Preotul Iulian Munteanu, 1948: file din istoria satului Gura Ialomiţei

În anul 1948, după o riguroasă documentare, Iulian Munteanu aşternea pe hârtie o monografie a satului în care slujea de aproape două decenii. Lucrarea de doar şase pagini a preotului paroh este una de referinţă în ceea ce priveşte consemnarea trecutului istoric al zonei, fiind prezentă chiar şi în revista Helis în anul 2006, publicaţie lunară de cultură a judeţului Ialomiţa.

Folosind ca surse mărturiile bătrânilor satului, precum şi documente din arhiva bisericii, autorul expune în paginile monografiei evoluţia istorică a localităţii Gura Ialomiţei, asemănătoare din multe puncte de vedere cu cea a satului vecin Luciu, despre care am scris acum două luni. Este interesantă şi ipoteza personală a acestuia cu privire la amplasarea vechiului Târg de Floci, care, în opinia preotului Iulian Munteanu, ar trebui să fie luată în seamă de către istorici.

În acele vremuri, în afară de a fi părinte spiritual al credincioşilor din comunitate, preotul îşi asuma misiunea de cronicar, fiind o considerată o obligaţie. Iulian Munteanu îşi începea nobilul demers în felul următor:

„De vreme ce nici înaintaşii mei nu au scris nimic în legătură cu aşezarea locuitorilor în vatra de sat Gura Ialomiţei, despre istoricul bisericii şi al vieţii bisericeşti şi sociale, îndemnat de dragostea şi neţărmuita grijă ce trebuie să o purtăm noi, preoţii, Mântuitorului; de acea conştiinţă a responsabilităţii pentru generaţiile viitoare, într-o epocă de transformări istorice în viaţa poporului nostru, a bisericii şi a orientării slujbaşilor ei, care-şi unesc toate eforturile pentru păstrarea credinţei şi a datinelor noastre strămoşeşti, precum şi îndreptarea credincioşilor pe calea mântuirii".

Cu aceste gânduri am început să scriu în paginile anexate la această Sfântă şi Dumnezeiască Evanghelie cele ce am putut culege din cele păstrate memorial şi povestite de bătrânii satului.

Monografia a fost anexată unei Evanghelii primite cu ani în urmă de la un anume Ioan Cocoş din satul Brăiliţa, după cum se observă în procesul verbal de mai sus, datat pe 29 martie 1931. 

Nu întâmplător am accentuat acel pasaj. Acesta îmi aduce aminte de cuvântarea ţinută de actualul preot al satului cu ocazia deschiderii noului an şcolar, pe 15 septembrie 2014, care a avut un conţinut asemănător. Păcat că impresionanta alocuţiune a preotului Grigore Dima a fost umbrită apoi de speech-ul de politruc comunist al directoarei şcolii din localitate. Însă istoria are marea calitate de a fi justă: va reţine şi va consemna doar faptele şi persoanele cu adevărat notabile şi semnificative. 

Revenind la monografia preotului Munteanu, se presupune că vechii locuitori ai satului Gura Ialomiţei îşi aveau originea din cei ai Târgului de Floci, oraş medieval dispărut în urmă cu aproape trei secole. Cu ajutorul relatărilor bătrânilor, acesta a reuşit să schiţeze principalele coordonate ale istoriei localităţii. La venirea sa ca preot, în 1930, în sat încă se mai găseau veterani de la războiul de independenţă din anul 1877, în număr de 6. 

Bătrânii satului, în care remarc pe cei cu foarte bună memorie şi buni povestitori: Constantin Copilău, Dinu şi Tudorache Gioglovan şi Tudor Negrea care păstrează în memorie, de la părinţii lor, date şi evenimente cu prefaceri sociale, peripeţii întâmpinate cu ocazia inundaţiilor şi invaziilor turceşti, ale felului lor de muncă şi de viaţă, a celor ce exploatau bălţile cu bogăţiile lor de peşte, stuf şi nesfârşite păşuni [...]

Strămoşii celor intervievaţi de către autor au fost printre primii care s-au stabilit la începutul secolului al XIX-lea pe actualul teritoriu al satului. Familiile acestora vor constitui nucleul viitoarei aşezări, ce va primi denumirea de Gura Ialomiţei, în amintirea vechii vetre, ce se afla la confluenţa râului Ialomiţa cu fluviul Dunărea.

Ei, bătrânii satului îşi amintesc de câteva familii care s-au stabilit aici: Gioglovăneştii, Scăpăieştii, Copilăieştii, Lupăceştii, Berbeceştii, Bancu, Radu, Rîzea etc. amestecând bucuriile şi sprijinindu-se la vreme de prigoană din partea invadatorilor turci de peste Dunăre, îşi păşteau vitele în nesfârşitele bălţi din luncă.

De la Sătucul la Pârlita

După cum spuneam, la vechea gură de vărsare a Ialomiţei în Dunăre a fost prima vatră a localităţii Gura Ialomiţei, informaţie confirmată de Dicţionarul Geografic al judeţului Ialomiţa (autor Ion L. Provianu), publicat cu mult timp înaintea monografiei preotului Iulian Munteanu, în anul 1897. Această aşezare purta numele de Sătucul şi era situată pe cursul de apă cunoscut astăzi sub denumirea de Ialomiţa Veche, aflat pe teritoriul comunei Giurgeni (foto). În amintirea vechii vetre a satului Gura Ialomiţei, ansamblul folcloric format din elevi ai şcolii din localitate şi coordonat de către domnul învăţător Niculae Malancă, participă la manifestările culturale judeţene sub titulatura de Sătucul. Este o dovadă de respect şi preţuire a istoriei locale.

În timp, oamenii de la Sătuc au ales ca refugiu din calea inundaţiilor şi a invaziilor turceşti o terasă aflată la 8 km de Dunăre, unde s-au instalat treptat. La început a fost o aşezare temporară, ulterior devenind una permanentă. Aici se află şi în prezent satul Gura Ialomiţei. Este o situaţie identică cu cea localităţii vecine Luciu, care se află în actuala vatră din aceleaşi considerente.

Noua aşezare s-a numit Pârlita, toponim care, în opinia autorului, ar fi fost dobândit în urma unui incendiu de proporţii, în care au ars nutreţurile şi adăposturile pentru animale, construite special petru situaţiile generate de inundaţii. Această denumire este amintită şi de istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea „Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea" , ediţia din anul 1957, dar care are o opinie diferită:

"Adesea apare porecla de Pârlita, nu în sens fizic, de ars, pirjolit, ci în acela de lipsit, sărac; aşa, de pildă, Pârlita sau Ulestii de jos, cu 40 de gospodării, din Ialomita; a doua Pârlita din Ialomiţa, zisă şi Chirana, cătun cu 5-20 de gospodärii."

După cum se observă, la începutul secolului al XIX-lea, aşezarea avea dimensiuni reduse, semn că stabilirea permanentă a celor de la Sătuc se produsese recent. Este momentul în care localitatea începe să fie cunoscută şi sub numele de Chirana, care ar proveni de la o anume Kira Ana, proprietara unui han aflat la întretăierea drumurilor Brăilei şi Călăraşiului. Această denumire s-a menţinut până în ziua de astăzi- Popasul Chirana de pe DN 2A  este un important punct de reper pentru cei din zonă şi loc de staţionare pentru şoferi. 

În lucrarea sa, preotul Iulian Munteanu surprinde foarte bine atmosfera din timpul invaziilor turceşti şi a regimului fanariot, punând accent pe modul de viaţă al oamenilor din acele vremuri. Rezultatul este aprofundarea cercetării evoluţiei istorice a comunităţii, în contextul succesiunii regimurilor politice şi a ocupaţiilor străine. Este o metodă de cercetare rar întâlnită, chiar şi în cazul celor de specialitate. 

Generaţiile prime nu munceau prea mult, pentru că debandada fanariotismului driguită de stăpânirea turcă nu creea condiţii de stabilitate şi acumulare de bunuri. Cultivau mei pentru treburile casei, aveau în schimb vite din belşug, care se creşteau singure în întinderea bălţilor, care se întindeau de la marginea satului şi până la Dunăre. Bătrânii păstrează în amintirea lor ceva din viaţa zbuciumată pe care o duceau din cauza invaziilor turceşti de peste Dunăre, care le luau agoniseala, le prădau casele, le luau fetele frumoase şi banii ce-I dobândeau din vânzarea vitelor, banii care aveau o circulaţie mai mare erau de obicei "lefţii" de aur şi "dinarii" greceşti şi alte monede de argint de pe vremea Austro-Ungariei.
O schimbarea a felului de viaţă n-a încetat să apară în urma venirii la cârma ţării a domnilor pământeni, care au stabilit relaţii de pace cu turcii şi ţările învecinate intrând uneori în legături comerciale.

După Tratatul de la Adrianopol din anul 1829, istoriografia consemnează o îmbunătăţire a situaţiei comunităţilor umane din spaţiul românesc, fapt remarcat şi în monografia satulului Gura Ialomiţei, care a devenit o localitate prosperă la mijlocul secolului al XIX-lea. Până la revoluţia de la 1848, satul avea şcoală şi biserică, ridicate prin contribuţia şi efortul localnicilor.

Cultivarea pământurilor a devenit o activitate de bază după ridicarea digului de apărare contra inundaţiilor, care a schimbat radical înfăţişarea luncii, construcţie finanţată de către arendaşul Popia. Pâna la marea împorietărire din anul 1864, terenurile arabile erau exploatate de boieri cu origini greceşti prin sistemul tradiţional al clăcii şi dijmei.

Terenul arabil se extinde pe măsura trecerii timpului. Fostele bălţi ale Dunării nu mai acumulau apă, devenind terenuri agricole. În lucrarea sa, preotul Iulian Munteanu remarcă ambiţia localnicilor de a avea cât mai mult pământ, precum şi dorinţa de acumulări materiale. Era o tendinţă manifestată mai ales în perioada interbelică, după reforma agrară de la 1921: „începe goana de acumulări de pământ, cumpărând de la cei ce plecau la oraşe sau care îşi schimbau profesia".  Copiii care doreau să continue studiile după absolvirea claselor primare, se angajau că renunţă la bucata de pământ ce le revenea prin moştenire. Era nevoie de braţe de muncă, iar studiile nu constituiau o prioritate. 

În încheiere, autorul aminteşte două evenimente majore: construcţia căii ferate Ţăndărei- Vadul Oii (demarată în 1939) şi inundaţiile din anul 1942, când apele Dunării au ajuns aproape de sat. Până prin anii '60, localitatea Gura Ialomiţei a fost legată la reţea naţională de căi ferate. Astăzi, clădirea fostei gări a rămas abandonată. În ceea ce priveşte cel de-al doilea eveniment, spectrul inundaţiilor a continuat să-i urmărească pe locuitori: recolta din acel an a fost total compromisă, terenurile cultivate din luncă stând aproape trei luni sub ape.

Monografia a fost reactualizată permanent în anii următori, datorită apelului lansat de preotul Iulian Munteanu în finalul documentului redactat în anul 1948. Acesta invita pe cei care îi vor urma la conducerea parohiei să culeagă noi şi noi date despre evoluţia populaţiei şi a localităţii Gura Ialomiţei, în dorinţa de a crea o premisă solidă pentru creşterea implicării viitorilor preoţi în viaţa comunităţii, ghidaţi de acea conştiinţă a responsabilităţii pentru generaţiile viitoare. 

În prezent, îndeletnicirea principală a localnicilor este legumicultura, care aduce acestora venituri însemnate. Fabrici de conserve şi magazine mari de tip en-gros sunt interesate de producţia realizată în comuna Gura Ialomiţei. Este consemnat în ulterioarele completări ale monografiei exemplul dat de un membru al familiei Irimia: în anul 1990, acesta se întoarce în sat şi cultivă un hectar de gogoşari, profitând de beneficiile capitalismului. A fost un imbold dat celorlalţi locuitori ai satului. Suprafeţele cultivate cu legume au ajuns în anul 2005 la 300 de hectare, constituind o importantă sursă de asigurare a celor necesare traiului. Majoritatea gospodăriilor dispun de întinse grădini, sere sau solarii. Nu este de mirare că pe stema localităţii, în curs de realizare, vor fi incluşi gogoşarii.