PORTRET Viaţa lui Anton Pann, „cel isteţ ca un proverb“, compozitorul imnului „Deşteaptă-te, române!“

În poezia „Epigonii“, Mihai Eminescu îi aducea, într-un simplu vers, un omagiu lui Anton Pann, numindu-l „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“, în semn de recunoştinţă pentru ascuţimea şi râvna cu care acesta a îmbogăţit cultura românească. Anton Pann a fost căntăreţ de strană, compozitor şi scriitor. Pe deasupra, a lucrat ca tipograf şi dascăl şi a fost un neobosit culegător de cântece „de lume“.

Din peregrinările sale în toată ţara, a reţinut proverbe, snoave şi poveşti cu tâlc de la oameni, pe care le-a redat apoi, într-o haină nouă, în cântecele sale populare.

Au ecouri şi astăzi moştenirile lăsate de „finul Pepelei“. Clericii, de pildă, subliniază meritul lui Pann în „românizarea“ cântărilor bisericeşti. Unii dintre noi ascultăm vrăjiţi „Până când nu te iubeam“, culeasă de Anton Pann, cântată în diferite variante de-a lungul timpului: de Maria Tănase, în interpretarea cântăreţei de jazz Maria Răducanu sau coverul trupei americane Pink Martini. Mai presus de aceste activităţi meritorii, stă motivul pentru care redăm povestea sa de viaţă în aceste pagini de ziar: Anton Pann e compozitorul liniei melodice a imnului naţional al României, „Deşteaptă-te, române!“, pe versurile lui Andrei Mureşanu. Cel care, printr-un cântec solemn, ne uneşte la parada militară de 1 Decembrie, la ceremonia de investire a preşedintelui la Cotroceni, dar şi la începutul unui meci de fotbal al Naţionalei. În cuget şi-n simţiri!

11 iunie 1848. Revoluţia izbucneşte ca o flacără uriaşă şi se întinde peste toată ţara. În acele vremuri frământate, ia naştere un cântec mobilizator care să-i insufleţească pe români să se întoarcă triumfători din lupte. Poezia „Un răsunet“ a lui Andrei Mureşanu, pe un ritm dat de Anton Pann, se aude prima dată într-o adunare în Grădina Publică (azi, Parcul Zavoi) din Râmnicu Vâlcea la o sărbătoare locală, devenind imnul naţional al românilor. Deşi n-a fost angajat de la început în mişcarea revoluţionară şi nici n-a militat activ pentru triumful ei, Anton Pann are partea lui de contribuţie, servindu-şi totuşi poporul cu simpatie – printr-o melodie.

Cum a luat naştere melodia imnului
Anul revoluţiei paşoptiste îl găseşte pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea. Părăsise pentru o vreme Bucureştiul, unde conducea corul Bisericii Creţulescu, din cauza unei epidemii de holeră. Peste Olt, în micul orăşel cuprins de febra revoluţiei, lucrează „pentru realizarea ideilor naţionale şi cântă triumful revoluţiunii printr-un imn de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii“, potrivit notelor lui Gheorghe Dem Teodorescu, relatate de Paul Cornea în cartea sa „Anton Pann“.

Afirmaţiile sale sunt întărite şi printr-un document care apare în colecţia „Anul 1848 în Principatele Române“. Într-o scrisoare adresată la 30 iulie de comisarul de propagandă Dumitru Zăgănescu Ministerului Trebilor Dinlăuntru al Ţării Româneşti, se vorbeşte de participarea lui Anton Pann la ceremonia jurământului pe constituţie, organizată „cu multă pompă“ de cetăţenii din Râmnicu Vâlcea.

„Într-acest pompos constituţiu – raportează Zăgănescu – afându-se şi dl Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase, puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor“, se arată în volumul III al colecţiei.

Sunt câteva dintre mărturiile care contrazic unele controverse cu privire la autorul de drept al melodiei „Deşteaptă-te, române!“. De pildă, Gheorghe Ucenescu, un apreciat ucenic al lui Pann, susţinea, în memoriile sale, că el a fost cel care i-ar fi intonat-o lui Andrei Mureşanu, când poetul căuta o melodie potrivită pentru versurile lui, şi, deci, el ar fi „autorul moral“ al melodiei. Alte voci au remarcat asemănarea foarte mare cu cântecul religios „Din sânul maicii mele“, o romanţă publicată în august 1832 pe versurile lui Grigore Alexandrescu, foarte cunoscută în epocă, despre care se spune că ar fi sursa de inspiraţie a lui Pann pentru actualul imn de stat.

