Presa unui timp radical. Condeiele de aur ale României: un mit şi mai multe falii

Presa unui timp radical. Condeiele de aur ale României: un mit şi mai multe falii

Oameni şi ziare FOTO: Getty

Campania Adevarul-Dela0.ro decojeşte Interbelicul de haina glossy cu care a fost acoperit, intrand în culisele presei dintre războaie, pentru a înţelege mai bine cine, când, unde, cum şi de ce.

Ştiri pe aceeaşi temă

Interbelicul, marele nostru Interbelic! Ce mit! Uite, presa aşa cum era, cu ziare de partid. Le iei la mână, cu acarienii lor cu to, ai astm si risti, dar trebuie sa cobori in trecut dupa radacinile prezentului. Iar hartia tiparita nu minte, e toata Romania politica acolo. PNL avea: „Viitorul”, dar şi „L`Independence Roumaine”, PNŢ: „Dreptatea şi România”. Partidul lui Iorga, Partidul Naţional Românesc, se lăuda cu un oficios frecventat – „Neamul Românesc”. Partidul Muncii avea „Tribuna”, iar Partidul Naţional Agrar avea „Ţara noastră”, în timp ce Partidul Poporului (căci a avut şi Interbelicul nostru un Partid al Poporului) se bizuia pe „Îndreptarea”.  Ziare de stânga, dar oarecum mai moderate (deşi aici s-au remarcat Al. Sahia, C. Băleanu, N. Deleanu, Al. Graur,  George Macovescu), erau „Adevărul” („Adeverul”) şi „Dimineaţa”.

„Sclavii fabricilor” luptau pentru pâine şi în cuvinte

În stânga radicală (comunismul era în afara legii din 1924) era o oarecare forfotă. Apăreau „Socialistul” şi „Lupta de clasă”, iar la Ploieşti se publica şi „Lupta socialistă”, în timp ce la Cluj fiinţa „Făclia”, organul oficial în limba maghiară al Partidului Socialist din România. Nu poate trece neconsemnată existenţa „Muncitorului pielar” („Boripari Munkas”) , organul ofical al Uniunii muncitorilor pielari din Ardeal şi Banat. Scria „Muncitorul pielar”, combătea sub titluri ca „Ofensiva capitalului” , „Sclavii fabricilor”, „Lupta pentru pâine”, „Căminele muncitoreşti închise”, „Problema pământului”. Exista şi publicaţia „Muncitorul din Valea Mureşului”. Scria „Muncitorul din Valea mureşului”: „Se scumpeşte pâinea, creşte număru şomerilor” şi „Teroarea albă în România”.  Punctează Vişinescu: „Muncitorimea română îşi demonstrase capacitatea de luptă cu ocazia grevei minerilor de la Lupeni din 1929 şi a luptelor petroliştilor şi ceferiştilor din 1933. Calendarul acestor ani de bărbăţie şi de demnitate din viaţa clasei muncitoare înregistrase 377 de greve, 1.054 de întreprinderi, echivalând cu pierderi de aproape 850.000 de zile de lucru; de asemenea avuseseră loc  840 de conflicte latente de muncă în mai mult de 4.000 de întreprinderi”.

Reportajul!

La dreapta extremă, fasciste de-a binelea, erau gazetele „Cuvîntul”, „Porunca vremii”, „Cruciada românismului”, „Iconar” , „Bunavestire” şi reivste ca „Gândirea” sau „Calendarul”. La „Curentul”, Pamfil Şeicaru făcea mai degrabă o politică, să-i spunem, transpartinică.  O tuşă aparte o dă presa culturală, cu marile ei titluri: „Sburătorul”, „Cugetul românesc”, „Contimporanul”.  Şi în timp ce faci toate aceste indispensabile enumerări îţi dai seama: reportajul! Caută reportajele, acolo e viaţa, doar de acolo vei putea afla ce nu ştii deja! Cum erau oamenii Interbelicului, cum era pe corabia asta care se îndrepta nebună spre razboi, Holocaust şi pierzanie? Nu uita: cine, când, unde, cum şi de ce?
Ajungi, inevitabil, la „Reportajul interbelic românesc. Senzaţionailism, aventură şi extremism politic”, lucrarea lui Radu Ciobotea, publicată acum patru ani la Polirom. Bună carte! Aceasta este cheia: marii publicişti din Interbelic  au fost mari reporteri şi mari scriitori. Genul astăzi aproape uitat al reportajului le-a permis să mute jurnalismul la graniţa cu literatura. Ei, Istrati, Bogza, Brunea Fox, au avut o armă mai puternică decât ficţiunea: realitatea bine povestită. Astăzi i s-ar spune jurnalism narativ. Reportajul a fost, aşa cum observă şi Ciobotea, adevărata formă de aventură a epocii care începe la 1919 şi se sfârşeşte brutal la 1939. Marii reporteri sunt adesea la fel de pasionali şi în politică. Sindromul nu e românesc: aşa au fost şi Gide, şi Hemingway, şi Malraux. Aşa era atunci, pe vremea jazz-ului şi a foxtrotului. Aşa era.

