Primele contacte ale lui Ceauşescu cu bancherii capitalişti

La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a început să bată la uşile marilor trusturi financiare din lumea capitalistă, în căutarea resurselor pentru dezvoltarea industriei. Bancherii nu au fost aşa amabili cu liderul român precum politicienii occidentali.

Din cauza frecventelor neînţelegeri cu sovieticii, Ceauşescu şi-a dat seama că politica României de independenţă în cadrul „lagărului socialist“ nu putea avea succes fără o economie consolidată. Tocmai de aceea, liderul partidului a accentuat în Raportul Comitetului Central citit la Congresul al X-lea al PCR (6-12 august 1969) necesitatea dezvoltării economice. Rolul fundamental al politicii PCR, afirma Ceauşescu, era crearea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, superioare societăţii capitaliste din toate punctele de vedere.

Întinerirea echipei economice a guvernului
Ceauşescu a schimbat garnitura din fruntea economiei imediat după Congresul al X-lea. A căutat să dea un „suflu“ tânăr domeniului şi să cunoască în detaliu cum funcţiona lumea capitalistă din punct de vedere financiar. La Ministerul de Finanţe a fost adus economistul Florea Dumitrescu. Acesta îşi făcuse studiile la Liceul comercial din Turnu Măgurele (1943-1946) şi apoi la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Finanţe-Credit (1946-1949). După absolvirea facultăţii, Dumitrescu lucrase în diverse posturi economice din provincie şi din Bucureşti, ajungând în cele din urmă să activeze în aparatul Comitetului Central. Nu-şi construise cariera neapărat pe criterii politice. Devenise membru de partid abia în anul 1962, la 35 de ani .
Florea Dumitrescu îşi aminteşte  că imediat după investire a fost chemat de Nicolae Ceauşescu, cu rugămintea de a studia posibilităţile economiei româneşti de a concura statele capitaliste. Primul impuls al noului ministru de Finanţe a fost să apeleze la Uniunea Sovietică. Florea Dumitrescu i-a cerut acceptul lui Ceauşescu să plece la Moscova pentru a solicita un credit de dezvoltare, în valoare de două milioane de dolari. „Să ceri trei milioane, că poate ne dau două“, l-a sfătuit liderul PCR. Ajuns la Moscova, Dumitrescu a introdus pe agenda discuţiilor oficiale şi problema obţinerii de la URSS a unui credit de dezvoltare. Fostul ministru de Finanţe susţine că omologul sovietic „s-a ruşinat“ când a trebuit să-i spună că n-avea să-i dea nici măcar 100.000 de dolari, de unde trei milioane...
După întoarcerea din URSS, Florea Dumitrescu a fost sfătuit de Ceauşescu să caute alte surse de creditare, din afara lumii socialiste. Aşadar, politica de colaborare cu toate statele lumii s-a extins şi la nivel financiar, nu doar politic. Ajutat de colaboratorii din Ministerul de Finanţe, Florea Dumitrescu s-a interesat cum funcţiona lumea capitalistă. „Dacă doream să colaborăm cu ei, aveam nevoie să ştim cum le funcţionează sistemul economic“, îşi aminteşte fostul ministru de Finanţe. Până atunci, economiştii români fuseseră „infestaţi“ de argumentele ideologice privind „putreziciunea“ capitalismului. Dumitrescu a făcut chiar o vizită de documentare în Statele Unite, unde a purtat discuţii cu demnitari ai guvernului american. Îşi aminteşte cu haz comentariul unui coleg din minister, în timp ce se plimbau pe lângă un zgârie-nori recent construit. „Iată, suntem în faţă unei clădiri în putrefacţie“. Prin astfel de contacte, economiştii români au devenit mai realişti, susţine Florea Dumitrescu.

Primele contacte cu bancherii capitalişti
Negocierile cu „lumea capitalului“ au început la Londra, prima opţiune a lui Ceauşescu fiind puternicul grup financiar Rotschild. România avea nevoie de credite bancare în valoare de 1,65 miliarde lei valută pentru plăţile externe pe anul 1970. Nevoia de lichidităţi era mult mai mare deoarece planul pe 1971-1975 prevedea acelaşi deficit în primii trei ani ai cincinalului. Valuta trebuia asigurată din credite externe deoarece economia românească nu putea acoperi decât 35-40% din necesar. Nicolae Ceauşescu credea că marile trusturi bancare se vor comporta cu el ca şi liderii politici capitalişti, preţuindu-i poziţia disidentă în blocul socialist. S-a înşelat. Grupul Rotschild era dispus să acorde României un credit de 10-20 milioane dolari, rambursabil după cinci ani, însă solicita dobânda practicată pe piaţă la acel moment (8 ‒ 8,5 %) .
Era o veste proastă pentru Ceauşescu deoarece România avea nevoie de zece ori mai mulţi bani  în cincinalul 1971-1975 (plăţi externe şi achiziţii). La 13 aprilie 1970, Prezidiul Permanent al CC al PCR a autorizat Ministerul de Finanţe şi Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE) să înceapă negocieri şi cu alte bănci. Condiţia era ca rambursarea creditelor să înceapă după cinci ani, iar dobânda să fie sub nivelul pieţei .

Reprezentanţe financiare în statele capitaliste
Cu ocazia şedinţei din 13 aprilie 1970, Prezidiul Permanent al CC al PCR a mai hotărât înfiinţarea unei bănci româneşti în ţările capitaliste. De asemenea, guvernul trebuia să înceapă procedurile pentru crearea unor reprezentanţe ale BRCE în principalele capitale din vestul Europei. Liderii partidului gândeau că vor cunoaşte astfel frământările sistemului monetar internaţional. În ultimii ani se diversificaseră operaţiunile cu băncile capitaliste, iar întreprinderile româneşti de comerţ exterior aveau nevoie de informări privind fluctuaţiile monedelor occidentale. Reprezentanţele bancare din străinătate se mai puteau informa despre oportunităţile de creditare cu dobânzi avantajoase, pe termen mediu şi lung. Strategia României nu era singulară în blocul statelor socialiste. Ţările CAER activau de zeci de ani pe piaţa bancară capitalistă ‒ URSS (3 reprezentanţe), Ungaria (4 reprezentanţe), Bulgaria (2 reprezentanţe), Polonia (1 reprezentanţă), Cehoslovacia (1 reprezentanţă).
Ceauşescu a mizat pe imaginea sa politică în vestul Europei pentru a atrage parteneri în proiectul bancar. Secretarul general al PCR a ales Parisul drept sediu al preconizatei instituţii. Comerţul cu Franţa atingea 12,5% din totalul schimburilor cu ţările capitaliste, iar creditele externe se contractaseră de la băncile franceze în proporţie de 14%. După primele contacte, bancherii parizieni s-au arătat interesaţi să colaboreze. Statul român trebuia să asigure 50% din capital, restul investiţiei revenind părţii franceze . Cu ocazia vizitei în Franţa din iunie 1970, Nicolae Ceauşescu şi Ilie Verdeţ au obţinut acordul guvernului de la Paris. Valéry Giscard d’Estaing, ministrul francez al Economiei şi finanţelor, a propus însă implicarea în proiect a băncilor centrale din cele două ţări şi nu a bancherilor privaţi . Banca româno-franceză s-a înfiinţat în noiembrie 1971. Giscard d’Estaing i-a spus însă lui Ceauşescu să nu-şi facă speranţe că putea obţine „credite ieftine“. Instituţia financiară avea rolul să ţină la curent guvernul de la Bucureşti cu prefacerile economice din „lumea capitalului“ . Ceauşescu trebuia deci să găsească alte surse de finanţare pentru ambiţiosul său program său industrial.

ONT-ul, în căutarea turiştilor occidentali
Liderul de la Bucureşti s-a folosit şi de bunele sale relaţii cu Germania federală pentru a iniţia contacte financiare cu lumea capitalistă. În ianuarie 1970, o delegaţie a Ministerului Comerţului Exterior s-a deplasat în Berlinul de Vest pentru discuţii cu administraţia oraşului. Partea română dorea să deschidă un birou de informaţii comerciale şi reprezentanţe ale companiilor TAROM şi ONT. Ca urmare a tratativelor, Senatul Berlinului occidental a autorizat funcţionarea reprezentanţei comerciale a României. De asemenea, companiile româneşti implicate în comerţul exterior îşi puteau deschide filiale berlineze. Dintre statele socialiste, mai aveau reprezentanţe comerciale în Berlinul de Vest URSS-ul, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia .
După succesul de la Berlin, guvernul român a iniţiat negocieri pentru deschiderea în Germania federală a unei reprezentanţe permanente a BRCE. A fost ales Frankfurtul, având în vedere importanţa metropolei în cadrul sistemului financiar capitalist. Pe lângă reprezentanţa de la Frankfurt, Banca Română de Comerţ Exterior trebuia să-şi mai deschidă în 1970 filiale la Zurich, Londra şi Roma. În cele două capitale, reprezentanţele BRCE trebuiau să funcţioneze în cadrul ambasadelor.