şi o populaţie formată atât din croaţi, sârbi, maghiari şi germani, oraşul se situează la vărsarea pârâului Vuk în Dunăre.[10] Dacă în interiorul aşezării urbane, croaţii aveau o majoritate relativă, în satele din regiune populaţia dominantă era reprezentată de sârbi. Printre satele locuite majoritar de sârbi se numără şi suburbia Borovo Selo, locul unde la 2 mai 1991 au început luptele între sârbi şi croaţi.

Există însă diverse variante referitoare la locul unde au izbucnit luptele la ambele părţi. Pe de o parte, în cazul variantei croate, războiul a izbucnit atunci când doi poliţişti croaţi care au încercat să schimbe steagul Iugoslaviei cu unul al Croaţiei au fost reţinuţi de forţele sârbe. Trimiterea a doua autocare cu poliţişti pentru a îi elibera pe cei doi a determinat însă un masacru al acestora din urmă. Varianta sârbă, pe de altă parte, expune o serie de abuzuri şi crime la care au fost supuşi etnicii sârbi, aceştia fiind puşi a alege între a fi victime ai unui masacru şi prigonirea în Serbia.

Cert este că tensiunile în zonă crescuseră încă din primele luni ale anului 1991, fiind susţinute prin propagandă atât de Belgrad cât şi de Zagreb, fiecare dintre cele două capitale încurajând populaţia să o considere pe cealaltă drept duşman. Iniţial, luptele s-au dat între localnicii sârbi sprijiniţi de forţe paramilitare trimise de peste graniţă şi forţele noii poliţii croate. Armata Iugoslavă, deşi avea doar rolul de supraveghere, s-a implicat intens în conflict de partea sârbă. Motivul a fost reprezentat de atacarea de către croaţi a cazărmilor federale pe teritoriul Croaţiei, în tentativa de ale captura arsenalul militar. Operaţiunea s-a dovedit o eroare strategică deosebit de gravă, întrucât replica faţă de aceste acţiuni a fost reprezentată de bombardarea de către marina iugoslavă a oraşelor de coasta Mării Adriatice (Split, Zadar, Dubrovnik), oraşe aflate de altfel în patrimoniul UNESCO. În plin entuziasm militar, aviaţia federală a bombardat Zagrebul, greşeală care i-a fost fatală din punctul de vedere al imaginii create la nivel internaţional. În urma acestor acţiuni, Comunitatea internaţională a decis, embargoul total asupra Iugoslaviei.

Confruntările ce se petreceau în cunoscutele oraşe de la ţărmul Adriaticii au distras însă pe moment atenţia presei de la soarta Vukovarului. În timp ce separatiştii sârbi din estul Croaţiei reuşeau să cucerească tot mai mult din regiunea cunoscută sub numele de Slavonia Orientală, oraşul Vukovar rămânea un ultim bastion de rezistenţă al croaţilor din zonă. Bombardarea sistematică de către Armata Iugoslavă a fost urmată de încercuirea totală a oraşului la jumătatea lunii octombrie. Majoritatea clădirilor a fost transformată în ruine şi moloz. Pentru apărătorii croaţi, Vukovarul a devenit un nou Stalingrad. Răniţii au fost adăpostiţi în clădirea spitalului, iar după distrugerea acesteia, întregul personal s-a refugiat într-un adăpost antiatomic, construit în perioada conflictului diplomatic dintre Tito şi Stalin. Oraşul a rezistat peste 90 de zile unui bombardament sistematic în care mii de civili au fost ucişi, inclusiv copii. La data de 18 noiembrie 1991 oraşul a căzut în mâinile sârbilor. Un episod dramatic s-a produs la Ovčara unde într-o fostă fermă de creştere a porcinelor din perioada comunistă sârbii au executat un număr de 250 de pacienţi militari şi civili ai spitalului orăşenesc, încercând apoi să îşi ascundă faptele prin aruncarea cadavrelor într-o groapă comună. O parte dintre criminali se află în prezent în custodia Tribunalului de la Haga, alţii sunt încă daţi în urmărire generală.[11]

Au existat şi voci, printre care şi şeful trupelor de apărare, generalul Mile Dedaković, care l-au acuzat pe Tudjman că a sacrificat oraşul pentru a atrage atenţia opiniei internaţionale asupra conflictului. Asediul de la Vukovar rămâne un moment crucial al războaielor iugoslave. Printre imaginile terifiante se numără evacuarea civililor de către armata sârbă, cât şi turnul de apă al oraşului ciuruit de obuze, devenit un simbol al conflictului croat. O melodie care aminteşte despre rezistenţa acerbă a oraşului Vukovar este cântată de formaţia croată Zlati Dukati:[12]

VII. Acţiuni politice şi militare

Aşa cum am putut observa, situaţia a fluctuat între o serie de lupte ale cele două părţi şi tentative de armistiţiu şi negocieri politice. Separat de aceste două direcţii, constatăm apariţia unui episod ce denotă absenţa unor operaţiuni militare concordante în teren. Este vorba despre evenimentele de la Tovarnik, unde o serie de soldaţi ai trupelor federale, după ce au fost lăsaţi timp de două zile fără hrană şi apă, au ajuns să fie bombardaţi de propria aviaţie. Deosebit de curajoasă a fost iniţiativa unuia dintre supravieţuitorii bombardamentelor, Vlada Jivković. Acesta a intrat cu tancul în centrul Belgradului, cerând socoteală guvernului pentru morţii de la Tovarnik în timp ce opoziţia sârbă cerea încetarea luptelor. Bineînţeles, acest moment a fost urmat de arestarea lui Jivković.[13]

În Dalmaţia, oraşele de coastă: Split, Dubrovnik şi Zadar sunt prinse între focul marinei iugoslave, venind dinspre mare şi cel al trupelor paramilitare sârbe, sprijinite de armata iugoslavă de pe uscat. Oraşul Dubrovnik, perlă a litoralului croat este apărat de 2.000 de voluntari. O mare parte din populaţia civilă croată din împrejurimi se retrăsese între zidurile vechiului oraş, crezând că apartenenţa acestuia la patrimoniul UNESCO îi va feri de bombardamente. Nu a fost însă aşa, oraşul suferind o serie de bombardamente semnificative, pe întreaga sa suprafaţă. [În vara anului 2013, la 18 ani de la încetarea conflictului, am avut ocazia de a vizita oraşul. Clădirile care au suferit daune importante (şi nu sunt puţine) pot fi încă recunoscute prin culoarea diferită a ţiglelor.]

După ce o serie de armistiţii eşuează, la data de 27 noiembrie 1991, Consiliul de Securitate al O.N.U. decide intervenţia, prin sprijinirea delegatului acestuia, Cyrus Vance, de a facilita dislocarea pe teritoriul croat a unor trupe de menţinere a păcii. La 5 decembrie, Croaţia îşi retrage oficial reprezentantul din Consiliul Prezidenţial al Iugoslaviei, Stipe Mesic rămânând la Zagreb. Pentru a supraveghea evacuarea oraşului Dubrovnik, Comunitatea Economică Europeană trimite un număr de trei fregate în Adriatica. În ciuda acestui fapt, luptele din Croaţia au continuat să se desfăşoare şi anii următori însă nu au atins amploarea celor din 1991, cu excepţia operaţiunilor de la sfârşitul războiului[14], pe care le voi menţiona mai jos.

La 12 decembrie 1991, Ucraina a fost primul stat care a recunoscut Slovenia şi Croaţia ca state, urmată apoi de către Islanda. După o serie de acţiuni de lobby pe lângă Comunitatea Economică Europeană ce vizau susţinerea independenţei noilor state, la data de 23 decembrie 1991 Germania le recunoştea independenţa la rândul ei.

Imaginea internaţională a Croaţiei a fost însă puternic afectată atunci când noul stat s-a implicat împotriva musulmanilor din Bosnia. Nu puţine au fost vocile care vorbeau despre un pact secret de împărţire a Bosniei între Tudjman şi Milosević. Chiar şi diminuarea luptelor la sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992 pot fi puse pe seama unei noi aşezări în teren în vederea unui nou conflict.

Nu au încetat însă nici acţiunile pentru pace. În 1992, au loc noi proteste la Belgrad. În afară de pace, se cere respectarea libertăţii presei şi a cuvântului. În centrul acestora se află scriitorul Vuk Drasković care îl compara pe Milosević cu Saddam Hussein, afirmând totodată că principalul inamic al poporului sârb se află la Belgrad. Arestat de regim, a fost eliberat mai târziu prin intervenţia patriarhului Pavle.[15]

Remarcabile au fost şi intervenţiile liderului Partidului Democrat, Dragoliub Mičunović. Acesta încerca să realizeze o platformă pentru prevenirea unor noi războaie civile care să includă o serie de comitete sârbo-albaneze pentru Kosovo, sârbo-musulmane pentru zona Sandjakului şi sârbo-ungare pentru Voievodina.[16]

La data de 27 aprilie 1992 a luat fiinţă Republica Federală Iugoslavia. Aceasta se considera urmaşă de drept a Republicii Federative Socialiste Iugoslavia. În rândul ei intrau Serbia şi Muntenegru şi se recunoştea totodată independenţa Sloveniei, Croaţiei, Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina. Trupele noii federaţii se retrăgeau oficial de pe teritoriul statelor nou apărute.

Evenimentele nu puneau însă capăt confruntărilor militare. În ianuarie 1993 croaţii organizează o nouă ofensivă peste liniile ONU în zonele sârbe din Krajna, iar în martie 1993 acelaşi lucru se petrece şi în Dalmaţia. Anul următor se încearcă ajungerea la o înţelegere între cele două părţi. Aceasta se dovedeşte a fi un dialog al surzilor: croaţii declară că vor fi pregătiţi să discute orice cu sârbii, exceptând integritatea şi suveranitatea Croaţiei, în timp ce sârbii refuză să aibă orice coabitare cu croaţii, inclusiv sub forma unei confederaţii. 

La 2 noiembrie 1993 se constituie aşa numitul „Grup de la Zagreb” în interiorul căruia ruşii şi occidentalii se declară optimişti. Se avea în vedere un plan ce presupunea o Krainja autonomă, dar cu integrarea completă a Slavoniei în Croaţia. Partea croată respinge propunerile.[17]

VIII. Operaţiunea Oluja (Furtuna)

În anul 1994, Croaţia a fost constrânsă de Statele Unite să aleagă între a ieşi din războiul din Bosnia şi a accepta la rândul ei o serie de sancţiuni internaţionale. Deşi nu au oferit un răspuns expres, armata croată s-a reorganizat sub ministrul apărării, Gojko Šušak, iar prin intermediul unei operaţiuni din aprilie 1995, a reuşit să ocupe zona de protecţie a ONU din vestul Slavoniei, în doar câteva ore.

La 1 mai 1995, armata croată a trecut graniţa cu Krajna, într-o operaţiune ce amintea de blizkriegul din Al Doilea Război Mondial. Deşi ONU trimite Croaţiei comunicate prin care se cerea oprirea ofensivei, militarii forţelor de menţinerea a păcii aveau ordin să nu intervină. Se duc lupte intense la podul Stara Gradiska de pe râul Sava, între Krajna şi Bosnia. Capitala Knin anunţă o alarmă antiaeriană în timp ce artileria sârbilor începe să tragă obuze asupra Zagrebului. Sârbii din Bosnia bombardează din nou Dubrovnikul aflat foarte aproape de graniţă. În data de 5 mai 1995, agenţiile Reuter şi France Presse anunţă atrocităţile comise de croaţi la Pakrać. Comunicatele forţelor de menţinere a păcii numesc această operaţiune drept „purificare etnică”[18].

O lună mai târziu, croaţii organizează o nouă ofensivă în zona Alpilor Dinarici şi a regiunii Grahovo. În acelaşi timp, pe frontul bosniac, croaţii încearcă izolarea Krajnei prin ocuparea şoselelor ce fac legătura cu capitala sârbilor bosniaci, Banja Luka, dar şi cu Belgradul. Sârbii din regiune nu pot riposta, fiind dezarmaţi de căştile albastre, în perioada când acestea preluaseră controlul în regiune. O mare parte dintre ei iau calea refugiului, iar asupra celor rămaşi se comit atrocităţi. La data de 5 august 1995, armata croată intră în oraşul Knin, Croaţia reuşind să reocupe întreaga regiune Krajna. Civilii sârbi, împreună cu tot avutul lor, se refugiază peste graniţă. Drumurile sunt supraaglomerate de refugiaţii ducându-şi agoniseala de-o viaţă în automobile, camioane sau tractoare cu remorcă. Înaltul Comisariat al ONU înregistrează peste 150.000 de refugiaţi ce au trecut graniţa spre Bosnia şi mai departe spre Serbia.

IX. În loc de epilog

Sfârşitul războiului şi acordurile de la Dayton au reprezentat o adevărată „pax americana”, aşa cum bine preciza un cunoscut documentar BBC despre războiului iugoslav.[19] Acordurile puneau capăt unei lungi perioade de conflicte între o serie de naţionalităţi şi religii ce reuşiseră, vreme zeci de ani, să împartă teritoriul aceleiaşi ţări. Cu toate acestea, negocierile de pace nu au reprezentat decât un vag intermezzo în cadrul războaielor iugoslave. Vor urma conflictul din Kosovo din 1999, tensiunile din Macedonia 2001 şi independenţa Muntenegrului, obţinută prin referendum în anul 2006.

Astăzi, războiul a lăsat rădăcini adânci în mentalul colectiv al participanţilor. Am parcurs teritoriile Serbiei, Croaţiei şi Bosniei, iar viziunile despre relaţiile între cele trei diferă de la o persoană la alta. Deşi amintirile sunt încă prea proaspete pentru a putea fi estompate curând, cred că există speranţa unei noi înţelegeri în viitor. Tensiunile între sârbi şi croaţi persistă, iar ameliorarea acestora este dificilă. În drumul Croaţiei spre Uniunea Europeană, anul 2010 urma să rezolve problema drepturilor minorităţilor etice. Una dintre măsurile luate în soluţionarea acestei chestiuni, respectiv scrierea numele străzilor oraşului Vukovar atât cu alfabetul latin, cât şi cu alfabetul chirilic (specific sârbilor) a provocat mari proteste de stradă ale croaţilor, urmate de înlocuirea lor.

Exemplele negative de intoleranţă pot fi nesfârşite. Mi-aş dori însă să închei pe un ton optimist acest articol, aşa încât voi căuta să vă ofer exemple pozitive privind noile relaţii între sârbi şi croaţi. O tristă şi emoţionantă melodie croată apărută încă din timpul războiului este E moj druže Beogradski, „Iubita mea din Belgrad”, interpretată de artistul croat de Jura Stublić. O mare parte dintre filmările pentru această melodie se desfăşoară pe celebra autostrada Belgrad-Zagreb, numită înainte de 1990 „a frăţiei şi unităţii”. Versurile ne relatează o poveste între un el şi o ea ce ajung să se reîntâlnească pe front, prin linia de ochire a armei.

Un film-documentar, „Once Brothers”, produs de ESPN (Entertainment and Sports Programming Networks) şi NBA Entertainment este o cronică a unei prietenii dintre un sârb şi un croat, jucătorii de baschet Vlade Divac (Serbia) şi Dražen Petrović(Croaţia). Echipa celor doi a reuşit să devină campioană mondială în urma victoriei împotriva URSS în semifinală şi SUA în finală, la Campionatul Mondial de Baschet din Argentina din 1990. Cei doi au început să joace apoi în NBA, însă războiul a distrus o frumoasă prietenie, relaţiile între cei doi îngheţând treptat pe fondul acestuia. Dražen Petrović din păcate, a încetat din viaţă într-un accident de maşină înainte de sfârşitul războiului, ceea ce a împiedicat o reconciliere între cei doi, după încheierea conflictului. O altfel de reconciliere este ilustrată simbolic de baschetbalistul Vlade Divac. În anul  2010, acesta face o vizită la Zagreb la mormântul fostului coechipier, întâlnindu-i şi familia:


[1] Radu Ciobotea - Război fără învingători, Timişoara, Ed. Meridian 21 Delta, 1998 p. 32
[2] Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Ed. All, Bucureşti 1992, p.154
[3] Radu Ciobotea, op. Cit, p. 33
[4] Sabrina P. Ramet, Balkan Babel, The Disintegration of Yugoslavia from Death of Tito to Fall of Milosevi, Westview press, p. 164
[5] Radu Ciobotea, op. Cit p. 34
[6] Radu Ciobotea, op. Cit. p. 37
[7] Sergio Bianchini, op.cit. p. 156
[8] C.I. Christian- Sângeroasa destrămare, Iugoslavia, Ed. Silvy, Bucureşti 1994 p. 272
[9] Tim Juddah, The Serbs: history, myth and the destruction of Yugoslavia, New Haven, CT: Yale University Press, London 200, p. 182
[10] Andrei Şarîi-Dunărea, Fluviul imperiilor, Ed, Polirom, Bucureşti 2017, p. 263
[11] Ibidem, p. 262
[12] Pentru mai multe detalii asupra asediului se poate urmări şi articolul https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/acolo-unde-copacii-nu-au-crengi-vukovar
[13] Radu Ciobotea, op.cit. p. 56
[14] C.I. Christian, op. Cit p. 275
[15] Sabrina P. Ramet, op. Cit p. 157
[16] Ibidem, p. 161
[17] Ibidem, p. 164
[18] Radu Ciobotea, op. Cit p. 242
[19] https://www.youtube.com/watch?v=V2tFy9MmHCE