Nopţile lui Brunea

Reporterii traversează ca niciodată înainte Oceanele lumii (aţi citit America aşa cum a văzut-o Petru Comarnescu? E colosală!), coboară în mahala şi urcă treptele luxului păstrând privirea obiectivă a celor care nu aparţin acestor lumi. Ciobotea intuieşte bine: de aici le vine forţa, din această privire mirată a celor dintre lumi (se recomandă în acest sens reportajele „de loisir” scrise de I. Marius Mircu pentru „Vremea”).
Balcic, 1934, Stephan Roll (Gheorghe Dinu, Ghiţă pentru prieteni, pe numele său adevărat), poet avangardist, dar şi reporter. „Cuvântul liber” îi consemnează cuvintele libere: dincolo de strălucirea din sezon, Balcicul este unul al mizeriei . Balcicul lui Roll este Balcicul unor victime în războiul modernizării.
Martie, 2012, Bucureşti. Stăm de vorbă cu fermecătoarea Medi Dinu, soţia lui Stephan Roll. A împlinit 103 ani pictoriţa Medi Dinu şi îşi aminteşte acel Balcic al tătarilor şi al bulgarilor şi al contrastelor, şi al cazinourilor. Balcicul artiştilor. Soţul ei vedea de la stânga şi poate că exagera, dar după ce vara trecea, culorile din tablourile Balcicului  cu adevărat păleau, ca iubirile abandonate.  Medi Dinu rosteşte numele lui Brunea-Fox, Brunea şi soţul ei erau prieteni, la cataramă erau.
Ajunşi la Brunea ajungem şi la „reportajele de noapte”, specia în care Fox a rămas imbatabil. „Noţile bucureştene”, cu misterele, cu curvele (ştiţi noaptea în care „o ţigancă ciolănoasă şi gravidă mulge o romanţă”?), cu derizoriul, cu cadavrele , cutavernele din porturi (aţi citit „Cafeneaua marinarilor”?), cu Brunea incognito printre contrabandişti împărţit dreptatea ca un Robin Hood, sunt poate tot ce a dat mai bun reportajul românesc în Interbelic şi dintotdeauna. Ce ne spun nopţile lui Brunea? Cu ce ne servesc ele prăpăstiilor pe care le căutăm acum? Ce spuneţi de prăpastia în care cad provincialii ajunşi la Bucureşti şi pierd morala ţărănească? Bucureştiul cosmopolit, loc al pierzaniei! Ciobotea mai evocă şi un alt grozav reportaj de noapte, semnat de C. Panaitescu, în 1934. O noapte la „Capşa”, o agapă cu Ion Minulescu, Tudor Muşatescu, Petru Comarnescu, Cicerone Theodorescu („lasciv şi suplu ca un tango concret”), un cetăţean, Zlătaru („regele cravatelor ultraviolete”), Mircea Eliade, Dan Botta. Oameni în noapte (titlul altui reportaj de Panaitescu), oameni, oameni, dar ce oameni!  Şi când te gândeşti  la câtă literatură mare s-a scris între războaie, dar şi la câtă dreptate avea Tudor Arghezi, citat de Ioana Pârvulescu în „Întoarcere în Bucureştiul Interbelic”: „Dintre toate, numai ziarul circulă şi este citit”.

URSS, azi. Mostră din comunismul ce avea să vină

Un caz interesant de reportaj este cel făcut de Mircea Nicolescu, pentru „Vremea”, la 13 ianuarie 1935. „Vremea” era profascistă. Germania văzută Nicolescu (Germania lui Hitler!) este pacifistă şi prosperă. Dar nu doar situaţia internaţională preocupa şi dezbina la Bucureşti, ci şi lumea libertină, lumea viciilor. Suntem în anul 1934 şi spicuim din „Dimineaţa”. Marţi începe!, ne anunţă „Dimineaţa”, marţi începe senzaţionalul serial al lui Brunea-Fox despre ceea ce azi s-ar numi prostituţie transfrontalieră. Cutremurătorul caz „Transport de fete în Insula Malta” are un succes răsunător. L-am citit chiar în ziarele acelea prăfuite şi pline de acarieni. Dacă ar încăpea pe mâna unor editori din zilele noastre nu ar mai rămâne nimic din el! Păi până intră Brunea „în subiect” ... ce introduceri ample face dumnealui... nu, categoric, n-ar fi scăpat. Păi îşi permite în acesată investigaţie-reportaj, „Pe urmele traficanţilor de carne vie”, să folosească verbul „a silueata”, voi vă daţi seama? Silueata persnonajele, asta făcea Brunea!