 Antonache, sensibil şi plăpând
„Muzica e însuşi glasul şi cuvântul care l-a insuflat Dumnezeu în om“, spunea Anton Pann la bătrâneţe, după o viaţă-ntreagă trăită în slujba muzicii. Tot el, mai spunea, în prefaţa la „Fabule şi istorioare“, apărută în 1841: „Eu altele n-am învăţat decât, din mica copilăria mea, mi-am bătut capul să ajung desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti “. În care, de altfel, a şi izbutit. A fost, mai întâi, psalt de biserică (cântăreţ de strană, mai precis), profesor de muzică ca să ajungă, mai târziu, şi traducător al cărţilor bisericeşti în română.

Până a ajunge aici, calea a fost destul de anevoioasă.

Anton Pann s-a născut cel mai probabil în 1796 la Sliven, în Bulgaria. Data exactă a fost multă vreme o enigmă, însă, pe baza unor declaraţii ale lui Pann în cele două testamente ale sale, istoricii şi criticii inclină spre 1796 ca fiind anul naşterii lui Pann. Tatăl său, Panteleon Petrov – nume cu care semna şi Pann la început manuscrisele sale – era căldărar. Mama, Tomaida, avea origini greceşti. Antonache era cel mai mic dintre cei trei fii ai cuplului şi singurul care a luat calea învăţăturii. Avea, ce-i drept, şi o constituţie mai plăpândă a corpului şi o fire mai sensibilă decât fraţii lui, potrivit datelor din cartea „Anton Pann. Viaţa în imagini“, scrisă de Elisabeta Dolinescu.

Primul pas: corist la catedrala din Chişinău
Numai că pe umerii firavi ai lui Antonache se aşază necazurile de timpuriu. În 1806 îi moare tatăl. La scurt timp după aceea, începe războiul ruso-turc. Împreună cu mama sa şi cei doi fraţi, de teama unor represalii turceşti, iau calea pribegiei, trecând în Ţara Românească şi continuând drumul până la Chişinău. Se stabilesc aici pentru o vreme. Dramele însă nu încetează. Între timp, cei doi fraţi mai mari ai lui Pann se înrolează în armata rusă şi mor la asediul Brăilei, în 1809.

Mama şi fiul sunt nevoiţi să găsească resurse pentru a supravieţui. Isteţ şi plin de voiciune, tânărul Antonache e impresionat de clopotniţele strălucioare din Chişinău, mult mai mari faţă de cele pe care le ştia din oraşul copilăriei sale. Îşi înfrânge timiditatea şi, pentru că avea voce frumoasă de soprano, intră în corul catedralei din Chişinău. Iată-ni-l, deci, în primul post din cariera lui muzicală, unde, timp de trei ani, învaţă meşteşugul muzicii psaltice. În 1812, atmosfera de instabilitate declanşată în provinciile vestice ale Rusiei de vestea invaziei lui Napoleon, goneşte însă familia spre Bucureşti.

Director de tipografie, psalt, profesor de muzică
Anton Pann avea, atunci, în jur de 16 ani şi deţinea cunoştinţe avansate de psaltichie, pe care la Chişinău le întregise cu muzică de cor. Nu i-a fost greu să-şi găsească, deci, o slujbă în Bucureşti. Se angajează, mai întâi, ca paracliser la Biserica Olari, apoi cântăreţ la Biserica Sfinţilor. Împins de o mare sete pentru învăţătură, se înscrie şi la şcoala deschisă în 1816 de grecul Petre Efesiul, primul care preda notaţia bizantină stabilită la Constantinopol în 1814. Tot de la mentorul său deprinde şi meşteşugul tiparului, pentru că Efesiu reuşeşte să înfiinţeze o tipografie de muzică psaltică în Bucureşti – după unele ziceri, prima de acest fel din lume.

În 1820, tânărul Pann putea să privească încrezător viitorul. De la simplu lucrător ajunge, mai târziu, director al tipografiei care funcţiona lângă Biserica „Sfântul Nicolae-Şelari“, fiind responsabil de „toate rosturile ce se impun în tipografie“, după cum mărturisea el. La doar 23 de ani, e numit de Mitropolitul Dionisie Lupu în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte. Treaba nu merge bine, fiindcă în comisie nu prea domnea buna înţelegere. Echipa se împarte, urmând ca fiecare să lucreze pe cont propriu.

