Povestea evreului care a ajutat-o pe Monica Lovinescu să fugă din ţară

0
Publicat:
Ultima actualizare:

George Silviu a fost omul care a încercat să facă dreptate cu vorba bună şi aşa i-a convins pe comunişti să-i dea voie Monicăi Lovinescu să iasă din ţară. Avocat, ziarist, scriitor şi politician, el a fost persecutat din cauza „originii nesănătoase“ şi întemniţat. Şi-a trăit ultima parte a vieţii la Paris, alături de familie, însă nu a putut accepta niciodată trocul între cetăţenia română şi cea franceză.

Silvius Golinger s-a născut la Focşani, în 1909, dar din 1920 şi-a schimbat semnătura în George Silviu. A provenit dintr-o familie înstărită, cu ştaif: tatăl lui, Iancu Golinger, a fost un arhitect renumit, care şi-a pus amprenta pe imaginea Bucureştiului antebelic.

Imediat după Primul Război Mondial, George Silviu a obţinut diploma de avocat, însă în numele dreptăţii a făcut mai mult de atât: a tradus, a scris şi a vorbit. În primul deceniu interbelic i-a mers bine. I-a tradus după bunul plac pe francezii Georges Duhamel şi Paul Bourget, însă cel mai mult i-au surescitat interesul scrierile filosofului Nietzsche, căruia a încercat să-i spele imaginea pătată de nazişti. În paralel, a activat şi ca jurnalist: a fost redactor la ziarele de stânga „Adevărul“, „Dimineaţa“ şi „Lupta“, iar până la începutul războiului a colaborat cu mai toate publicaţiile vremii.

Şi-a făcut loc şi în domeniul politic. Din 1920, a devenit membru al Partidului Social Democrat, iar din 1923, a intrat în rândurile Ligii Drepturilor Omului. Firele narative ale vieţii sale se împletesc cu lejeritate şi se completează, căci în perioada 1927-1931, George Silviu a fost ataşat de presă pe lângă delegaţia română la Liga Naţiunilor, la Geneva.

Persecutarea evreilor şi trădarea

Pe la mijlocul anilor ’30, situaţia evreilor din România începea să se deterioreze. Apăreau primele semne ale antisemitismului. Umbra rasismului a trecut şi peste destinul lui George Silviu. O parte a intelectualilor interbelici susţineau această ostilitate, excluzându-i treptat din rândurile lor.

Imagine indisponibilă

În anul 2000, Matei Călinescu, critic literar şi profesor emerit la Universitatea Indiana din Statele Unite ale Americii, nota: „Mi-l amintesc ca pe un bărbat înalt, frumos, elegant, bucuros să vorbească româneşte. Identitatea literară a lui George Silviu e, în primul rând, cea de scriitor tradiţionalist, de poet neosămăntorist (fusese remarcat şi elogiat de N. Iorga în «Neamul Românesc»), cu afinităţi dovedite cu «Gândirea» timpurie, unde publicase o piesă în versuri pentru copii, «Motanul încălţat», scrisă în colaborare cu Adrian Maniu. În ’39-’40, perioadă de persecuţii antisemite, când numele lui George Silviu fusese interzis, Adrian Maniu ca «bun camarad» încuviinţase punerea în scenă a piesei la Teatrul «Muncă şi voie bună» fără consultarea colaboratorului şi, desigur, fără semnătura sa, însuşindu-şi drepturile de autor“.

Pentru evrei, lucrurile au început să devină clare din 1938, când guvernul Goga a emis Decretul nr. 169, prin care toţi cetăţenii români evrei erau obligaţi să-şi redovedească, prin acte, dreptul la cetăţenie. În acel an, aproape jumătate dintre ei au căpătat titlul de străini fără paşaport şi şi-au pierdut drepturile de cetăţeni români. A urmat decretul semnat de Carol al II-lea, în 1940, cadoul său pentru Hitler: printre altele, evreii nu mai aveau voie să aibă nume româneşti, să fie căsătoriţi cu cetăţeni români, să deţină proprietăţi şi erau daţi afară de la locurile de muncă. Nici George Silviu nu a scăpat: el a fost exclus din Baroul Ilfov şi din rândul cadrelor Armatei. Abia după 23 august 1944, când România a trecut de partea aliaţilor, şi-a recapătat drepturile cetăţeneşti şi a redevenit avocat cu acte în regulă, înscris la Baroul Bucureşti.

Prietenul necăjiţilor şi neîndreptăţiţilor

Pentru George Silviu lucrurile păreau că se îndreaptă; funcţiile parcă picau din cer. În martie 1945, el a fost numit Secretar de Stat în Ministerul de Interne şi şi-a folosit poziţia pentru a îndrepta greşeli de... procedură. De pildă, în 1947, a ajutat-o pe Monica Lovinescu (foto dreapta) să plece din ţară, la Paris.

Monica Lovinescu foto Arhiva Editurii Humanitas

„Mă voi zbate un an: mi se refuzase paşaportul la Prefectură. Gheorghe Tătărescu, văr cu mama şi ministru de Externe, îmi spusese că nu poate face nimic, se considera şi el prizonierul lor. Doar prin sburătoristul George Silviu, socialist şi secretar sau subsecretar la Interne, obţinusem şi paşaportul, şi viza de ieşire. Dăduse, în faţa mea, cuiva – desigur mai suspus ca el, cred că lui Bunaciu – un simplu telefon şi pledase: «Fata lui Lovinescu nu e un element duşmănos, are bursă de la guvernul francez, să nu ne punem rău cu francezii şi apoi, iar, e fata lui Lovinescu...». Celălalt, de la capătul firului, din tăceri şi răspunsuri, se vedea prea bine că de Eugen Lovinescu n-avea habar, dar cu francezii nu primise încă ordin să se poarte rău. Şi apoi, comuniştii mai aveau încă nevoie de socialiştii pe care-i smulseseră lui Titel Petrescu, de ce să nu-i facă un hatâr şi acestui socialist de faţadă şi pripas?“, nota Monica Lovinescu în cartea autobiografică „La apa Vavilonului“.

Tot în 1945, George Silviu a fost numit şi preşedintele Comisiei Superioare a Planului de Sistematizare şi Urbanizare şi vicepreşedinte al Comisiei de Reconstruire a ţării. Influenţa sovietică ce începea să se infiltreze pe toate planurile a fost simţită de Silviu, iar noile ordine l-au făcut să demisioneze din Guvern şi din partid. „După ce Partidul Social Democrat a fost încălicat de comunişti, mi-am dat seama că şi situaţia mea a devenit imposibilă, ca a unui simplu funcţionar subaltern, şi atunci am renunţat să primesc ordine numai de la dl. Teohari Georgescu şi să mă lucreze elementele noi aduse la Interne de către comunişti. Atât timp cât am fost secretar general la Interne am căutat să fac numai bine ajutând pe cei necăjiţi şi pe cei neîndreptăţiţi, însă afaceri nu am făcut, ci am scos din buzunarul meu, căci te costă să reprezinţi o demnitate“, scria el într-o notă aflată în arhivele CNSAS.

„Ar fi preferat să se scufunde şi să pună capăt suferinţelor“

Timpul trecea în defavoarea lui. Era urmărit de Securitate la tot pasul, iar în povestea lui George Silviu se scrie şi capitolul închisorii comuniste, cu tot arsenalul de persecuţii.

A fost arestat pe 5 martie 1953 şi închis la Rahova. Cât a stat în penitenciar, şi-a scris în memorie toate detaliile cruzimii şi mai apoi, în exil, le-a aşternut pe hârtie şi le-a dat un nume: „Igrasia“. Suferinţele oamenilor au căpătat în rândurile lui valenţe plastice: „M-am uitat la cei patru de lângă mine. Chipurile lor m-au speriat. Paloarea lor. Totul e în funcţie de culoare. Probabil că şi mutra mea e la fel de palidă, la fel de nebărbierită şi la fel de schilodită de suferinţă. Şi hainele care cad de pe ei sunt palide. (…) Mi-am aruncat şi eu o privire la glezne, şi m-am înduioşat de aspectul lor. Dar mai ales de culoarea lor. Un pictor care ar vrea să pună pe o pânză un grup de cadavre n-ar trebui să caute o altă culoare mai potrivită“.

Mureai cu zile. Înjura, bătea, teroriza. Deţinut de drept comun, condamnat pentru violuri şi crime, îl aleseseră stăpânii şi-l făcuseră mai mare peste deţinuţii politici. George Silviu, scriitor şi avocat, victimă a închisorilor comuniste

Imaginea femeilor arestate este redată natural, groaznic, înfricoşător: „Spre seară, când făceau drumul spre barăci, frânte de oboseală, bolnave, mânjite de noroi până peste cap, cu mâinile sângerate de fierăstrăul frunzelor ascuţite şi tăioase, cu încălţămintea mustind, le era lehamite să se mai ridice din bărcile murdare. Ar fi preferat să se scufunde, cu ele cu tot, şi să pună capăt suferinţelor“.

igrasia george silviu

Persecuţiile se manifestau în fel şi chip – de la percheziţii zilnice până la teroarea creată de ofiţerii supraveghetori. Silviu l-a descris pe unul dintre călăi în tuşe groase: „Raţia de pâine o lua pe trei, patru ţigări şi-o revindea pe-o cămaşă. Totul era cămătărie şi perfidie. Devenise vătaful barăcii şi groaza lagărului. Întocmea liste de «scutiţi», făcea tabele de nesupuşi, zorea cu ciomagul la săpat şi la căratul materialelor şi ţinea evidenţa normelor neîndeplinite. El te scotea la lucru la minus 40 de grade şi dacă nu-şi dădea şi el avizul, medicul nici nu venea să te vadă. Mureai cu zile. Înjura, bătea, teroriza. Deţinut de drept comun, condamnat pentru violuri şi crime, îl aleseseră stăpânii şi-l făcuseră mai mare peste deţinuţii politici“.

Fără nicio justificare, după 16 luni, George Silviu a fost eliberat. Şi-a petrecut mare parte din viaţă încercând, prin scris, să uite de episodul temniţei, însă pentru el, ca pentru toate celelalte victime ale închisorilor comuniste, trauma l-a urmărit mereu, ca o umbră.

O poveste de dragoste înfiripată la teatrul de păpuşi

Viaţa de familie a lui George Silviu a fost desprinsă din filme. Spre finalul anilor ’30, a început o frumoasă poveste de dragoste cu Renée Şaraga, cea care a înfiinţat primul teatru de păpuşi din România. În 1937, după ce s-a întors de la studii, din Paris, Renée a dat viaţă primei trupe de marionete, „Păcălici“. Mult timp şi-a ţinut spectacolele la ultimul etaj al Galeriilor Lafayette, magazin deţinut de tatăl ei, Iancu Şaraga. Acolo, dădea reprezentaţii gratuite pentru toţi micii iubitori de teatru, spectacole pentru care îşi punea la bătaie toată creativitatea şi energia – marionetele erau confecţionate chiar de ea. 

În 1938 l-a cunoscut pe George Silviu, care i-a devenit nu doar partener de viaţă, ci şi de teatru. Au făcut o echipă bună: el scria, ea se ocupa de regie şi scenografie. Primul mare succes al lor a fost „Ciufulici“, după cum scria chiar în prefaţa piesei tipărite: „Această piesă s-a reprezentat pentru prima oară la Teatrul Naţional din Craiova la 1/ 11/ 1925 şi la Teatrul Popular Bucureşti, unde a fost jucată de 47 de ori. Apoi, a fost reprezentată la toate teatrele naţionale din ţară“. În 1949, trupa mânuită de Renée fuzionează cu nou-înfiinţatul Ţăndărică şi aşa ia naştere primul teatru de păpuşi de stat, care oferă celor mici reprezentaţii chiar şi astăzi. 

renee george silviu

Copilăria, o marionetă handmade

Cei doi au avut două fete, Lumioara şi Ioana, care în prezent trăiesc la Paris. Crescute într-o lume a păpuşilor şi a cărţilor, ele au fost învăţate ce înseamnă dragostea faţă de valorile culturale. „De când eram mică am trăit în casă în ambianţa teatrului de păpuşi. Am învăţat să fac păpuşi, capul din papier maché, corpul de mânuit din resturi de ţesut. Pentru orice ocazie scriam mici piese de teatru şi le puneam în scenă, dând reprezentaţii în faţa familiei şi a câtorva prieteni: când sora mea era mică, avea dreptul de ziua ei la o mică reprezentaţie pentru ea şi invitaţii ei, la noi acasă. Cunoşteam numele pieselor pe care mama le punea în scenă, pentru că acasă vorbea mult cu tata de ideile de regie, de costume, de muzica compusă de Edgar Cosma, de proiecte, de afişe. Aşteptam cu nerăbdare premierele la care mergeam cu toţii“, povesteşte fiica lor, Ioana George Macker.