Dar poate cea mai importantă dintre temele care dezbinau ţara era aceasta: „Revoluţia din Octombrie”. Atitudinea faţă de ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Dar de-acum trebuie să ieşim din presă şi să intrăm în „Spovedanie pentru învinşi” a lui Panait Istrati, pentru a înţelege tot ce e de înţeles. Reportajele lui Istrati din „România muncitoare”, „Dimineaţa şi „Adevărul” nu ne mai ajung. Cu totul altceva propune Alexandru Sahia în „URSS azi”, publicat în 1935, după un pelerinaj la Moscova. Este important pentru epoca interbelică, dar adevărata importanţă i-o ghicim abia acum, când ştim istoria, atunci nu a făcut vâlvă. Sahia scrie propagandistic. Ciobotea remarcă titlurile capitolelor: „Aspectele străzii”, „Religia”, „Cortegii funerare pe străzile Moscovei”, „Despre economia sovietică”, „Marea industrie”, „Congresul scriitorilor revoluţionari”. Sunt pagini cu sume, cu tabele, cu cifre, sunt paginile viitorului comunist ce avea să vină.

Cazul „Cuvîntul”. Devierea de dreapta

Deriva ziarului „Cuvîntul” dintre 1924 şi 1941 este studiu de caz şi a devenit studiu de caz. De la primul număr, din 6 noiembrie 1924, „Cuvîntul” a reuşit să se impună. Au scris aici şi Crainic, şi Şeicaru, dar şi Sebastian sau Eliade. Memorialistica lui Mihail Sebastian şi „Publicistica” sa (republicată recent într-o ediţie îngrijită de Academia Română) sunt lămuritoare pentru această decădere. Sebastian: „Nu aş sfătui pe niciun tânăr să facă gazetărie”. Cum şi de ce? Gazetăria, explică Sebastian, nu distruge limbajul unui scriitor prin clişeizare sau uniformizare, nu, gazetăria distruge pentru că ea corupe moral, iar un om corupt moral nu va mai putea fi niciodată un creator. Pentru seria publicistică Adevarul-Dela0.ro, „Cuvîntul” este semnificativ, căci acest ziar, o adevărat instituţie culturală, poarta o mare vină pentru degringolada de dreapta a elitei interbelice româneşti formată la şcoala lui Nae Ionescu (şi la „Cuvîntul”). Într-un studiu al Rominei Surugiu, se notează un gând al aceluiaşi Sebastian: „Ceasurile de grea cumpănă ale vieţii acestui ziar au creat legături care nu se uită, între toţi cei care au dus braţul lor şi sufletul lor. Aceste ceasuri au creat o solidaritate intelectuală, un spirit de familie, al cărui semn de raliere este ziaru, fapta aceasta, la care colaborează directorii, redactorii, funcţionarii şi tipografii, cu răspunderi felurite şi oligaţii diverse, dar cu acelaşi suflet, cu aceeaşi supunere a fiecăruia faţă de necesităţile «Cuvîntului» , care este mai puţin al nostru decât suntem noi ai lui”.


REGIMUL PRESEI
„Niciun ziar nu va putea fi suspendat sau suprimat”

Este anul 1927 şi ziarul „Adeverul” îşi informează cititorii, pe prima pagină despre „regimul presei”. Reproduce articolul 25 din Constituţie. Iată-l:

Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin codicele penale care nici într`un caz nu va putea restrânge dreptul în sine.
Nicio lege excepţională nu va putea înfiinţa în această materie.
Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuirea oricării publicaţiuni nu se va putea înfiinţa.
Nu este nevoie de autorizaţiunea prealabilă a niciunei autorităţi pentru apariţiunea oricărei publicaţiuni
Nicio cauţiune nu se va cere dela ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi.
Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor.
Niciun ziar sau publicaţiune nu va putea fi suspendat sau suprimat.
Orice publicaţiune periodică de orice natură va trebui să aibă un director răspunzător, iar în absenţa acestuia un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul vor trebui să se bucure de drepturile civile şi politice. Numele directorului şi numele redactorului vor figura vizibil şi permanent în fruntea publicaţiunii.
Înainte de apariţiunea publicaţiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara şi înscrie numele său la tribunalul de comerţ.
Sancţiunile acestor dispoziţiuni se vor prevedea prin legi speciale.

 

PRESA, LA 1927

În România erau 709 ziare şi 554 reviste; 110 era în limba maghiară şi 65 în germană.
„Universul” avea un tiraj de 200.000 de exemplare
„Dimineaţa” – 100.000
„Adevărul” – 50.000
„Curentul” – 40.000
„Cuvântul” – 18.000
„Dreptatea” – 15.000
„Timpul” – 5.000
 

EVOLUŢIA ÎN CIFRE
La 1923 erau 1090 publicaţii, la 1932 erau 1400. În 1935 erau înregistrare 2.300 de publicaţii, dintre care 118 cotidiene, 1200 săptămânale şi 950 de periodice diferite

Articol din seria "Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"

citeste totul despre: