Povestea lui, plină de parfumul secolului al XIX-lea, o veţi afla în rândurile de mai jos.

Despre clasa politică românească a secolului al  XIX-lea  s-a vorbit, pe bună dreptate, la superlativ. Realizările ei - revoluţia de la 1848, unirea de la 1859, independenţa, modernizarea statului - au fost tot atâtea argumente care să susţină calificativele atribuite de istorici. La fel de adevărat este că, de multe ori, oamenii politici şi-au sacrificat averea personală pentru interesele naţionale, iar exemplul familiei Brătienilor este probabil cel mai cunoscut. Ei n-au fost însă  primii  oameni politici care au făcut astfel de gesturi. Documentându-mă despre un subiect drag mie, Călătoria la români în secolul al XIX-lea, am ieşit din sfera mea de interes, aceea a istoriei căilor ferate şi am intrat în atmosfera fascinantă a călătoriilor  de altădată cu poştalionul. Ele sunt descrise atât de frumos în corespondenţa  dintre Ion Ghica  şi Vasile Alecsandri, publicată sub forma unei cărţi - Scrisori către Vasile Alecsandri. Aşa l-am descoperit  pe boierul Constantin Dudescu,  cel care a fost o adevărată legendă  în tot secolul al XIX-lea, datorită vieţii sale pline de aventuri, lux şi petreceri şi mai ales usurinţei prin  care şi-a  risipit averea. L-am  mai găsit citat în alte două lucrări: Grigorie Ioan Lahovari, Călătoria marelui logofăt Dudescu în străinătate la anul 1812, Atelieru Socec, Bucureşti 1903 şi în cartea lui Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Humanitas, 2013.

,,Legenda’’ boierului Dudescu spune că a fost trimis la Paris, de către boierii munteni cu un memoriu către împăratul Napoleon I, memoriu în care se solicita ca Principatele române să intre sub protecţia omului care făcea să tremure toţi împăraţii şi regii Europei de la acea vreme. Ajuns la Paris cu o fastuoasă suită, Dudescu s-ar fi remarcat prin petrecerile pe care le-a oferit elitei pariziene, dar mai ales prin excentricităţile sale: pe şerveţelele tacâmurilor ar fi pus câte o piatră preţioasă, dăruind-o fiecărui invitat, iar pentru a-l impresiona pe împărat, i-ar fi spus că el îl poate plimba şi vara cu sania. Afirmaţia i-a stârnit curiozitatea lui Napoleon, care a acceptat propunerea boierului. Plimbarea cu sania a avut loc în apropierea Versailles-ului, pe un drum pe care Dudescu ar fi presărat  o mare cantitate de zahăr care, astfel, înlocuia  zăpada. 

Aceste extravaganţe l-au determinat pe  împărat să-l privească  fascinat pe eroul nostru şi evident ţara în care trăiau asemenea oameni. Reală sau nu, admiraţia împăratului era o reflecţie a interesului pe care francezii şi occidentul, în general, îl aveau, la acea vreme, pentru orientul pe care tocmai îl redescopereau întruchipat în persoana acestui boier valah îmbrăcat ciudat şi care arunca banii cu o largheţe demnă de  sultanii din poveştile celor ,,o mie şi una de nopţi”. 

Dacă aceasta este legenda, avem şi o descriere reală din 1812 a personajului nostru, un portret făcut de către contele de Lagarde, ambasadorul lui Napoleon la Viena, care în aprilie 1812, venind din Rusia, trece prin ţările române în drum spre capitala habsuburgilor. Cu acest prilej, el călătoreşte o parte din drum  alături de boierul Dudescu, acesta din urmă plecat la băi, la Baden. Relatarea francezului confirmă fundamentul faimei şi poveştilor care l-au succedat pe Dudescu multă vreme după moartea sa.  ată portretul acestuia, dar şi câteva informaţii interesante despre cum se călătorea la noi, la începutul secolului al XIX-lea: acest boer al boerilor... e bun şi fudul şi şi-a risipit imensa lui stare dându-şi multă osteneală, ca să-şi facă numai ingraţi... Acuma trăeşte pe vechiul lui renume şi călătoreşte ca un satrap: 12 arnăuţi călări îl însoţesc  până la graniţă cu atâta pompă şi alai parcă ar merge să ia Transilvania... Ei au călătorit de la Bucureşti  la Piteşti, apoi au luat drumul spre Transilvania, trecând Carpaţii călare pentru că nu existau decât poteci înguste şi primejdioase  ... peste prăpastii sunt adesea aruncate trunchiuri de copaci ...asta pentru că turcii au stricat toate drumurile în ultimul război pentru  a-i opri pe austrieci... 12 oameni abia au putut ţine de trăsuri şi călătorii au coborât pe jos agăţându-se de stânci  să le treacă adesea în genunchi. Surugii strigau într-una  ho, pentru ca alte trăsuri  dacă s-ar afla pe drum să se oprească să nu se întâlnească pentru că ar fi rămas blocate...(Grigorie Ioan Lahovari, Călătoria marelui logofăt Dudescu în străinătate la anul 1812, Atelieru Socec, Bucureşti 1903, p. 5-6). O călătorie desfăşurată în astfel de condiţi excepţionale nu putea avea loc, evident, decât lângă un personaj precum boierul Dudescu.

Ajunşi în Transilvania, la Sibiu, au vizitat biblioteca Brukenthal, s-au întâlnit cu Manuc Bei, iar Dudescu, într-un acces de entuziasm, i-a cerut lui Lagarde să devină fraţi de cruce. La Timişoara au asistat la o piesă de teatru, iar călătoria a continuat până la Budapesta, unde au fost invitaţi de către  guvernatorul oraşului, prinţul Kohary, la prânz.  Dudescu s-a îmbrăcat cu ce avea mai scump:  un anthereu de thibet ţesut cu aur,  la cap un şal din cele mai bogate  de orient şi se încinse la brâu cu un şal tot atât de scump. Evident că pentru societatea occidentalizată, boierul acesta cu veşmintele orientale era o curiozitate. Vecinele de masă îi admiră frumuseţea luxuriantei şi ciudatei, pentru ele, ţinute. Dudescu şochează asistenţa atunci când, într-un acces de generozitate, le dăruieşte uneia şalul de pe cap, iar alteia brâul, toţi întrebându-se unde se va opri cu dezbrăcatul. Ce poţi gândi despre un asemnea om, într-o societate unde lumea era rezervată în atitudini şi astfel de gesturi erau socotite nefireşti? Dar despre ţara de unde acesta vine?

Ce se cunoaşte despre Constantin Dudescu? Unde se despart poveştile despre el de realitate?

Familia Dudeştilor, atestată din secolul al XVI-lea, era înrudită cu domnii Ţării Româneşti. Dudeştii au devenit foarte bogaţi, în special în vremea lui Nicolae Dudescu, tatăl eroului nostru.

Constantin Dudescu s-ar fi născut după unele surse la 1760, după altele la 1769 şi a murit în 1831. Un personaj cu un fizic urât (era cocoşat), dar inteligent, a fost desemnat, de către boierii munteni, aşa cum ne spune Ion Ghica, să-i înmâneze un memoriu lui Napoleon.

Alegerea asupra persoanei  sale s-a  datorat faptului că era singurul dintre boieri care cunoştea cât de cât limba franceză, inteligenţei, dar şi averii sale care-i permitea să suporte costurile uriaşe ale călătoriei şi ale funcţiei de reprezentare a boierimii şi a ţării, în ultimă instanţă. El şi-a ipotecat moşiile Bragadiru, Lisa şi Stâlpu unui zaraf, pe nume Băltăreţu. Ulterior, neputând plăti împrumutul şi dobânda, moşiile acestea au trecut în posesia creditorului, după cum afirmă sursa citată mai sus. Dacă la începutul poveştii noastre vorbeam despre clasa politică şi sacrificiile pentru patrie, este interesant  de remarcat că acesta nu a obiectat, nu a invocat ca sumele necesare acestei misiuni să fie suportate de către toţi boierii ori de către ţară. Era o onoare să fii numit într-o astfel de misiune, chiar dacă, după cum vom vedea, slăbiciunile umane aveau să se dovedească la fel de puternice precum patriotismul său.

Sosit la Paris, el a gustat din plăcerile marelui oraş, risipindu-şi banii cu personaje care pretindeau că sunt sau erau din anturajul lui Napoleon şi care au profitat din plin de naivitatea boierului muntean, nefamiliarizat cu subtilităţile politicii şi ale limbii franceze.

Neagu Djuvara afirmă că, de fapt, Dudescu nici nu l-ar fi întâlnit pe Napoleon, iar memoriul nu a ajuns niciodată la împărat.

Grigorie Ioan Lahovari a susţinut, în 1903, o conferinţă la Societatea de Geografie, despre Dudescu. El a  afirmat că a cercetat special la Paris urmele boierului, dar a fost mai indulgent şi a menajat memoria şi legenda, excentricului nostru erou. Lahovary  spune că Dudescu a călătorit la Paris cu  două misiuni, în 1805 şi 1809 şi că nu a găsit în arhivele franceze memoriile boierilor ,„înmânate” de Dudescu împăratului, justificând cu eleganţă, zicem noi, că audienţa a fost privată, iar documentele împăratului sunt răspândite la urmaşii familiei.

Documentele interne descoperite de Lahovari despre Dudescu arată că extravaganţele şi risipa averii sale i-ar fi alarmat inclusiv pe domnitorii ţării. Astfel în 1798, voievodul Constantin Hangerli îi obliga pe creditorii boierului la un moratoriu, iar la 1805, probabil după întoarcerea din glorioasa misiune pariziană, sora sa, Ileanca Dudeasca, l-a reclamat la domnie că era risipitor. Domnitorul Constantin Ipsilanti decide ca temporar administrarea averii şi creşterea celor două fete ale lui Constantin Dudescu să fie date în grija reclamantei.

În 1814, cheltuielile nesăbuite  ale  eroului nostru l-au condus  la pierderea întregii averi. A murit sărac în 1831, dar după el, a rămas legenda că ar fi fost singurul român care l-a plimbat pe Napoleon Bonaparte cu sania în timpul unei  fierbinţi veri pariziene.