<strong>„Trăiam din vânzarea la consignaţie şi la talcioc a obiectelor din casă“</strong>

„Tatăl nostru a fost arestat pe 5 martie 1953, în ziua morţii lui Stalin, şi eliberat după 16 luni, fără acuzaţii şi fără proces. Când el a dispărut peste noapte, mama ne-a spus că a plecat să scrie la Casa Scriitorilor. Nu exista nicio corespondenţă, bineînţeles, nicio vizită. Mama s-a zbătut cu toată dragostea şi energia ei. Nu ştiu cum, dar a reuşit să-i trimită o linguriţă pe care era gravat «Odaly», ca şi cum ar fi numele fabricantului. Dar «Odaly» era numele lor în intimitate, cunoscut numai de ei, după cum l-am regăsit mai târziu în superbe scrisori de dragoste“, povesteşte Ioana Macker, fiica cea mică a lui Renée şi George Silviu.

George Silviu, Renée, Lumioara, Ioana (cea mică) cu păpuşa ei, Trude, în 1946

familie george silviu

„Contribuţia mea la eliberarea tatei“

Păstrează în memorie şi un episod care a implicat-o pe ea, deşi era doar un copil. „Ţin minte cum, un an mai târziu, mama mi-a cerut cu tristeţe şi diplomaţie să mă despart de iubita mea păpuşă Trude, păpuşă cu trei feţe – râdea, plângea sau dormea –, primită de la mătuşile mele din America, pe care o aveam de când m-am născut. Nu am aflat decât mult mai târziu că a fost un cadou preţios destinat fetei unui colonel de Securitate. Ceea ce m-a consolat a fost gândul că aceasta a fost contribuţia mea la eliberarea tatei“. După cele 16 luni de temniţă, George Silviu era de nerecunoscut. „Am plecat la Tuşnad unde a început să-şi refacă puţin sănătatea. Ţin minte cum ne plimbam cu toţii în jurul lacului şi cum ne recita piesa «Salba fermecată», un basm sub formă de piesă de teatru în versuri, pentru copii, compusă şi memorată în celulă.“

Român până la capăt

Eliberarea din închisoare n-a însemnat însă o viaţă mai  uşoară. În 1958, familia a depus actele pentru a pleca la Paris. S-a aflat rapid de intenţia lor, iar repercusiunile n-au întârziat. „Mama a fost dată afară din Teatrul Ţăndărică, tata n-a mai putut publica nicio poezie, iar sora mea a fost exmatriculată din facultate. Au urmat ani de aşteptare, fără nicio asigurare de reuşită. Am trăit din vânzarea la consignaţie şi la talcioc a obiectelor din casă, rămase de la bunici, şi a celor primite în pachetele trimise de surorile mamei din SUA. Paşapoartele nu s-au putut obţine decât prin plata cu devize, avansată de familia din Occident“.

A fost scos la interogatoriu zi şi noapte, şi cu toate că nu s-a putut găsi nimic contra lui, a fost ţinut la secret 16 luni. Ioana George Macker, fiica lui George Silviu

George Silviu şi familia sa au reuşit să plece, în cele din urmă, în 1961. Fizic, despărţirea de România a fost totală. „Plecând din ţară, ne-am rupt de prieteni, de locuri, de obiecte, de mormintele bunicilor, cu perspectiva unei vieţi în libertate. Părinţii s-au exilat pentru viitorul nostru, al fetelor. Tata a rămas inconsolabil de ruperea de ţară şi de devierea idealurilor sale şi numai fericirea familială îi alunga tristeţea“, spune Ioana Macker. Obţinerea cetăţeniei franceze în acea perioadă însemna renunţarea la calitatea de cetăţean român – lucru pe care George Silviu nu l-a acceptat niciodată.

Abia în 2016, fiicele lui George Silviu au avut acces la dosarul tatălui lor, aflat în arhiva CNSAS. „Am aflat că tata a fost anchetat, cu un grup compus în majoritate de evrei, pe motivul unei conspiraţii imaginare. A fost scos la interogatoriu zi şi noapte, şi cu toate că nu s-a putut găsi nimic contra lui, a fost ţinut la secret 16 luni.“

George Silviu a murit în 1971 şi a fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris. Cu un an înainte, el şi-a compus epitaful: „Aici a trăit şi-a murit în surghiun/ Un biet visător, un poet, un nebun,/ Trăindu-şi tristeţea în care-a căzut.../ Iubind libertatea – în care-a crezut/ Doar umbre de stihuri în urmă-i rămân!/ Aici a trăit şi-a murit un român!“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite