Prima întâlnire dintre Ceauşescu şi Yasser Arafat
0
Cu ocazia vizitei în Egipt din aprilie 1972, Nicolae Ceauşescu a avut prima discuţie oficială cu liderul palestinian. Întâlnirea a fost pregătită de Ştefan Andrei, care susţine că Arafat se afla întâmplător prin Cairo, dorind neapărat să vorbească cu Ceauşescu.
La sfârşitul anilor ’60, secretarul general al PCR avusese relaţii tensionate cu lumea musulmană datorită faptului că nu condamnase Israelul pentru „războiul de şase zile“. Ceauşescu şi-a reevaluat poziţia din motive economice, dorind să aibă acces la pieţele de desfacere din Orientul Mijlociu şi Africa. Liderul de la Bucureşti a susţinut public pentru prima dată cauza palestiniană în decembrie 1969.
La solicitarea ONU, România a donat produse şi medicamente pentru ajutorarea refugiaţilor palestinieni în valoare de 120.000 lei valută . În lunile următoare a continuat politica de sensibilizare a lumii arabe. Analizând în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 16 februarie 1970 problema Orientului Mijlociu, aprecia că politica agresivă a Israelului avea trei componente.
Întâi că armata statului evreu lansa raiduri aeriene în ţările vecine, încălcându-le suveranitatea. În al doilea rând, Israelul refuza să aplice rezoluţia ONU din noiembrie 1967 de retragere a trupelor din teritoriile ocupate. În al treilea rând victimă perpetuă a represaliilor israeliene era populaţia palestiniană. În consecinţă, a recomandat Consiliului de Miniştri „rezerve şi reţineri“ în relaţiile cu Israelul şi contactele restrânse la acţiuni diplomatice şi culturale.
Pentru a semnala internaţional noua politică, diplomaţii urmau să condamne „cu mai multă fermitate“ represaliile statului evreu contra ţărilor arabe. Un semn ar fi fost şi absenţa ambasadorului României la Tel Aviv o perioadă mai îndelungată, recomandată de Ceauşescu. Ministerul Comerţului Exterior era atenţionat să nu livreze mărfuri strategice, pentru a nu întări capacitatea de represiune a statului evreu.
În paralel, Ministerul de Externe şi Secţia Internaţională a CC al PCR au iniţiat un program de intensificare a contactelor politice, culturale şi economice cu ţările arabe. Ceauşescu vedea acum în „problema palestiniană“ cheia relaţiilor cu ţările din Orientul Mijlociu şi Africa. A decis ca România să militeze pentru crearea unui stat palestinian independent.
Şi-a lansat curând noua politică pro-arabă, condamnând public statul evreu la 13 mai 1970 pentru pătrunderea armatei israeliene în sudul Libanului. „Guvernul Israelului şi-a asumat o grea răspundere săvârşind acest atac“, a susţinut un comunicat public emis de MAE. „Nici un stat nu-şi poate aroga dreptul să pătrundă cu forţele armate pe teritoriul altui stat“.
Atitudine moderată în timpul discuţiilor cu liderii palestinieni
Yasser Arafat, preşedintele Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), a venit la întâlnirea cu Ceauşescu din 5 aprilie 1972 însoţit de Farouk Kaddoumi, al doilea lider ca importanţă al palestinienilor. Conform stenogramei, a vorbit mai mult Arafat, plângându-se cât de greu era să susţină ideea unui stat palestinian, chiar în rândul ţărilor arabe. Nu prea ştiau să-şi prezinte oferta, a observat Ceauşescu, apreciind prea radicală dorinţa fondării statului între graniţele Israelului. „Ce vreţi să faceţi cu evreii, îi aruncaţi în mare“?, l-a întrebat Ceauşescu.
S-a „scuzat“ faţă de Arafat că România nu se implicase în negocierile care au dus la fondarea Israelului în 1948. Dar existenţa statului evreu era o realitate internaţională care nu putea fi ignorată. Înţelegea dorinţa şi dreptul palestinienilor de a avea o ţară a lor, nu se putea ca un întreg popor să locuiască în corturi la nesfârşit. La solicitările umanitare ale ONU privind întrajutorarea refugiaţilor palestinieni România a răspuns, atât în decembrie 1969, cât şi în aprilie 1970, trimiţând medicamente şi ajutoare materiale în valoare de 280.000 lei.
„Statul palestinian nu trebuia să fie sursă de abuzuri“, susţinea Ceauşescu
Un stat palestinian era în consecinţă o cerere legitimă a OEP. Însă la începutul anilor ’70 palestinienii erau răspândiţi în mai multe teritorii – Iordania, Israel, Siria, Liban, Egipt, chiar şi America de Sud. Pentru început trebuiau să se organizeze într-un teritoriu negociat pentru a-şi consolida instituţiile, spunea Ceauşescu. Un stat palestinian nu trebuia să fie sursă de noi abuzuri în Orientul Mijlociu.
Palestinienii iubeau pacea, însă condiţiile geopolitice îi făceau să ia mai degrabă arma în mână pentru a-şi câştiga drepturile, s-a exprimat Arafat. Ceauşescu aflase pe „pielea lui“, căci în 1971 Securitatea dejucase planul a trei palestinieni de a arunca în aer ambasada Israelului de la Bucureşti. În anul următor, altă intenţie teroristă alertase autorităţile româneşti. Se pregătea asasinarea Goldei Meir, cunoscută pentru poziţia rigidă faţă de palestinieni, în timpul vizitei la Bucureşti.
La finalul întrevederii, Ceauşescu l-a sfătuit pe Arafat să iniţieze negocieri directe cu Israelul, nu prin mediatori internaţionali. Statul palestinian trebuia să se constituie în conformitate cu rezoluţia ONU emisă după „războiul de şase zile“.
Finanţator al mişcării anti-apartheid
Vizitând Africa în 1972, Nicolae Ceauşescu a avut întrevederi şi cu alţi lideri exilaţi ai mişcărilor de eliberare. Spre exemplu, la 29 martie s-a întâlnit la Dar es Salaam (Tanzania) cu Alfred Baphethuxolo Nzo, secretar general al Congresului Naţional African.
Ceauşescu a ţinut însă să-l vadă pentru a-l informa oficial că România pactiza cu lupta Congresului Naţional African contra rasismului. Mişcarea lui Mandela era susţinută în toate documentele oficiale româneşti.
De altfel, Ceauşescu a finanţat Congresul cu sume cuprinse între 10.000 şi 50.000 dolari, a mărturisit Ştefan Andrei. N-o să găsim în nici o arhivă această contribuţie a României în lupta anti-apartheid, a ţinut el să precizeze. Ajutorul financiar s-a discutat în întâlnirile private, cu dispoziţii verbale privind livrarea fondurilor.
Se încarcă comentariile...
