PORTRET Regina Maria, în vizită în Statele Unite: „Sunt aici să fac România ceva mai personal decât statistici şi hărţi“

PORTRET Regina Maria, în vizită în Statele Unite: „Sunt aici să fac România ceva mai personal decât statistici şi hărţi“

Regina, fericită, într-un trib Sioux

În 1926, regina Maria a făcut vâlvă mare în presa internaţională, după o vizită de o lună în Statele Unite ale Americii. A fost o călătorie care a purtat-o în lung şi-n lat pe continentul american, stârnind admiraţia străinilor, în timp ce românii jubilau: „America a îngenuncheat în faţa reginei noastre!“.

La începutul lunii octombrie, în 1926, regina Maria s-a urcat, din Bucureşti, într-un vagon de lux al trenului Orient Express, cu destinaţia Paris. Începea, astfel, prima sa călătorie transatlantică, alături de doi dintre copiii săi, prinţul Nicolae, în vârstă de 23 de ani, şi prinţesa Ileana, care avea atunci 17 ani. Fusese un eveniment planificat cu multă rigurozitate, după o dorinţă a reginei care se înfiripase încă de la sfârşitul Primului Război Mondial. Concretizarea ei a venit în urma prieteniei cu dansatoarea şi actriţa Loïe Fuller, care a facilitat deplasarea prin intervenţia pe lângă marele magnat Samuel Hill, care tocmai inaugura Muzeul de Artă Maryhill, într-o zonă rurală a statului Washington. În fine, s-a implicat în această afacere şi Legaţia României în Statele Unite, condusă în acea vreme de Radu Djuvara, însă spontaneitatea regală a Mariei avea să mai diminueze din eforturile românilor şi să îi aducă uneori în contradicţie cu partea americană.

Flaconul cu pastile şi Cockerul Spaniel

Orişicât, călătoria părea că începuse sub auspicii bune. Aflată în trecere prin Iugoslavia, regina s-a putut întâlni şi cu cealaltă fiică a sa, Mignon, care se afla pe tronul statului vecin. Imaginea celor două femei în momentul întâlnirii a fost descrisă de presa internaţională drept „o scenă între două «regine normale»“ şi nimic mai mult, în ciuda mulţimilor de oameni adunate în jurul trenului, înghiontindu-se să tragă cu ochiul în vagonul regal.

Însă n-a apucat să se acomodeze prea bine în vagonul trenului Orient Express, că regina Maria şi-a dat seama că a uitat pe noptiera din Bucureşti un lucru esenţial: un flacon de pastile împotriva răului de mare. Era prima sa călătorie lungă pe mare şi, în ciuda faptului că fusese crescută în preajma apelor învolburate ale Marii Britanii şi Maltei, Maria se temea de ce ar putea urma. Atât de multă importanţă acordase acestui aspect, încât ceruse ca pilulele să fie create special de un farmacist florentin. S-a găsit, totuşi, o soluţie pentru liniştea reginei: s-a telegrafiat de îndată la Bucureşti, iar flaconul cu pricina a luat calea Parisului cu avionul.

Numai că înainte să se rezolve această chestiune, a apărut o alta: Tricky, un Cocker Spaniel care era animalul de companie al Mariei, reuşise cumva să se mânjească de ulei de pe calea ferată şi trebuia curăţat. Afacere cam încâlcită, având în vedere că apa caldă în cantităţi mari lipsea cu desăvârşire. S-a găsit o rezolvare şi de această dată: una dintre doamnele de onoare ale reginei s-a apucat de încălzit cană după cană pe un mic reşou electric. Şi, ca în orice lanţ al slăbiciunilor veritabil, s-a constatat că de aici s-a născut o altă nefericire. Pe seară, locatarii vagonului regal au putut stabili cu precizie că rămăseseră fără curent electric, totul fiind consumat pe reşoul respectiv. Şi-abia atunci, regina s-a resemnat şi s-a dus la culcare. S-a trezit abia a doua zi dimineaţa, când Orient Express-ul intra în Paris, după 48 de ore de drum cu mici peripeţii pentru delegaţia regală.

Modă şi capricii

Intrarea Mariei în Paris s-a făcut cu etalarea unui mare val de entuziasm. Sute de parizieni veniseră să o întâmpine şi să o admire pe cea despre care se spunea că e cea mai în vogă nepoată a reginei Victoria, iar cortegiul regal a fost cazat la Hotelul Ritz. Aici, toţi trecătorii au putut să admire ţinuta reginei, o haină de catifea verde şi beige, cu blană pe margine, asortată cu o pălărie. Nici prinţesa Ileana n-a ieşit şifonată din lumina reflectoarelor pariziene. Presa a relatat în detaliu: „În urma ei păşea prinţesa Ileana, sfioasă, într-o rochiţă albastră, cu o blană leopard prinsă în jurul gâtului şi cu o mică pălărie de mătase cafenie“, scria revista „Time“ din 18 octombrie 1926. Numai principele Nicolae a făcut notă discordantă şi n-a ţinut cont de rigorile modei. A rămas consemnat că rebelul prinţ român s-a plimbat singur pe bulevardele Parisului cu o găurică în şoseta sa stângă. Toată lumea vorbea despre cum Nicolae şi-a continuat, nestingherit, plimbarea chiar şi după ce gaura buclucaşă i-a fost adusă în atenţie.

În timpul şederii la Paris, regina s-a delectat cu seri culturale. A preferat teatrul. A văzut „Felix“, „Le Dictateur“ şi „La Prisonnière“, în timp ce Ileana a ales să se retragă foarte devreme în camera sa de hotel, răpusă de ritmul prea alert al vizitei regale. În această perioadă, regina Maria a găsit de cuviinţă să se întâlnească şi cu fiul său Carol, care se afla în exil alături de Elena Lupescu, după ce renunţase la tronul român. Tot Parisul era cu ochii pe ei, aştepta să vadă dacă avea să se întâmple mult-vehiculata reconciliere. S-au văzut, dar nu s-au împăcat, iar regina şi-a văzut în continuare de drum. Înainte de îmbarcarea spre Statele Unite, şi-a făcut părul permanent, ceea ce nu era la îndemâna oricui pe atunci şi era la modă.

În ciuda frigului şi a ploii

Foto: Regina Maria, prinţul Nicolae şi principesa Ileana, la bordul vasului Leviathan

Pe 12 octombrie, Maria şi cei doi copii ai săi au urcat la bordul vasului SS Leviathan. Şase zile mai tâziu ajungeau în New York şi nu cunoaştem dacă regina s-a folosit de pastilele farmacistului florentin în această perioadă. Cert este că America i-a oferit o primire călduroasă. „Maria! Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi mici“, nota regina în jurnal.

Într-adevăr, New Yorkul era în delir în faţa suveranei române, după cum reiese, fără prea multe înflorituri, şi din relatarea unui martor la eveniment, citat de vechiul-regal.blogspot.ro: „Primarul înaintează alături de doamnele alese pentru a-i prezenta omagiile, o escortează cavaleria, sirenele ţipă, iar maşinile străbat masele de oameni adunaţi încă din zori, răbdători şi veseli, în ciuda frigului şi a ploii, atenţi, dornici de a prinde o privire a feţei reginei şi un zâmbet de mult anticipat. Au văzut-o, o femeie mândră, înaltă, vizibil încântată de un vis îndelung aşteptat, care se materializează, fermecată de tot şi fără teamă de a arăta acest lucru. Ţipetele lor cresc în intensitate, mişcările din mâini devin frenetice. Ea îi salută cu mâna la rândul ei, împărţind zâmbete printre rândurile de admiratori, precum o regină din Antichitate împărţea aur, pierdută printre picurii de ploaie şi pelerinele ce se scurgeau pe lângă maşina ei. Regina României este în America!“.

La coborârea de pe vasul de croazieră, reporterii americani nu au ezitat să o întrebe pe regina Maria despre reabilitarea prinţului Carol, surescitaţi de aflarea veştii că avusese loc o întâlnire în Paris. Regina a pus capăt oricăror speculaţii: „Mă tem că Carol nu se poate întoarce încă, a făcut cea mai mare greşeală a vieţii lui şi trebuie să pătimească pentru asta, prinţ sau nu. Totuşi, sper ca la un moment dat să revină la noi“, scria revista „Time“, pe 25 octombrie 1926.

În ce priveşte organizarea şederii Mariei în Manhattan, totul fusese dinainte pregătit. O aştepta un apartament cu şapte camere, special decorat pentru ea, în cadrul Hotelului Ambassador. Se spunea că s-a cheltuit o jumătate de milion de dolari pentru amenajarea apartamentului cu antichităţi şi bibelouri rare. Se mai spunea şi că Majestatea Sa avea să închirieze acest apartament cu „un dolar pe zi“. Dar acestea erau mai degrabă zvonuri şi cleveteli. De asemenea, se stabilise, pentru prima zi a şederii sale în Statele Unite, o cină la Casa Albă, alături de preşedintele american Calvin Coolidge. Presa americană vehicula o declaraţie dată de Lady Astor cu o săptămână în urmă, înainte de a reveni în Anglia: „Nu există nicio femeie în Europa cu o experienţă de război mai mare decât regina Maria. Ştiţi că a intrat în case de leproşi, unde toţi ceilalţi se temeau să meargă şi unde morţii erau aruncaţi unii peste alţii în grămezi mari şi oamenii mureau din cauza bolii?“. Şi cine n-ar fi vrut să cunoască o astfel de femeie?

Foto: În New York, delegaţia regală a fost primită cu pâine şi sare. Prinţesa Ileana a ales să poarte un costum tradiţional românesc

Ce s-a consemnat

Regina Maria a petrecut o lună în Statele Unite, vreme în care s-a plimbat în lung şi-n lat, de la Est la Vest, prin metropole şi prin orăşele uitate de lume. A avut un program încărcat, care a lăsat-o cam vlăguită de puteri, însă nu s-a lăsat răpusă. A zâmbit tuturor, şi-a păstrat curiozitatea şi, la final, i-a cucerit pe americani, a rămas centrul atenţiei lor.

Din peregrinările sale nord-americane ziarele au reţinut câteva detalii din fiecare loc. De pildă, s-a iscat o discuţie tensionată pentru că una dintre companiile feroviare din America, Southern Pacific, a refuzat să permită accesul gratuit trenului regal şi, ca urmare, administraţia de la Washington a emis un decret special prin care i se permitea trecerea numai acestui tren. În urma aranjamentului cu pricina, regina Maria traversa continentul de două ori, la preţ de 3 dolari. Oficiali de la Washington, sindicalişti şi ziarişti, în dulcele spirit republican, mai stângist, s-au declarat revoltaţi de asemenea practici. Ba chiar, în Omaha, s-a dat un comunicat dur: „Este ofensator pentru noi ca regina Maria să primească de la companiile feroviare transport gratuit, în timp ce membrii noştri sunt obligaţi să fure câte o călătorie, punându-şi în pericol viaţa şi membrele“.

La Hotelul Ritz din Manhattan, a avut loc o cină la care au participat cam 800 de persoane, printre care John D. Rockefeller Jr., Arthur Brisbane, generalul Cornelius Vanderbilt, Hugh Warpole. S-a consemnat că unii dintre aceştia au sărutat mâna reginei, alţii i-au strâns mâna, dar mulţi au fugit în spatele cozii pentru a fi prezentaţi din nou suveranei. În Hotelul Belvedere din Baltimore, au fost rezervate 26 de camere, decorate în mod special pentru regină, care a petrecut în oraş două ore. Apoi, în Philadelphia, printr-o întâmplare nefericită, prinţul Nicolae a fost încuiat pe afară din sala de ceremonii, astfel că a trebuit să sară pe fereastră în bucătărie şi de acolo să-şi croiască drumul în sală. 

Foto: Regina Maria, alături de copiii săi, în trenul care i-a plimbat de la Est la Vest, pe continentul nord-american

Petreceri cu indienii Sioux şi Blackfoot

Vizita sa în Statele Unite nu fusese văzută cu ochi buni de mulţi români, care nu puteau înţelege ce poate ieşi bine dintr-o asemenea extravaganţă. Astfel că regina Maria a rămas uimită când i s-a transmis prin telegraf că unele elemente ostile şi-au schimbat sentimentele şi strigă pe străzi: „America a îngenuncheat în faţa reginei noastre!“. Cine îi putea contrazice, când în oraşul Kansas din Missouri, primarul a declarat cu multă spontaneitate şi entuziasm: „Aceasta este cea mai mare zi din istoria oraşului Kansas!“.

A avut parte de o primire specială până şi din partea indienilor Sioux, pe care i-a întâlnit în Mandan, Dakota de Nord. Aceştia au numit-o „Winyan Kipanpi Win“, adică „Femeia pe care o chemi“, şi i-au făcut cadou o coroană din pene de vultur. De acelaşi tratament a avut parte şi în tribul Blackfoot, din Montana, numai că aici a primit numele de „Morning Star“ („Luceafărul de ziuă“). Tot în Montana, regina a discutat şi cu grupuri de fermieri, care s-au declarat încântaţi de întâlnire: au zis că regina României e o femeie plină de tact şi de şarm, numai că interesul ei pentru agricultură e mai mare decât cunoştinţele pe subiect. Firesc, regina era o femeie curioasă.

O revenire grăbită de boala regelui

Ajunsă în Washington, regina a participat la inaugurarea muzeului lui Sam Hill, unde a ţinut un discurs emoţionant: „Este mai mult decât beton în această structură. Este un vis construit în acest loc, un vis pentru azi, dar mai ales pentru mâine“, a spus ea, printre altele. După încheierea festivităţii, avea să afle că, la Bucureşti, palatul regal a fost luat cu asalt de un grup de oameni nervoşi, care cereau să iasă la balcon prinţul Carol şi să le vorbească. Cu greu s-au lăsat bucureştenii convinşi că prinţul nu poate apărea, căci se afla în exil încă. Apoi, regina a aflat că starea de sănătate a regelui Ferdinand se înrăutăţise brusc. Presa vremii vehicula şi ideea că ar fi murit şi că nimeni nu vrea să-i zică Mariei înainte ca ea să revină în ţară, dar acestea erau simple cancanuri ziaristice. În realitate, delegaţia română a relatat: „E adevărat că Majestatea Sa nu a primit un telefon oficial să revină în România, însă pentru că vin atât de multe relatări îngrijorătoare privind starea de sănătate a regelui, simte că trebuie să se întoarcă imediat“. Regina şi-a scurtat vizita trei săptămâni şi a părăsit Statele Unite pe 24 noiembrie 1926, pe vasul RMS Berengaria.

Regina Maria s-a despărţit de americani cu aceste cuvinte: „În această călătorie, America m-a văzut pe mine. Data viitoare, vreau să văd şi eu America. (...) Voi, în America, păreţi perfect sănătoşi, perfect eficienţi. Dar omul poate fi aşa şi totuşi se poate să-i lipsească multe. Poezia, religia, tradiţia şi echilibrul – le apreciaţi suficient? (...) Sunteţi tineri. Bătrâna Europă vă poate învăţa educaţia spirituală. (...) Dar aţi fost foarte buni cu mine. Hotelierii, de pildă, au aflat despre faptul că nu-mi plac camerele calde şi au ajustat temperatura conform. Ştiţi, eu sunt urmaşă a reginei Victoria, care întotdeauna stătea în curent şi mie adesea mi-e dor de curentul bunicii. (...) De ce am venit aici? Ei bine, am fost la Conferinţa de Pace de la Paris după război, şi ei mi-au pus această întrebare şi le-am spus: «Fiecare ţară are nevoie de o faţă. Deci când vă adunaţi cu toţii pentru deliberări, vreau ca România să aibă o faţă. Sunt aici să fiu acea faţă, să fac România ceva mai personal decât statistici şi hărţi»“. Aşadar, regina a încheiat o călătorie de succes, despre care americanii au vorbit mulţi ani mai târziu, şi poate că unii încă mai vorbesc şi astăzi. În ţară, însă, a aflat diagnosticul fatal: regele Ferdinand suferea de cancer – care avea să-l răpună un an mai târziu. 

 

„Oricâte greşeli va fi comis regina Maria, războiul rămâne pagina ei“

Foto: Portret în ulei al prinţesei Maria de Edinburgh

„Mama fusese crescută la curtea cea mai autocratică, a cărei strălucire nu putea fi închipuită decât de cei care au văzut-o. Unica fiică a ţarului, importanţa ei fusese cu totul excepţională. Ne ferea de orice grijă şi de orice vrajbă, aşa încât trăiam într-un adevărat rai al neştiutorilor“, consemna Maria în memorii despre viaţa şi copilăria sa în Anglia. Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha s-a născut pe 29 octombrie 1875, în Anglia, la Castelul Eastwell, din comitatul Kent. A fost al doilea copil al marii ducese a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova, fiica ţarului Alexandru al II-lea, şi al ducelui Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, al doilea fiu al reginei Victoria. Castelul pitoresc din Anglia a fost însufleţit şi de ceilalţi copii ai familiei: Alfred, cel mai mare dintre fraţi, Victoria Melita – poreclită Ducky, Alexandra Victoria – numită  Sandra, Beatrice – căreia îi spuneau Baby Bee. Copilăria Mariei s-a învârtit multă vreme în jurul casei părinteşti, pe care o găsea ca un rai personal, unde nu exista nici grijă, nici tristeţe. Şi-aşa, jocurile copilăriei întruchipau cele mai aventuroase basme şi poveşti, de la Robin Hood la Robinson Crusoe, cu ascunzinşuri ferite prin pădure, cu pajişti întinse şi un lac cu apă limpede. Regina îşi amintea cum şi tatăl său, ofiţer în marina britanică, era un bun partener de joacă în momentele când se afla acasă: uneori, de pildă, stingea toate lămpile din casă, se ascundea într-un colţ al camerei şi, când copiii îl căutau cu sufletul la gură, ducele sărea iute din ascunzătoare şi-i prindea în braţe.

În 1886, când ducele de Edinburgh a fost numit, pentru trei ani, la comanda flotei britanice din Marea Mediterană, familia s-a mutat în Malta, la San Antonio. Maria, care avea atunci 11 ani, a descoperit aici marea frumuseţe a vieţii: caii. Nu era nimic mai plăcut pentru tânăra prinţesă decât să galopeze toată ziua prin grădinile cu trandafiri şi crizanteme şi prin livezile de portocali şi măslini. Şi nu era zbenguială mai plăcută decât întrecerile călare, când fiecare copil trebuia să îndrume calul în aşa fel încât, la trecerea printr-o baltă, să-l stropească mai tare pe celălalt cu noroi.

Foto: Regina, înconjurată de orfanii de război de care avea grijă în orfelinate

Războiul unei regine neînfricate

Copilăria Mariei i-a fost curmată destul de brusc, la 17 ani, când s-a căsătorit cu principele moştenitor la tronul României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Căsătoria a avut loc în 1893, iar cuplul princiar s-a mutat în România. În această ţară îndepărtată, cum adesea o numea Maria, prinţesa nu s-a simţit de la bun început în largul ei. Se vedea singură, izolată, obligată să dea ascultare numai austerului rege Carol I şi de la ea se aştepta numai să dea mulţi moştenitori Coroanei române. Nu era Maria omul care să se mulţumească doar cu atât. S-a zbătut să iasă lucrurile după voia ei şi a câştigat, chiar şi regele s-a mai îmblânzit.

Cuplul Ferdinand-Maria a urcat pe tronul României într-un moment de cumpănă, în 1914, când regele Carol I a murit şi a lăsat România încă neangajată în războiul mondial ce tocmai izbucnise. Timp de doi ani, regina Maria s-a folosit de toate legăturile sale de rudenie cu marile case regale ale Europei pentru ca România să intre în război de partea câştigătoare. Cele mai dese comunicări le avea cu regele George al V-lea al Marii Britanii şi cu ţarul Nicolae al II-lea: „Fiind amândoi verii mei primari, era uşor pentru mine să am legături neoficiale cu ei şi bineînţeles că eram dispusă să-mi servesc ţara pe orice cale. Atât regele, cât şi prim-ministrul său aveau încredere deplină în mine, astfel că eram mai iniţiată în problemele şi secretele de stat decât se obişnuieşte în ce priveşte reginele“, scria Maria în „Povestea vieţii mele“. După 1916, când România a trăit dezastrul unei campanii militare eşuate şi guvernul s-a retras la Iaşi, Maria s-a ocupat frenetic de colaborarea cu Crucea Roşie, de organizarea spitalelor de război şi de strângerea de fonduri pentru îmbunătăţirea serviciului de ambulanţă. A ţinut de mână răniţii prin spitale, s-a îngrijit de orfanii de război, i-a consolat pe fiecare după puteri. Şi-a meritat pe deplin titlul de Mama Răniţilor şi i s-a recunoscut tot efortul său de război: „Oricâte greşeli va fi comis regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine“, scria Constantin Argetoianu în „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri“.

Foto: Regina Maria a purtat adesea costumul popular românesc

Răpusă de o ciroză a ficatului

Deşi relaţia lui Ferdinand cu Maria a fost sinuoasă, iar dragostea lor s-a stins treptat, cuplul regal a avut şase copii: Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana şi Mircea, cel din urmă murind în 1916, la vârsta de 3 ani, din cauza epidemiei de tifos. Aventurile fiecăruia dintre copiii ei i-au adus, într-un editorial din 1938, o caracterizare dură: „Ca mamă, regina a fost un eşec total“, încercând mereu să conducă vieţile copiilor ei şi fiind convinsă că „mama ştie mai bine“. Oricâte polemici s-ar putea naşte în jurul acestei idei, există o sămânţă de adevăr aici, chiar dacă relaţia Mariei cu copiii ei a fost în general bună, cu excepţia notabilă a regelui Carol al II-lea.

Regina Maria a murit la vârsta de 62 de ani, pe 18 iulie 1938, la Sinaia, în urma unor complicaţii la ficat. De altfel, o întâmplare cu aură de legendă, relatată de revista „Time“ din 21 iunie 1937, leagă începutul bolii Mariei de relaţiile tensionate dintre fiii ei: editorialiştii scriu cum, într-o seară, când se strânseseră la cină regina Maria, prinţul Nicolae, regele Carol al II-lea şi fiul său, Mihai, s-a iscat o ceartă când Carol al II-lea a propus un toast în cinstea amantei sale, Elena Lupescu. În acel moment, Mihai, care avea atunci 15 ani, ar fi aruncat paharul de şampanie pe podea, iar Carol ar fi încercat să îl lovească. Atunci ar fi intervenit prinţul Nicolae, iar în agitaţia produsă, pistolul său s-ar fi descărcat şi glonţul ar fi atins-o pe Maria în abdomen.

Cert este că boala reginei a necesitat multă îngrijire medicală. Au fost chemaţi cinci terapeuţi din Viena, Roma, Zurich şi Paris: un specialist în cardiologie, unul în febră galbenă, dizenterie, boala somnului şi alte boli tropicale, un radiolog şi un specialist în hepatologie. Doctorul Hans Eppinger, din Viena, a dat diagnosticul: o ciroză rară a ficatului, cu hemoragii gastrice, şi o gripă virulentă. După mai bine de un an de agonie, regina a murit la Sinaia, iar ultimele sale cuvinte se spune că ar fi fost adresate lui Carol al II-lea: „Să fii un monarh drept şi puternic“. 

 

Când a văzut calea spre pacea mondială

Vizionară din fire, regina Maria a reuşit să-şi găsească până şi religia care să vorbească despre aspiraţiile ei pacificatoare şi universaliste. Pe scurt, cultul Baha’i, care s-a născut în Persia, promovează pacea mondială, unitatea între oameni, dar şi unitatea în diversitate. Regina Maria a fost convinsă de ideile Baha’i de către o misionară americană, Martha Root, pe care a primit-o în audienţă, prima dată, pe 30 ianuarie 1926. Existase, în prealabil, o corespondenţă, iar Root îi trimisese Mariei cartea „Baha’u’llah and the New Era“, spre a se edifica în tainele noii credinţe. În urma acelei conversaţii din 1926, Root a rămas impresionată de puterea de înţelegere a suveranei: Maria s-a declarat o susţinătoare a Baha’i, pentru că promovează binele în lume şi, în plus, a dat exemplul familiei ei, în care ea era protestantă, Ferdinand era catolic şi copiii erau ortodocşi şi nu existau dispute religioase între ei.  În următorii zece ani, regina Maria s-a implicat activ în susţinerea şi promovarea Baha’i şi a avut mai multe întâlniri cu Martha Root. Şi-a declarat public adeziunea la credinţă în mai 1926, când a publicat o scrisoare deschisă în ziarul „Toronto Daily Star“. În 1930, Maria şi Ileana au dorit să facă o călătorie spirituală în Haifa, unde se află locurile sfinte Baha’i, însă nu a reuşit să ajungă la templu, ci numai până în oraş. Doi ani mai târziu, regina Maria îşi spunea crezul în deschiderea volumului „Baha’i World“: „Învăţăturile Baha’i aduc pace şi înţelegere, sunt ca o amplă îmbrăţişare care aduce alinare celor care sunt în căutarea speranţei. Am aflat în învăţăturile Baha’i adevăratul spirit al lui Hristos, de atâtea ori negat şi prost înţeles. Unitate în loc de conflicte, iubire în loc de ură şi o mare încurajare pentru toţi oamenii“.

 

Şi talentată, şi curajoasă

Pe 4 august 1924, regina Maria apărea pe coperta revistei „Time“, la numai un an de la fondarea publicaţiei. Sub portretul alb-negru al elegantei suverane, stătea scris: „Marie Windsor Hohenzollern, «O mare regină obişnuită, obişnuită, obişnuită, obişnuit㻓. Această expresie din urmă era un citat din articolul dedicat Mariei, intitulat „Autoare regală“. Motivul pentru care fusese abordată latura literară a reginei era apariţia unui nou volum, „Vocea de pe munte“. Editorialiştii „Time“ citau în continuare opinia scriitoarei şi sculptoriţei britanice Clare Sheridan – mare susţinătoare a Revoluţiei din Octombrie din Rusia, dar acest aspect nu mai era menţionat în articol – care citise cartea reginei şi o comentase. Doamna Sheridan considera, aşadar, că textul abundă de sentimentalism, de super-adjective şi chiar de plagiate. Ce să mai, britanica găsea stilul reginei comparabil cu cel al unei şcolăriţe înflăcărate. În final, Clare Sheridan îşi exprima şi regretul că Maria n-a abordat vreo legendă românească, nu s-a folosit de talentul şi misticismul rusesc ori de simţul umorului de inspiraţie britanică. După aceea, articolul slăvea toate faptele politice şi sociale ale Mariei, apropierea ei de poporul român, simţul său profund democratic.

O fire artistică

Chestiunea era că, într-adevăr, regina Maria era scriitoare şi, ca urmare, trebuia să se supună criticilor, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Iar suverana îşi asumase pe deplin acest statut. Începuse să scrie demult, pe când copiii săi erau mici şi le inventa tot felul de basme şi poveşti, fără vreo valoare literară aparte, dar care au determinat-o pe mica prinţesă Elisabeta să-i spună mamei sale: „Ar trebui să scrii toate astea, ar trebui să le păstrezi. Eşti născută să scrii basme“. A ascultat-o regina şi şi-a urmat pasiunea: a scris povestiri şi nuvele, a scris cărţi despre România şi şi-a desăvârşit opera cu autobiografia în patru volume, „Povestea vieţii mele“.

În ce priveşte artele, regina şi-a dedicat mult timp şi picturii, îndemnată de Elisa Brătianu şi instruită de profesoara reginei Elisabeta, Ruth Mercier, care era specializată în pictarea florilor. „Prinsesem bine meşteşugul lui Mercier în întrebuinţarea culorilor diluate într-un belşug de apă, aşa încât florile mele şi după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura şi desfăta ochii“, scria regina Maria. Din operele realizate de Maria au rămas două cărţi ornate cu miniaturi, una pe hârtie japoneză, oferită prietenei sale Pauline Astor, şi alta pe pergament, dăruită regelui Ferdinand. Regina Maria era şi patroana societăţii „Tinerimea Artistică“, în care se regăseau cei mai în vogă pictori români ai vremii: Ştefan Luchian, Arthur Verona, Jean Al. Steriadi, Alexandru Szathmary. 

Foto: Interesată de tainele artei cinematografice

«Bună de urmat, dar greu de întrecut»

Cea mai mare pasiune a reginei Maria era echitaţia, antrenată fiind din copilărie. Când a sosit în România, regele Carol I nu era de acord cu aceste porniri ale principesei, însă uşor-uşor i-a făcut pe plac: „Treptat, treptat, împotrivirile contra călăritului meu încetară şi fură înlocuite cu oarecare bunăvoinţă faţă de această patimă a mea, căci la urma urmei înţeleseseră toţi că era nevinovată“. Paginile din jurnalul său abundă de relatări ale diverselor excursii călare pe care regina le făcea în Sinaia, în împrejurimile Bucureştiului ori chiar în perioada războiului mondial, la Iaşi sau la Bacău. Iată o astfel de relatare din tinereţea sa, din care reiese curajul şi pasiunea care o stăpâneau: „Îmi amintesc de nenumărate şi vesele plimbări călare, în care mă urma o droaie de tineri militari admiratori ai mei. Trebuie să mărturisesc că de multe ori îmi plăcea să-i uimesc prin îndrăzneala mea. Călare pe şa bărbătească, în costumul meu căzăcesc, îi duceam de-a lungul unor cărări nepotrivite pentru o prinţesă. Sigură de fiorosul meu cal Cerkez, gonind în fruntea lor în sus şi-n jos peste hârtoape prăpăstioase, mă înnebuneam de bucurie când îi băgam în toate spaimele. Nu era de mirare că plecau de la noi cu părerea că eram o femeie cam zvăpăiată şi greu de prins: «Bună de urmat, dar greu de întrecut»“.

Casele de vis ale reginei

Poate că cea mai lumească îndeletnicire regală, ale cărei urme se pot vedea bine şi azi a fost construirea de reşedinţe frumoase, amenajate corespunzător. Peste tot pe unde a trecut şi-a lăsat amprenta estetică: la Cotroceni, la Pelişor şi Bran, la Balcic, la Mamaia şi la Coţofăneşti. S-a legat emoţional de toate aceste locuri, din care Balcicul i-a rămas cel mai aproape, mai ales în ultima parte a vieţii. Dar cea mai îndrăzneaţă operă a sa a fost „cuibul prinţesei“ de la Peleş, pe care îl numise „Juniperus“. Era o căsuţă în copac, proiectată ingenios de arhitectul Lecomte de Nouy.  „Era alcătuită din trei camere; de-a lungul unei părţi se întindea o galerie largă şi un balcon de la care priveai într-o mare adâncime. Nu numai copiii mei erau încântaţi de această căsuţă. Cu toate că la început multă lume zâmbise de ideea mea caraghioasă, fiecare voia să treacă peste podul meu şi să-mi vadă cuibul pe dinăuntru. Chiar şi Unchiul, omul auster şi fără imaginaţie, căzuse sub vraja născocirii mele şi, lucru nemaipomenit, stăruia să invit acolo, la ceai musafirii pe care nu ştia cum să-i mai distreze“. La puţină vreme după război, „Juniperus“ a fost doborât de o furtună puternică şi nu a mai fost niciodată reclădit.

 

Contemporanii văzuţi prin ochii reginei Maria

 

Despre regina Victoria: „Micuţă, zâmbitoare, puţin cam sfioasă, cu dinţii mici ca de şoarece“

„Iat-o, micuţă, zâmbitoare, puţin cam sfioasă, cu dinţii mici ca de şoarece şi cu o voce de o încântătoare mlădiere când îi vorbeşte tânărului principe german (n.r. – Ferdinand) în limba ţării lui. O văd uitându-se în sus, spre dânsul, şi întrebându-l de părinţii lui die ich so lieb habe (n.r. – pe care-i iubesc atât de mult) şi spunându-i că are totdeauna în odaia ei un portret al mamei lui. «Sie war so wunderschon» (n.r. – Era atât de frumoasă). (...) Avea un fel drăgălaş de a se porni pe râs în clipa cea mai neaşteptată; şi râsul ei argintiu, plin de adevărată veselie, fu ca un pod aruncat peste prăpastia dintre noi. Mă întrebă despre ţara în care mă dusesem, despre climă, despre popor, despre obiceiurile şi politica lui. Mă întrebă despre unchiul şi mătuşa, arătând mult interes pentru Carmen Sylva, regina-poetă care venise odată s-o vadă la Balmoral şi de care îşi aducea aminte cu drag.“

Despre regele Carol I: „Părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul“

„Prima lui înfăţişare îmi aduse o mică dezamăgire. Văzusem mai multe portrete de ale regelui Carol; faţa lui impunătoare, puţin cam austeră, nasul de acvilă, barba neagră, ochii pătrunzători mă făcuseră să mi-l închipui înalt şi falnic, închipuire cu totul greşită. Regele Carol era mic de statură şi, la prima vedere, n-avea nimic impunător, afară de mişcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate, şi de ochii lui albaştri, ageri, atotvăzători, cam mici şi uneori injectaţi. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă. Regele Carol era de o linişte aproape nefirească. Foarte închis în sine, mişcările lui aveau un fel de măreţie voită, care ajunsese la el naturală. Erau mişcările unui om deplin stăpân pe sine, care poate domina pe alţii. (...) Înainte de toate, era un om tăinuit, neînduplecat, impunându-se faţă de toţi, foarte pătruns de însemnătatea sa; de fapt, un om creat de propria sa voinţă.“

Despre Alexandru Marghiloman: „Îi plăcea să primească şi primirile lui dovedeau o largă risipă“

„Alexandru Marghiloman era omul elegant al partidului, bine îmbrăcat, zâmbitor, apropiat şi plăcut în purtare. Îi plăcea să primească şi primirile lui dovedeau o largă risipă şi oarecare dorinţă de a uimi. Relaţiile noastre înfăţişau pentru mine latura plăcută şi uşoară a vieţii; la el politica părea de mai mică însemnătate decât câştigătorii Derby-ului, decât Parisul, le monde où l’on s’amuse şi eleganţele modei“. 

