Primele alegeri în baza votului universal din istoria României, în paginile unui ziar de opoziţie...

Ediţie a ziarului Adevărul, albită de Cenzură. Sursa: site-ul personal al lui Ion Novăcescu

În manualele de istorie, în dreptul anului 1919 este consemnată o reuşită de excepţie a democraţiei româneşti în secolul al XX-lea: introducerea votului universal, în defavoarea celui bazat pe cens, care restrângea dreptul electoral celor lipsiţi de mijloace materiale.

Marele merit al istoricului Ion Novăcescu este acela de a arăta subteranele politicii româneşti în anul de graţie 1919. Cartea sa cu titlul „Linşajul mediatic în politica românească. 1919- Adevărul versus Ion I.C. Brătianu" poate deveni cu uşurinţă un bestseller. 

Pe tot parcursul primului an postbelic a existat o intensă campanie de presă iniţiată de cotidianul republican (unii spun că avea şi vederi socialiste) Adevărul ce avea scopul expres de a demoniza familia (dinastia conform jurnaliştilor publicaţiei) Brătienilor. Diferenţa faţă de linşajele practicate în ziua de astăzi este aceea că se exploata o stare de spirit veridică în rândul opiniei publice: existase un puternic curent de suprafaţă antiliberal după încheierea primului război mondial, ce generase probleme sociale pe întreg continentul european.

Pentru a mai calma spiritele încinse din societatea românească, liberalii au răspuns prin introducerea votului popular, o mişcare politică inteligentă, ce atrage invidia adversarilor şi detractorilor.

Cine va fi la butoanele acestor alegeri?, se întrebau editorii Adevărului în vara lui 1919

În ţările occidentale, la început de secol XX, introducerea votului universal a adus după sine creşteri spectaculoase ale tirajelor cotidianelor, generând o amploare fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. În spaţiul românesc, această lume rămânea încă o mare necunoscută. Jurnalismul mioritic era eminamente elitist, rămăşiţă a epocii votului cenzitar.  

O stare de confuzie se instalează în rândul celor din redacţia Adevărul, unul dintre ziarele mari ale Regatului României. Primul parlament al României Mari avea să fie ales în noiembrie 1919 cu un număr triplu de voturi faţă de legislaturile anterioare.

Încă de la începutul anului, ziarul Adevărul îşi asumase cu îndârjire misiunea de publicaţie a opoziţiei. A avut totuşi decenţa de a susţine ideea unui guvern naţional ce trebuia să coalizeze toate forţele politice pentru realizarea României Mari. La Paris, era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace a ţărilor învingătoare din primul război mondial, ce urma să recunoască noul stat român pe plan internaţional.

Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu s-a folosit de arma cenzurii, având drept alibi continuarea operaţiunilor militare de către Armata Română. Se impunea în acest context introducerea stării de asediu, ce presupune restricţionarea unor drepturi constituţionale, inclusiv libertatea presei.

Citeşte şi: 4 august 1919 - prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism

Constantin Mille, un geniu al presei româneşti moderne, îşi făcea calcule pentru a doua etapă a linşajului mediatic contra puterii liberale. Se apropia campania electorală. Din paginile scrise de Ion Novăcescu reiese că practicile de atunci nu sunt deloc diferite faţă de cele de astăzi. Inamicul trebuia demonizat; tot ceea ce realiza trebuia minimalizat şi ridiculizat. Doar presa are această putere de a te azvârli brutal de pe culmile celebrităţii în abisurile celei mai abjecte mizerii. Eroul de ieri devine indezirabilul de mâine. Nimeni nu poate câştiga un război cu presa, este concluzia logică şi ineluctabilă la care ajunge istoricul. 

În nicio ţară din lume, opoziţia nu a putut înfrânge de la început autoritatea guvernamentală, cu colegiul universal.

Un succes internaţional de proporţii, minimalizat în paginile Adevărului. Ocuparea Budapestei, răbufnire de orgoliu personal a lui Brătianu sau reacţie naţională de autoapărare?

Hiperbolizarea era unul dintre procedeele artistice/ jurnalistice folosite de Adevărul. Era prezis sfârşitul PNL, fiind acreditată ideea că în tabăra puterii se instalase panica şi deznădejdea. Istoria i-a contrazis: după război dispare de pe scena politică românească Partidul Conservator, copleşit de reuşitele liberalilor.  Trăiesc un deja vu citind acest pasaj redat de istoricul Ion Novăcescu. Sunt sigur că nu doar eu simt asta:

Primejdia brătieniştilor sunt alegerile. Rămân ei la guvern sau de-ai lor, atunci partidul e salvat. Altfel, dezastrul va fi spăimântător.

Observaţi stilul stereotipic, ce începea de atunci să prindă germeni, dar şi tendinţa grosieră de etichetare a unei tabere politice după o personalitate reprezentativă, practicată şi astăzi cu succes (băsişti, pontişti, soroşişti, iliescieni). 

Exista, în acelaşi timp, teama de fraudă electorală: alegerile nu puteau fi organizate de către prefecţii şi primarii regimului.

Pe măsură ce Armata Română se apropia de Budapesta, în campania de pedepsire a regimului agresiv instituit de Bela Kuhn, disperarea se instala în redacţia Adevărul. Cea mai bună soluţie găsită a fost aceea de a se întoarce cu spatele la reuşita de excepţie a militarilor români, până la formularea unei noi strategii ofensive contra lui Ionel Brătianu, omul politic ce urma să primească laurii în urma ocupării capitalei ungare.

Editorialul lui Emil D. Fagure din data de 2 august 1919 atinge culmi nebănuite ale penibilului jurnalistic, chiar dacă cel anterior menţionat clama cu vehemenţă ca fiind penibilă şi inutilă intervenţia Armatei Române. Au urmat zile întregi de linişte în paginile publicaţiei, deşi toată presa românească de la acel moment jubila cu privire la victoria istorică de la Budapesta. Este foarte probabil că redacţia Adevărul a conştientizat necorelarea cu sentimentul public, alegând tactica tăcerii. Prin urmare, intrarea trupelor române în capitala ţării vecine este boicotată de către Adevărul.

Întrebarea care se impune în continuare este următoarea: ce aveau de câştigat cei de la Adevărul de la acest război deschis cu puterea? Bani, glorie, recunoaştere în lumea jurnalistică? Sau a fost doar o răbufnire cu prea mult exces de zel a unei entităţi ce îşi aroga rolul de a patra putere în stat?

Ambele tabere s-au cufundat în penibil: pe de o parte linşajul mediatic deşănţat practicat de Adevărul, pe de altă parte cenzura brutală impusă de Brătianu, acţiune eronată a Guvernului ce avea să atragă simpatia şi compasiunea cititorilor publicaţiei.

Nu este de mirare faptul că în ziua ocupării Budapestei, ziarul a ales să relateze un eveniment ce ţinea de bucătăria internă: o descindere a poliţiei din Bucureşti la sediu, cu noaptea în cap, în scopul verificării numerelor ce abia ieşiseră de sub tipar. 

Ziarul de dimineaţă avea să conţină un anunţ laconic cu privire la Budapesta, inserat în subsolul paginii, formulat într-un mod ambiguu: Trupele române au intrat în Budapesta. O fază nouă politică începe. De abia peste două zile, într-un editorial semnat de Fagure, se exprima ideea la fel de ambiguă că ocuparea Budapestei a fost un succes exclusiv al armatei noastre, în timp ce pentru acţiunea Guvernului se folosesc termeni precum iresponsabil, incoerent, incert. 

Probabil că editorialistul Adevărului cunoştea celebrul dicton „Războaiele sunt începute de politicieni, iar militarii au datoria de a le pune capăt". De-a lungul lunii august, editorialele sale cunosc o serie de impardonabile schimbări de opinie, după cum remarcă Ion Novăcescu. Totul culminează cu un alt editorial din 8 august, când afirmă că a existat o reacţie naţională de autoapărare în iniţiativa de a ocupa Budapesta. 6 zile mai târziu, revine la opinia exprimată anterior. Sunt lucruri pe care le vedem şi astăzi, practici ce ne îndepărtează de informaţie. Presa a rămas la fel de elitistă ca la începutul secolului XX, cetăţeanul simplu privind siderat la un război la care nu participă. Îl citez aici pe Walter Lippman (1925):

Cetăţeanul obişnuit a ajuns să se simtă asemenea unui spectator surd,aflat în rândul din spate,care este nevoit să privească la un spectacol misterios,abia abţinându-se să nu doarmă.Publicul nu face decât,cel mult să aprobe sau să se opună celor care ar putea să ia deciziile.

În zilele următoare, războiul mediatic trece într-o altă fază. Nu doar luptele de pe teritoriul Ungariei captau toată atenţia în spaţiul public. La Bucureşti, se dezgropau schelete din timpul războiului. Adevărul versus trusturile de presă ale Partidului Naţional Liberal: Cele două tabere se acuzau reciproc că au primit subvenţii din partea Germaniei, respectiv Rusiei Ţariste. Ambele s-au dezincriminat public. 

Primele alegeri în baza votului universal s-au desfăşurat sub auspiciile înfăpturii României Mari, în luna noiembrie a anului 1919. În acest caz, ziariştii Adevărului dau dovadă de o bună intuiţie politică: avea să se implinească dorinţa lor de înfăptuire a unui guvern naţional. Pe 25 noiembrie, se constituie Guvernul Blocului Parlamentar, ce reunea partide din toate provinciile alipite după 1918. Din nefericire, guvernul ardeleanului Alexandru Vaida Voevod nu a avut viaţă lungă. 

Alegerile organizate în mai 1920 aveau să confirme starea de confuzie a opiniei publice româneşti, alimentată de presa vremii. Un electorat extins în urma introducerii votului popular preferă să ofere puterea generalului Alexandru Averescu, ce câştigase simpatie publică în timpul războiului pentru întregirea neamului, la fel cum vechii grecii acordau conducerea cetăţii-polis unui tiran în vremurile de primejdie (termen ce astăzi are conotaţii negative; similar în cazul termenului de dictator- conducător cu puteri sporite ales de Senat să conducă Roma Antică pe timp de război). Desigur, alegerile fuseseră câştigate de formaţiunea Liga Poporului, rebotezată Partidul Poporului (ce denumire premonitorie!).