Timp de doi ani, trece munţii spre Braşov, din pricina represaliilor antirevoluţionare din 1821. Se împrieteneşte acolo cu Ion Barac, de la care învaţă să compună versuri „mai potrivite“. Totuşi, nu-i prieşte traiul, aşa că părăseşte Transilvania. Înapoi, la Bucureşti, viaţa lui curge liniştită, fără întorsături neaşteptate. Continuă să cânte pe la biserici şi să fie profesor de muzică la diverse şcoli. În 1830, de pildă, e „psalt învăţător de copii în arta musichiei“ la şcoala după Podul Mogoşoaiei, unde, potrivit lui Paul Cornea, era menţionat cu numele întreg: Anton Pantaleon.

„Un trubadur al vremii“

Pann devine cunoscut nu doar ca psalt, dar şi în calitate de cântăreţ „de inimă albastră“, fiind socotit şi ca „un trubadur al vremii, cel mai reprezentativ din întreg şirul de pretrecăreţi ce reprezentau un aspect de manifestare a artei populare“, după cum îl numea Tudor Vianu, citat de Elisabeta Dolinescu. Gata oricând de petrecere, vesel, acumulase un bogat repertoriu de „cântece de lume“. Cu alte cuvinte, avea tolba plină de folclor orăşenesc cules din inima Bucureştiului. Asta se datora unei memorii bune şi unei „înţelepciuni fine şi adânci“, considera Vianu. La aceste calităţi, completa Titu Maiorescu, se mai adăuga şi vocea frumoasă cu timbru clar şi sonor, care emoţiona profund.

Anton Pann şi-a dedicat mult timp din activitatea sa în curăţarea multor melodii vechi româneşti de melismele orientale, imprimate de fanarioţi. În plus, a căutat să simplifice şi să „românizeze“ cântările bisericeşti, „în sensul revenirii la o tradiţie cu rădăcini autohtone“, după cum remarca Zeno Vancea în „Istoria muzicii bisericeşti“. Apoi, şi-a lărgit reputaţia, de scriitor, publicând lucrări „profane“. Mai precis, după cum mărturisea el în prefaţa de la „Fabule şi istorioare“, s-a apucat „de a aduna şi a face câte o carte din cele politiceşti, încet-încet, învăţându-mă singur, una, ca să-mi treacă de urât, şi al doilea, socotind ca să trăiesc“. Adună, în doar câţiva ani, zeci de astfel de tipărituri, la care se vor adăuga o serie de calendare, socotite creaţii „originale“ în acele vremuri, cu date utile gospodarului, cronologii, istorioare morale şi versuri.

„Nu-mi ajunge să trăiesc“
Cu toată osteneala lui Pann de a scoate cărţi pe gustul cititorilor şi în ciuda peregrinărilor sale prin ţară ca să-şi adune abonaţi, afacerile lui mergeau mai degrabă de azi pe mâine. Anul 1845 îl găseşte pe celebrul culegător de cântece într-o mare greutate. Într-o reclamaţie adresată conducătorului cancelariei Mitropoliei de la acea vreme, îşi descria perioada dificilă pe care o traversa. „Eu nu zavistuiesc că ceilalţi profesori au câte un clas şi eu două clasuri; eu nu pismuiesc că lecţiile mele sunt mai grele la predat: eu nu pârăsc că ceilalţi să isconomisesc pe lângă seminar mai bine decât mine, ci mă plâng că numai eu sunt nesocotit şi profesia mea nebăgată în seamă şi arăt că nu-mi ajunge să trăiesc“, scria Anton Pann, suferind, lăsând se se vadă şi o altă faţă decât cea cunoscută, de petrecăreţ cu inima uşoară şi cântecul pe buze.

Răpus de tifos
Ultimii ani de viaţă ai lui Anton Pann se scurg cum ne-a obişnuit – într-o activitate febrilă. Zelul lui dintotdeauna e dublat, mai mult ca în trecut, de alte şi alte broşuri, tipărituri, versuri, calendare, lăsând şi două testamente. E renumit peste tot ca editor şi profesor de cântări bisericeşti. Avea, potrivit biografiei consemnate de Paul Cornea, un grup de discipoli, pe care-i învăţa psaltichia şi meşteşugul tiparului. Tinerii îl iubeau pentru felul lui afabil şi pentru dărnicia lui. Şcoala predată de Pann era fără program şi fără reguli dure, în care domnea mai mult o atmosferă de familie, dar în care se muncea pe întrecute. Fiecare ucenic sub aripa lui Pann căpăta, în cele din urmă, câte o meserie.

Anton Pann moare pe 2 noiembrie 1854, din cauza unui tifos contractat la întoarcerea dintr-o călătorie prin Oltenia. Osemintele sale au fost îngropate la Biserica Lucaci (Sfântul Stelian) din Bucureşti şi au rămas acolo până azi. În curtea bisericii sunt scrise pe o lespede de piatră ultimele versuri compuse de el: „Aici s-a mutat cu jale/În cel mai din urmă an,/Cel ce în cărţile sale/Se subscrie Anton Pann./Acum mâna-i încetează/Ce la scris mereu şedea:/Nopţi întregi numai lucrează/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talentul ne-ngropând,/Şi-a făcut călătoria/Dând în lumea altor rând“.

  „Ah, o păsărică/Mult odihna-mi strică“

Păstrăm un capitol separat pentru viaţa amoroasă a autorului: „Până când nu te iubeam/Dorule, dorule/Unde mă culcam dormeam./Dorule, dorule“. Anton Pann a iubit mult şi a suferit pe măsură. A fost căsătorit de trei ori şi fiecărei iubite i-a închinat versuri înflăcărate de dragoste, care s-au sfârşit cu altele pline de indignare. Aşa e în viaţă – sentimentele vin şi pleacă.

Prima dată se căsătoreşte în 1820 cu o fată săracă, Zamfira Agurezean, cu care va trăi în mare amărăciune, timp de şapte ani. Pann cântă la petreceri despre necazurile căsniciei sale, care ar fi început încă din prima zi: „Chiar în ziua nunţii/A fugit şi m-a lăsat“. Nefericit, urcă de multe ori dealul Mitropoliei să ceară despărţirea: „...Cu întâi nevasta/Şapte ani trăind cu foc/N-am putut în lumea asta/Să leg două la un loc.“

Oftările şi lamentările se opresc în 1826. Anton Pann ajunge să lucreaze ca dascăl la o şcoală întreţinută de episcopia din Râmnicu Vâlcea şi unde predă lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea Dintr-un lemn. Aici, un incident romantic: între psaltul cu glas melodios, cu privirea arzătoare pe sub streaşina sprâncenelor groase, şi zvăpăiata nepoată a stareţei Platonida, „sora Anica“, o tânără de doar 16 primăveri, se înfiripă o iubire pătimaşă. Pann, după cum obişnuia, îi dedică acrostihuri romantice: „Ah, o păsărică/Mult odihna-mi strică,/Tot pricini îmi face,/ Nu mă lasă-n pace.“

Dar celor doi îndrăgostiţi li se pun multe piedici de la început. Stareţa refuză să le dea consimţământul pentru căsătorie, aşa că cei doi decid să fugă aventuros din mănăstire. Pentru a nu fi recunoscută, Anica se îmbracă în bărbat. Ajung la Braşov, unde Anton Pann avea relaţii şi trăiesc din ce câştiga el cântând la Biserica Sfântul Nicolae. O vreme acolo cântă şi Anica, care în continuare – zice-se – umbla travestită. Cuplul a avut doi copii, pe Gheorghiţă, care moare însă la o vârstă fragedă, şi încă  o fetiţă. Relaţia se încheie dureros după zece ani pentru Anton Pann, când Anica îl părăseşte pentru alt bărbat. Pann deplânge, cum îi stătea în fire, ingratitudinea soţiei sale, în versuri dure, spunându-şi public decepţiile: „Ah! Iudo! Dalila!/De interes orbită,/Vai! amar seamă vei da!/Aspidă otrăvită.“

Dar viaţa merge mai departe şi, în 1839, Pann cunoaşte o tânără de doar 18 ani, Ecaterina, alintată Tinca, pe care în anul următor o ia de soţie. „Cu Dumnezeu înainte îmi iau inima-n dinţi,/ Mă-nsor, cunună părinte, şi zică-mi toţi că n-am minţi“. Tinca îi va rămâne credincioasă până la moarte. Totuşi, faptul de a o sili să-i promită public că, după ce va rămâne văduvă se va călugări, se dovedeşte o precauţie inutilă. Ecaterina se va mărita, puţin după moartea lui Anton Pann, cu fostul lui ucenic, Oprea Dumitrescu. O dovadă că scriitorul se înşelase, cu dragostea nu te pui. Un lucru pe care, ciudat, chiar el demonstrase, de atâtea ori, că-l cunoaşte.