Despre regina Elisabeta: „Vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice“

„Carmen Sylva era poetă şi vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice. Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi şi o fire nestăpânită şi era fără îndoială cam nechibzuită; văzând toate lucrurile en beau, mate şi tragice a căzut adeseori pradă celor care-i înşelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos. Neavând copii, îi plăcea să se înconjoare de o droaie de fete tinere, care, însufleţite de vorbele-i aprinse, îi stăteau la picioare, slăvind fiece cuvânt ce-l rostea. Îi plăcea să-şi închipuie că-i asemenea unei castelane de odinioară care, la un ceas anumit din zi, aduna în jurul său pe toate tovarăşele ei din palat, pentru a toarce, a coase sau a migăli o broderie. Dar era totodată sufletul poeziei, muza, inspiratoarea. Pentru dânsa, lumea era o nemărginită scenă, iar ea, personajul în jurul căruia se desfăşura toată acţiunea; cu figura ei tragică, însă plină de bunăvoinţă şi de înţelegere faţă de toate durerile omeneşti, Carmen Sylva era, fără îndoială, o fiinţă de neuitat.“

Despre Martha Bibescu:  „Era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă“

„Ca toţi Lahovăreştii, era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă şi avea o memorie minunată; niciodată nu uita nimic şi nici nu se înşela. (...) Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social; primeşte persoane regale, diplomaţi, oameni politici, artişti, scriitori, savanţi, aristocraţi. Călătoreşte în multe ţări, şi musafirii ei sunt totdeauna dintre cei mai aleşi şi cu vază. Martha a ajuns una dintre cele mai vestite şi mai preţuite scriitoare, o scriitoare admirată de criticii cei mai critici. Cunoştinţa limbii franceze e la ea desăvârşită, stilul ei e de o migăloasă şi minunată dibăcie, descrierile bogate şi pline de poezie; cărţile ei sunt pătrunse de înţelepciune şi de adâncă cunoaştere a lucrurilor, iar fiece frază e şlefuită ca o piatră nestemată. Orice e frumos o mişcă şi găseşte cuvinte alese cu care descrie ceea ce vede şi aude. Tocmai această iubire a frumosului pe care o împărtăşeam amândouă ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovarăşe strâns legate“.  

Despre Take Ionescu: „Era un orator strălucit şi trecea drept un om foarte deştept“

 „Atât de bine cunoscut şi în Anglia, era un orator strălucit şi trecea drept un om foarte deştept şi foarte plăcut. În discuţiile dintre rege şi prinţ îi auzeam schimbând păreri asupra acestui tânăr plin de făgăduinţe, despre care amândoi povesteau că va avea o carieră strălucită, în totdeauna adăugau: «Numai de te-ai putea bizui pe caracterul lui». Când îl întrebai pe soţul meu, îmi răspunse că Take Ionescu n-avea moralitate în politică“.

Despre Wilhelm al II-lea: „Îi părea dulce puterea şi succesul i se suia vinul la cap“

„Wilhelm al II-lea era o fire plină de avânt şi cu multe laturi. Urcându-se pe tron foarte tânăr, fusese în chip firesc orbit de partea sclipitoare şi bătătoare la ochi a realităţii. Găsea o bucurie deosebită în ceremoniile zgomotoase şi pline de fast. Se vedea pe el însuşi ca punctul central al grozavelor desfăşurări militare şi, fiind înzestrat cu însuşiri teatrale şi multă siguranţă de sine, era foarte firesc să fi primit cu bucurie rolul ce trebuia să-l joace. El credea în dreptul lui de a împărţi, de a hotărî, de a domina şi credea totodată în aprobarea poporului său. Credea că este – şi poate chiar era – domnitorul dorit de el. Se simţea susţinut şi preţuit; monarh tânăr al unui popor tânăr şi puternic, îi părea dulce puterea şi succesul i se suia vinul la cap“. 

Despre Petre Carp: „Avea totdeauna înfăţişarea de a fi deosebit de curat şi de spălat“

„Petre Carp, cu monoclul înţepenit pe ochi, mi-a plăcut de la început. – Nu prea ştiu de ce, căci fiind nespus de ironic putea mai degrabă să-mi insufle teamă, însă mă simţeam atrasă către el; îmi plăcea obrazul lui. Avea un nas de acvilă, un cap chel, de o formă ciudată, şi totdeauna înfăţişarea de a fi deosebit de curat şi de spălat. Sarcasmele lui mă intimidau, dar simţeam o mare bunătate sub înfăţişarea lui usturătoare, simţeam instinctiv că-i plăceam şi că mă înţelegea. Într-o zi mi-a spus: «N-am nicio grijă despre viitorul d-tale». Cam mirată, îl întrebai de ce. «Pentru că am văzut cum de nenumărate ori ai biruit şi cum ai ieşit din încurcătură.»  Aceste vorbe mi-au dat de gândit.“ 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările