Prima dragoste

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
tablou

O singură dată a simţit imboldul de a-şi căuta norocul în lume, nu cu mult înainte de-a fi împlinit 20 de ani, când un bărbat o făcuse să sufere.

Era un sticlar din Târgovişte care venea o dată pe lună la Bucureşti, încărcat cu sticlărie foarte apreciată, căci între toate cea mai curată şi neînchipuit de subţire era pe-atunci sticla de Târgovişte, de un albastru care te făcea să visezi. Sticlarul modela nişte şipuri după desenele Doctorului, care era foarte pedant, mai ales când venea vorba despre ambalajul elixirelor lui.

Acest sticlar era un bărbat zvelt, poate cu câţiva ani mai mare ca Mărmănjica, foarte dichisit, mi-aduc aminte că purta un fes înalt, dintr-o stofă molatică, ceea ce-i dădea un aer exotic, făcându-l să semene cu panţârii şi cu husarii.

Mărmănjica îşi însoţea unchiul de fiecare dată, iar după ce intrau în odaia sticlarului, ea rămânea lângă uşă, privindu-l pe acest băiat pe furiş, dar cu toată concentrarea de care era în stare. Cei doi vorbeau în şoaptă, nu se ştie de ce, trecând sticlăria dintr-o mână într-alta, mici şipuri care păreau îndopate cu flori de cicoare.

— E fata dumitale? întrebase odată sticlarul, iar Mărmănjica se făcuse roşie de plăcere.

— O, nu! a răspuns evaziv Doctorul, care nu se lăuda niciodată cu Mărmănjica.

— Aha! răsuflă uşurat sticlarul. De-aia nu semănaţi.

Mărmănjica zâmbi, crezând că o laudă, pentru că nici ei nu-i plăcea cum arăta Doctorul. Dar imediat lucrurile s-au întors pe partea cealaltă.

— Ce-are de se uită aşa de crunt? E cumva bolnavă sau e slabă de minte…?

Cuvintele acestui sticlar, pe care ea îl privea ca pe un iubit, o loviră în plin. Dar nici răspunsul Doctorului n-a fost mai prejos: Aşa e ea, seamănă că ta-său, care era cam ceacâr.

Remarca era cu totul nedreaptă. Mărmănjica nu era o femeie urâtă. N-avea ochii încălecaţi sau ceva. Să nu credeţi că era vreo muscă bolnavă! Avea doar o privire care descurajează, un fel de a te privi care îţi tăia elanul de-a intra în vorbă cu ea. Te intimida, aş spune. Totuşi, întâmplarea aceasta a băgat-o sub plapumă mai multe zile. Nu voia să mănânce, nu voia decât să fie lăsată să moară.

Dar, cum se întâmplă, până la urmă şi-a pus iarăşi hainele ponosite şi-a plecat spre pădure, care era şi singura ei alinare. Dacă n-ar fi existat Cotrocenii, ar fi stat toată ziua închisă în casă. Şi, plimbându-se prin pădure, mai bine zis, târându-se prin încâlcirea pădurii, realiză că nu putea să lase lucrurile aşa. Şi să ştiţi că îi dau dreptate: când cineva te răneşte, dacă taci, o mai iei o dată în barbă, iar în scurtă vreme ajungi ciuca bătăilor.

Cum tocmai urcase pe tron un grec paranoic, obsedat de conspiraţii şi de omoruri, Mărmănjica ticlui o scrisoare în nemţeşte pe care o strecură pe sub uşa sticlarului. Apoi trimise un denunţ direct la Palat, avertizându-l pe principe că sticlarul era mesagerul unui conspirator care-i pusese gând rău.

Sticlarul a fost bătut câtva timp şi, cu toate că nu putea să spună nici cine îi dăduse scrisoarea şi nici cine era odiosul căruia trebuia să i-o ducă, şi-a petrecut câţiva ani la ocnă, până când familia lui a reuşit să-l răscumpere.

 (Homeric)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite