Poveşti cu fantome din casa englezească în care au locuit Regina Ana şi Regele Mihai
0
Regina Ana a României mărturiseşte, în cartea sa autobiografică, „Un război, un exil, o viaţă“, că, între anii 1951-1952, casa din Bramshill (Anglia) în care a locuit împreună cu Regele Mihai şi cu primele două fiice ale lor, Margareta şi Elena, era bântuită de fantome.
Întâmplarea a avut loc pe vremea în care Regina Ana şi soţul ei, Regele Mihai locuiau în Bramshill, comitatul Hampshire, din Anglia, locuind cu chirie într-o casă veche de sute de ani, al cărei proprietar era un nobil britanic, Lord Brockett. Erau anii 1951-1952, iar cuplul regal avea în acel moment două dintre cele cinci fete care li s-au născut: Margareta şi Elena. „Această casă cu o aparenţă atât de liniştită şi de confortabilă avea să ne facă surprize destul de mari, mai ales seara şi noaptea. Noi însă la început nu ştiam nimic.“, povesteşte Regina Ana.
Despre „Doamna Albă“ care locuise o vreme în acea casă şi cu care prinţesa Margareta obişnuia să vorbească noaptea, despre teama Margaretei de a merge prin anumite zone ale casei, pentru că „simţea prezenţa mai multor persoane mişcându-se în jurul ei“ şi despre „întâlnirea“ Reginei Ana cu fantoma unui fost proprietar al casei, Sir John Coope, „o prezenţă masculină, foarte rea“, vorbeşte soţia Regelui Mihai în cartea ei.
adevarul.ro redă fragmente despre aceste poveşti neobişnuite din cartea „Un război, un exil, o viaţă“ povestiă de Regina Ana şi transcrisă de Principele Radu, soţul fiicei sale, Margareta de România.
"Într-o seară, am hotărât să ne ducem la culcare devreme, fiindcă a doua zi dimineaţă urma să vizităm grajdurile Elisabetei, fiica lordului Brockett, care avea ponei. Toată lumea era fericită de această escapadă, mai ales Margareta, care iubea enorm poneii şi era de fiecare dată nerăbdătoare să meargă să-i vadă. Am urcat, ca de obicei, în camera copiilor să le ducem ceştile cu „Horlicks“, o băutură făcută din lapte cald în care topeam o delicioasă pudră de vanilie. După ce ne-am spus noapte bună, Margareta ne-a mărturisit că este fericită că „Doamna Albă“ şi-a regăsit copiii. Noi am crezut că e vorba de ponei (mama poneilor era într-adevăr albă) şi că Margareta inventase această poveste în nerăbdarea ei de a vedea căluţii. Apoi ne-a spus din nou noapte bună, am ieşit din camera ei, iar a doua zi am mers la grajdurile Elisabetei, cum plănuisem.
„Margareta o numise «Doamna Alb㻓
Zilele au trecut şi, într-o după-amiază mai liniştită, am luat din bibliotecă să răsfoiesc o carte în care era vorba de domeniul Bramshill. Mi-a atras atenţia povestea unui doamne în alb care locuise în această casă cu mulţi ani în urmă şi care-şi pierduse copiii. Am făcut imediat legătura cu povestea Margaretei – pe care o credeam legată de ponei – şi am rămas înmărmurită. Margareta nu ştia să citească! Astfel am aflat cu stupoare, punându-i întrebări suplimentare, că... o doamnă îmbrăcată în alb venea să o viziteze în fiecare noapte sau dimineaţă foarte devreme şi-i spunea ce fericită este că noi ne-am mutat la Bramshill, fiindcă astfel casa era din nou plină de copii. Margareta o numise „Doamna Albă“. Nu venea niciodată la noi, ci numai la Margareta, fiindcă îşi pierduse propriii copii şi iubea mult prezenţa altora, în casă. Noi nu am văzut-o niciodată, dar am simţit într-un mod pe cât de inexplicabil, pe atât de cert, că întreaga clădire, pereţii, grădina, toată atmosfera erau pline de o bucurie de a ne avea acolo. Mai mult, Regele şi mama lui au simţit de câteva ori parfumul de lăcrămioare pe care Margareta îl descria mereu în poveştile ei.
Fantomele care se mişcau în jurul Margaretei
Descoperirea fantomelor nu s-a oprit aici. La etajul casei, de la scările care urcau de la parter până la uşile de la dormitoare şi băi, exista un hol de trecere de câţiva metri pătraţi, care în englezeşte se numeşte landing. Margareta se temea să parcurgă cei şase-şapte paşi de la balustradă şi scări până la uşi. De fiecare dată era teribil de speriată, aproape terorizată. Am aflat de la ea că simţea, fără să vadă concret, prezenţa mai multor persoane, mişcându-se în jurul ei (...).
Ne întrebam de ce numai copilul simţea aceste lucruri şi noi nu. Ne-am dat seama cu timpul că prezenţa se făcea simţită numai la înălţimea unui copil, fiindcă acel tavan (şi numai el) fusese deplasat cu ani în urmă mai sus, pentru a lărgi încăperea de dedesubt. Astfel, duşumeaua de la etaj era mai sus cu aproape un metru, micşorând etajul superior. Acest lucru l-am aflat mai târziu, când ne lămurisem că la noi în casă existau fantome; am făcut legătura cu fenomenul perceput numai de Margareta: fantomele se mişcau probabil la nivelul vechii duşumele, ceea ce făcea ca umerii şi capetele lor să ajungă la înălţimea unui copil. De ce mişunai ele pe acea suprafaţă în mod special, ce anume se întâmplase în acea încăpere în trecut, nu ştim niciunul dintre noi.
Regele şi cu mine începusem la un moment dat să prelucrăm lemnul. Nu ne lipsea materia primă, ba dimpotrivă, ea exista din abundenţă pe domeniul acela. Erau nişte butoaie vechi, aşa că am organizat un atelier de tâmplărie. Din capacele de butoaie am construit mese cu mâna noastră. Micul atelier de tâmplărie se găsea jos, la parterul casei. Într-o seară, am decis să merg la culcare mai devreme, lăsându-l pe Rege în atelier, să lucreze. Am încercat să intru în dormitor, dar n-am putut. A trebuit să-l aştept. Nu ştiu cum să explic această barieră. Pur şi simplu ceva mă oprea să intru, şi înţelegeam că sunt oprită fiindcă sunt femeie, şi că aş putea trece pragul acelei camere dacă bărbatul meu ar fi cu mine acolo. Simţeam că se află în dormitorul nostru o prezenţă masculină, foarte rea. Am aflat pe urmă, din povestirile diverselor persoane care cunoşteau casa şi istoricul ei, că era vorba de fantoma lui Sir John Coope, un domn ce posedase casa înaintea bătrânului lord Brockett (...).
„Seri la rând, am găsit aceleaşi urme ale lui Sir John Coope pe perne şi pe canapea“
Mama nu a crezut în viaţa ei în fantome, dar într-o seară, aflându-se în vizită la noi, a simţit prezenţa lui Sir John Coope în camera de zi. Acolo se afla televizorul lordului Brockett, un obiect destul de rar la acea vreme. El ne dăduse permisiunea să-l folosim. La capătul încăperii era o canapea. Am vrut să intru cu mama în salon într-o seară, dar am simţit acelaşi obstacol. M-am oprit în cadrul uşii. Mama a aprins lumina, a traversat salonul, s-a uitat la canapea şi nu a spus nimic; dar mai târziu, când a mers la culcare, m-a rugat să nu închid uşa de la dormitorul ei peste noapte. Pentru mama mea, să ceară un astfel de lucru era ceva cu totul excepţional! Câteva zile după eveniment, mi-a mărturisit că sofaua avea pernele înfundate, ca şi cum corpul greu al unei persoane ar fi lăsat urme, aşezându-se pe canapea. La început, mama a crezut că fusese paznicul de noapte care se uitase la televizor, dar i-am spus că el nu venea niciodată la ora aceea la noi acasă. Am avut proba definitivă şi certă atunci când, seri la rând, am găsit aceleaşi urme ale lui Sir John Coope pe perne şi pe canapea, identice de fiecare dată, deşi noi aranjam cu grijă sofaua, în mod special, în fiecare seară. Uneori schimbam pernele, alteori schimbam poziţia lor, dar urmele apăreau întotdeauna însoţite de acelaşi sentiment dezagreabil care ne împiedica să intrăm în salon. (...)
Îmi amintesc de căminul din camera Elenei, fiindcă alături de el l-am văzut pentru prima oară de Sir John Coope, aşezat. Stătea cu faţa întoarsă către mine şi m-a privit cu o răceală care m-a împins afară din cameră. Am închis uşa şi i-am spus doicii să mă aştepte. L-am rugat pe Rege să vină cu mine, dar prezenţa stranie a lui Sir John Coope dispăruse. Trebuie să mă explic: l-am văzut, dar nu am perceput cu ochii prezenţa sa fizică într-un mod complet, aşa cum vedem o persoană normală. Dar pot să spun, de exemplu, că era îmbrăcat cu o cămaşă cu mâneci alte şi cu vestă neagră. L-am văzut cu ochii minţii, să zicem.
În fine, ca să termin istoria cu fantomele într-un mod amuzant, trebuie să vă spun că a venit la noi în vizită într-o zi Anne Bowes-Lyon, soţia vărului meu George Al Danemarcei. Când a intrat în camera în camera de zi, deşi nu era nimeni înăuntru, ea exclamat: „There is a cocktail party going in your place!“ („E o adevărată petrecere la voi acasă!“) Cu alte cuvinte, ea simţit fără să-i spună nimeni că aveam „vizitatori“.
„Fantomele s-au supărat şi au mers la etajul superior“
Atunci am hotărât că trebuie să sfinţim casa. Cum proprietarul ei şi toată familia erau protestanţi, am chemat un preot protestant ca să ne facă slujba de sfinţire. Preotul a venit, a binecuvântat casa, a sfinţit-o, iar apoi... surpriză! Noi nu am mai fost deranjaţi, dar cele două femei şi un bărbat care erau personalul permanent al lordului Brockett pentru îngrijirea casei au început să se plângă că aud în fiecare noapte bătăi în pereţi, paşi greu pe duşumele, ciocănituri în ferestrele lor de la etajul trei etc. Probabil că fantomele s-au supărat şi au mers la etajul superior.“
Se încarcă comentariile...
