Procesul comunismului în România: administrativ, profesional şi politic

Acestea sunt cele trei aspecte pe care, imediat după 1990, ar fi trebuit să le urmărim în tentativa a ceea ce se cheamă, asemeni unei promisiuni mereu amânate, procesul comunismului în România.

Recentul denunţ penal înaintat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) doreşte să repună pe agenda dezbaterii juridice, dar nu numai, faptul că ororile unui sistem sunt rezultatul conlucrării mai multor factori, responsabili fiecare în parte şi toţi la un loc. Doar aşa se pot reface, la distanţă de timp, schemele care transformau lozincile ideologice ale Partidului Comunist, aparent goale de conţinut, în comenzi la capătul executării cărora cădeau, la propriu, victime.

Cu alte cuvinte, trebuie să găsim un răspuns la întrebarea generaţiilor viitoare despre cum au putut fi ucişi zeci de mii de deţinuţi politici şi refugiaţi, cum a fost aneantizată elita, cum au fost executaţi partizanii şi ţăranii anticolectivizare, masacraţi mii de copii orfani şi/sau cu dizabilităţi, cum au fost femei forţate să nască indiferent de situaţia sarcinii, cum au fost scoşi din viaţa publică incomozii prin iradieri şi internări psihiatrice. Preţul uman fiind enorm, întrebarea nu are cum să mai fie ignorată.

Or, aşa cum ne arată investigaţiile din ultimele luni ale IICCMER privind minorii din centrele-spital, moartea acestora era grăbită de un sistem care ştia bine ce face. Eşalonul administrativ, asemeni celui din închisori, făcea tot posibilul ca viaţa să fie incompatibilă cu „condiţiile“ create. De la furtul de alimente la lipsa curăţeniei şi de la agresivitatea fizică la oprimarea sufletească, angajaţii statului comunist erau instrumentele active ale morţii. Fără nicio excepţie sau scuză, chiar dacă în grade diferite.

Apoi, medicii din aceste centre nu îşi făceau treaba. Sedau pe cei gălăgioşi şi agitaţi, tratamentele fiind profund improprii. Un caz uriaş de malpraxis. Toţi erau însă sub controlul factorului politic local şi central. De unde şi necesitatea unei abordări penale în direcţia complicităţii lărgite. Jurisprudenţa din Germania, de pildă, aplicată criminalilor nazişti, ne poate fi de mare folos. Evident, acest efort are drept finalitate tragerea personală la răspundere şi împiedicarea repetării, în alt context, a unor asemenea grozăvii.