Prahova Mondială, Ploieştii Mondiali - Capitala mondială a petrolului, de nimeni ştiută

La Ploieşti, lucrurile au fost întotdeauna altfel decît în restul ţării. Oamenii locului s-au socotit mereu aparte, uneori au şi avut de ce. În secolul al XIX-lea, aici a fost declanşată o veritabilă revoluţie împotriva modernizării accelerate. Caragiale, dar şi o parte dintre istorici, au numit evenimentul „Republica de la Ploieşti”.

România acelei epoci, plină de admiraţie faţă de oraş, a reacţionat dăruind Ploieştiului Statuia Libertăţii. Alături de politică, Ploieştiul şi ploieştenii au avut privilegiul de a fi contemporani şi de a se ciocni prin cafenelele urbei ori prin restaurantul lui Gherea din gara oraşului cu maestrul Caragiale. Se poate spune că urbea aceasta a lui moş Ploaie, în care trufia provincialismului citadinilor mergea pînă la a afirma că „Bucureştiul era doar un oraş de la marginea Ploieştiului” (un univers în sine), l-a dat, alături de republică, pe Caragiale.

Şi a mai fost un element care a făcut oraşul aparte – petrolul. Zăcămintele petroliere din vecinătate i-au adus acestuia renumele de „oraş al aurului negru”, dar şi onoarea de a fi printre primele aşezări din lume unde s-au construit rafinării în epoca de pionierat a anilor 1850-1880. Prelucrarea petrolului a fost izvorul prosperităţii şi al dezvoltării oraşului, dar şi sursa aerului cosmopolit al urbei.

A venit comunismul, a trecut comunismul. Oraşul Ploieşti a rămas cantonat în zona dependenţei faţă de industria petrolieră. O industrie care a intrat în criză în anii ’90, mare parte din rafinăriile locale fiind închise, iar salariaţii disponibilizaţi. În ciuda evidenţelor, în deceniul următor, în oraş s-au ridicat ca simboluri tardive ale prosperităţii petroliere două clădiri-turn din oţel şi sticlă. Prima a avut ambiţia de a fi sediul central al CRP (actuala Petrom). Astăzi este o clădire abandonată de Petrom, care şi-a mutat sediul central în Bucureşti. Clădirea părăsită a fost donată primăriei oraşului. A doua clădire este sediul încă funcţional al Conpet.

De la comunişti, Ploieştiul a moştenit şi un muzeu „republican“ al petrolului. Petromul nu l-a mai putut administra şi l-a donat şi pe acesta Consiliului Judeţean Prahova. L-au primit cu bucurie. Tabloul se încheie cu o Universitate de Petrol şi Gaze. Clipele de glorie ale acesteia au fost pe vremurile cînd ţările africane, prietene cu Nicolae Ceauşescu, trimiteau studenţi pe bandă rulantă pentru a deprinde tainele exploatării şi rafinării petrolului. Universitatea, aflată şi ea în criză de mai bine de două decenii, n-a fost niciodată a oraşului. Profesorii ei, în mare parte navetişti din Bucureşti, nu s-au simţit legaţi de urbe şi nu prea s-au implicat în viaţa comunitară. Despre o viaţă culturală e greu să discutăm. Ploieştiul este astăzi un oraş de la marginea Bucureştiului, căci spre capitală se uită puţinii consumatori de cultură veritabilă ai oraşului, dar şi tinerii aflaţi în căutarea unui loc de muncă mai bun. Restul populaţiei a rămas captivă cîntecelor de sirenă ale unui tîrziu patriotism comunistoid promovat intens în oraş şi în judeţ de Consiliul Judeţean Prahova, condus mai mereu de PSD: parade, poezii, panglici, cîntece, panglici, parade militare, panglici şi „statui“. Multe „statui“. Aşa se face că într-un spaţiu restrîns, pe bulevardul urbei, ca o mărturie peste timp a frăţiei româno-franco-americane, îşi fac veacul „statuile“ lui Ronald Reagan, Henric al IV-lea (foto dreapta), regele Franţei, şi Mihai Viteazul. De la distanţă, la Pucheni, îi veghează Decebal, iar de la Ciorani şi Măgurele, Dromichete şi Burebista, transmiţînd mesajul clar că noi, înainte de a fi români, sîntem daci.

Şi nu era rău dacă nevinovata clasă politică locală, de centru-stînga, s-ar fi oprit doar la Dromichete şi la Henric al IV-lea. Ei au vrut mai mult. Nu le-a ajuns haosul şi dezastrul edilitar ale mandatului 2012-2016, cînd oraşul condus de PSD-ALDE a devenit un nou Caracal (hipodrom fără pistă omologată, o monstruoasă parcare care ocupă jumătate dintr-o stradă a centrului urbei, fonduri europene pierdute). Au vrut să dea o dimensiune planetară oraşului şi judeţului.

De curînd, căci acest subiect a generat articolul de faţă, pe o clădire emblematică din centrul oraşului tronează un uriaş banner tricolor pe care scrie: Prahova 2017, Capitala Mondială a Petrolului, 160 de ani de la prima rafinărie din lume. Frapează, evident, faptul că, iată, cognomenul de Mondialu’/Mondial/Mondială a trecut, mai nou, de la persoane fizice, unele care şi-au cîştigat notorietatea prin înrudirile şi scandalurile cu politicieni, la instituţii şi judeţe. Aniversarea împlinirii a 160 de ani de la înfiinţarea rafinăriei fraţilor Mehedinţeanu e o iniţiativă lăudabilă. Nici nu mai contează că sînt şi voci care afirmă că înfiinţarea primei rafinării din lume este revendicată şi de polonezi, care susţin că aceasta a fost construită de către Ignacy Luka-siewicz la Ulaszowice, lîngă oraşul Jaslo, în 1856, sau că prima rafinărie din România a fost creată la Lucăceşti, în judeţul Bacău, în 1840. Daniel Yergin, autorul unei lucrări care a primit premiul Pulitzer – The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power (1991) –, consideră că istoria modernă a petrolului începe în 1859, în Pennsylvania, cînd Edwin Drake a introdus tehnici moderne de forare a puţurilor. Pînă atunci, susţine Yergin, în Galiţia şi România, unde puţurile erau săpate manual de către ţărani, nu se poate vorbi decît de o epocă preindustrială. Sursele istorice sînt numeroase, poate şi interesate, unele. La noi, istoriile petrolului publicate în epoca ante-1989 nu s au bazat şi pe documentări după cărţi, studii din străinătate. Ele s-au rezumat la citarea lucrărilor mai vechi apărute în ţară. Oricum ar fi, fraţii Mehedinţeanu rămîn importanţi pentru istoria noastră. Ei sînt cei care, alături de alţi întreprinzători, au pus România pe harta pionierilor industriei petroliere. Acest fapt este incontestabil. La fel şi „pasiunea“ politicienilor locali pentru istorie, dar pentru una militantă, care serveşte prezentului, interesului politic imediat. Adevărul istoric? Nu interesează.

Cu siguranţă, ploieştenii/prahovenii sînt deranjaţi că oraşul/judeţul este capitală mondială. Prea multe limuzine ale şeicilor arabi, ale miliardarilor texani perturbă viaţa urbei. Hotelurile, terasele, restaurantele sînt pline de străini. Importanţi şefi de state sosesc unul după altul şi circulaţia rutieră este îngreunată. Cum unde se duc? La Ploieşti! Întîi, la universitate. Să vadă portretele stilizate ale fraţilor Marin şi Theodor Mehedinţeanu. Că singurul portret cunoscut este cel al lui Theodor Mehedinţeanu şi se află la Banca Naţională a României contează prea puţin în această ecuaţie. Mapamondul e nerăbdător să vadă efigia Mehedinţenilor. Important este că pionierii industriei petroliere au un monument. S-a mai rostit un discurs, s-a mai tăiat o panglică…

Traseul se continuă la rafinăriile închise şi aflate în conservare, apoi la Muzeul Petrolului, aflat şi el în reorganizare, iar turul se termină cu o masă servită pe clădirea pustie care trebuia să fie sediul central al Petromului. În fiecare zi se mai inaugurează un bust, o mare personalitate din domeniul petrolier mai poposeşte aici. CNN, BBC, Euronews sînt doar cîteva din zecile de televiziuni care transmit imagini în direct din capitala mondială a petrolului.

În secolul trecut, în plin avînt al industriei petrolului, George Ranetti a scris o epigramă premonitorie: „Ce-ar fi Ploieştii fără de petrol? / Un Quintus chiel cu capul gol / Un Gherea fără clientelă / O gamă fără nota sol / Un flautist lipsit de buze / Ce-ar fi actorul fără rol / Fără de flirt juna duduie / Ploieştii fără de Statuie / Dar mai ales fără petrol!“.

Petrolul s-a cam dus. Spiritul civic, la fel. Am rămas doar cu maestrul Caragiale şi cu urmaşii personajelor sale. Din păcate, Ploieştiul (judeţul Prahova) nu este capitală mondială a petrolului. Doar în închipuirea unora. Capitala mondială a petrolului e doar o butaforie scrisă pe un banner…

Pe bulevardul oraşului, vechiul bust al magistrului Caragiale rîde în soare la Henric al IV-lea şi la Ronald Reagan. În faţa sediului Consiliului Judeţean Prahova se înalţă un maiestuos grup statuar: Caragiale şi personaje ale operei sale. Vegheate de maestrul Caragiale, Mamiţa, Mam’mare şi tanti Miţa îi spun domnului Goe: „Goe, puişorule, chiar dacă nu iei bacaloriatu’ la istorie, cînd te faci mare, să candidezi şi să lucrezi la Consiliu’ Judeţean Prahova Mondială“.

Ploieştii sînt altfel şi astăzi. Ploieştii mondiali, Prahova mondială… 

Textul a fost publicat şi în Dilema Veche.