Copiii trebuie să înveţe istoria adevărată”, ne dă propaganda rusă lecţii, pe lângă un bacşiş de 100 de Euro, strecurat în jartiera „Cuminţeniei pământului”.

Admit, totuşi, că sfatul este bun. Şi pentru că, într-adevăr, copiii trebuie să înveţe istoria adevărată, să începem chiar cu adevărul legat de Brâncuşi: dacă Uniunea Sovietică nu ne-ar fi „ajutat” să reconstruim social ţara, România ar fi avut acum 200 de lucrări ale sculptorului şi atelierul său din Paris, pe care acesta se oferise să le lase moştenire statului român. Dar în 1951, sub un regim instalat de sovietici şi având la bază ideologia URSS, statul a refuzat oferta, iar membri ai Academiei R.P.R. l-au criticat pe Brâncuşi că „a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze”. Formalismul în artă era evaluat, fireşte, conform unei cărţi a unui oarecare Sobolev, „Teoria leninistă a reflectării şi arta”.

Tov. Acad. Călinescu ia notă asupra comunicării tov. Prof. Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism , în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici (...).  Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă”.

(Academia Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-verbal nr. 10 al şedinţei din 7 martie 1951)

Dar când spunem copiilor istoria adevărată, poate că nici măcar nu trebuie să ne rezumăm doar la cea din documente, ci ar trebui să o spunem şi pe cea din sufletele oamenilor. De aceea, simt obligaţia morală de a contribui puţin la acest lucru, povestind nişte întâmplări din familia mea, pe care nu le-am spus niciodată până acum în public.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, printr-un frumos sat bucovinean de munte din Ţara Dornelor „a trecut în mai multe rânduri frontul”, cum îmi spunea bunica mea. După ce România întorsese armele, în 1944, au trecut pe acolo trupe germane şi italiene în retragere, inamice acum, precum şi trupele sovietice aliate. Despre fiecare au rămas amintiri şi trei poveşti diferite.

Nu ştiu cum ajunseseră soldaţii italieni acolo, dar erau într-o stare foarte proastă: obosiţi, prost echipaţi, cu moralul la pământ şi cu liniile de aprovizionare întrerupte. Bunica mi-a spus că erau atât de disperaţi încât scormoneau pe câmpuri după cartofi putreziţi, rămaşi în pământ din recolta anului anterior. Contactul cu armata italiană a rămas în memoria unui copil de câţiva ani, mama mea, care astăzi nu mai trăieşte, printr-o singură întâmplare, pe care mi-a povestit-o şi mie, când eram eu copil.

Într-o zi, le-a bătut la uşă un soldat italian. Flămând şi cu uniforma zdrenţuită, i-a rugat, cu ochii tulburi de foame, să-i dea ceva de mâncare. Pe vremurile acelea de război era penurie de alimente şi populaţia civilă o ducea foarte rău, aşa că bunica i-a făcut semn că nu-i poate da. Învăţase italianul un singur cuvânt în limba română şi-l tot repeta: „Foame! Foame!”. „N-avem nici noi. N-avem!”, încerca bunica să-i explice. În acel moment, italianul a văzut motanul. Jucării nu avea, dar avea mama mea un motan negru, frumos şi gras, la care ţinea cum numai un copil e capabil să se ataşeze de un animăluţ. Cu ochii plini de speranţă, soldatul a implorat-o pe bunica să i-l dea. Când a înţeles că îl voia pentru a-l mânca, bineînţeles că mama a început să plângă şi să ţipe că nu-l dă nicidecum. Şi atunci s-a întâmplat ceva ce mama a reţinut zeci de ani: a început să plângă şi soldatul. De foame. De disperare. Dar, deşi era înarmat, n-a încercat niciun moment să ia pisica forţat. „Şi ce s-a întâmplat cu soldatul?”, am întrebat tulburată, gata să plâng şi eu de mila italianului flămând. Mi-a răspuns că, deşi nici ei nu aveau de ajuns, fiindcă era foamete pe vremea aceea, bunica i-a dat, până la urmă, ceva de mâncare. Nici nu ştiu dacă ăsta e adevărul sau a spus aşa mama ca să mă liniştească. Cert e că motanul a supravieţuit războiului. Nu ştiu dacă şi soldatul italian. 

Armata germană era de altă factură. Deşi era în mod evident pe punctul de a pierde războiul şi militarii păreau conştienţi de asta, lucrurile erau mai ordonate. La un moment dat, o unitate a avut cartierul general şi barăci la câţiva kilometri de casa bunicilor mei, dar erau grupe mici care stăteau şi în casele localnicilor. O astfel de grupă a locuit şi la ai mei timp de vreo săptămână. Era război, frontul se tot muta, populaţia civilă încerca să supravieţuiască şi nu se punea problema să refuzi să găzduieşti militari, indiferent dacă erau ai ţării tale, ai aliaţilor sau ai inamicilor.

Ofiţerul german a cerut permisiunea să locuiască în casă, într-o cameră liberă, iar soldaţii au stat în curte, într-o şură. Îşi amintea mama cum în fiecare dimineaţă se spălau până la brâu şi apoi beau cafea solubilă, minunăţie de care lumea nu mai văzuse pe-acolo. Aveau ciocolată şi i-au dat şi ei. Mi-a mai povestit că ofiţerul le-a arătat fotografii cu familia lui şi că avea o vioară, la care cânta în fiecare seară. Departe de conducătorii armatei şi de ideologia criminală a lui Hitler, adevărul-adevărat e că germanii simpli care au ajuns în depresiunea Dornelor s-au purtat foarte civilizat cu localnicii, deşi erau acum în război cu România.

După ce s-au retras inamicii italieni şi germani, primii - flămânzi, în debandadă şi disperare, inspirând milă, iar cei din urmă - civilizaţi şi ordonaţi, au venit şi ruşii prieteni. Doar că aliaţii ăştia eliberatori au înspăimântat lumea cu tâlhării („Davai ceas” nu e doar o legendă), violuri şi comportamentul lor necioplit.

Într-o noapte au venit şi în casa bunicilor mei trei militari sovietici. Bunicul fiind mobilizat să execute nişte lucrări pentru armată la ceva distanţă, nu putea veni acasă în fiecare seară, aşa că erau doar bunica şi cele trei fete ale sale. Ruşii au intrat fără să bată la uşă, s-au aşezat la masă, au cerut mâncare şi s-au pus pe băut. După o vreme au început să-i facă avansuri uneia dintre mătuşile mele, adolescentă pe atunci, şi, când aceasta a încercat să-i evite, au devenit violenţi. În momentul în care unul a ridicat arma, toate patru au zbughit-o din casă ca potârnichile. „Noroc că erau beţi şi se cam împleticeau, aşa că am apucat să fugim”, mi-a povestit mătuşa. Dar au ieşit după ele, răcnind şi trăgând focuri de armă în aer. Bunica, fata mijlocie şi cea mică (mama mea) au reuşit să se îndepărteze. Cea mare, mai emotivă, deja văduvă de război la 20 de ani, mi-a spus că, în momentul în care a auzit primul foc de armă, i s-au înmuiat picioarele şi a rămas ghemuită în beznă, lângă gard, ţinându-şi respiraţia şi rugându-se în gând. După focurile de armă, a mai auzit o vreme voci şi, în cele din urmă, soldaţii s-au plictisit şi au plecat. N-a avut niciuna dintre ele curajul să se întoarcă în casă până când nu s-a luminat, iar bunica şi cele două fete care erau cu ea au trăit câteva ore cu spaima că cealaltă a fost împuşcată. Au găsit în casă sticla de băutură goală, totul răsturnat şi cascheta unuia dintre sovietici. Erau atât de beţi, încât nu şi-au dat seama că au uitat-o.

Bunicul s-a întors acasă a doua zi. Ca bărbat ce făcuse armata, ştia că e destul de grav pentru un militar să-şi piardă cascheta şi se temea să nu aibă tot familia lui urmări neplăcute sau să se întoarcă „eliberatorii” a doua zi după ea. Aşa că s-a dus el la câţiva kilometri, unde era cartierul general al armatei sovietice, şi a predat-o, deşi mi-a spus că i-a fost tare teamă să nu-l împuşte.

Aşa a fost istoria vie, trăită de familia mea din partea mamei, pe vremea când armata sovietică şi cea română luptau împreună pentru independenţa şi industrializarea României, iar acest tip de poveşti nu constituie deloc o excepţie. Cum s-a reconstruit social România cu ajutorul Uniunii Sovietice, prin băgarea elitelor în puşcării şi distrugerea fibrei morale a naţiei, e o altă poveste, care nu se rezumă doar la ruşinea cu Brâncuşi din Academia RPR. O poveste mare şi mai impersonală, în cărţile de istorie, şi alte câteva milioane de poveşti mici, cele mai multe nescrise...