Solidaritatea era necesară după o perioadă de 50 de ani în care iniţiativa pluralistă, ideea sistemului multipartid suspectat că ar putea fragmenta voinţa naţională erau socotite nocive, iar adversarii lor se manifestau tot mai agresiv pe măsură ce se apropiau primele alegeri libere programate să se desfăşoare pe 20 mai 1990.

Aceste gânduri şi această realitate s-au aflat la baza Proclamaţiei de la Timişoara lansată public pe data de 11 martie 1990 şi, mai apoi, la baza activităţii Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara. Documentul conceput de un grup de intelectuali dintre care făceau parte, la loc de frunte, George Şerban, Vasile Popovici şi Dorel Mihiţ, dar şi alţii, refuza net înlocuirea regimului comunist cu o perestroika mai mult sau mai puţin mascată, agreată, cu ordinul expres al Moscovei, de cei ce preluaseră puterea la finele lui 1989, cu binecuvântarea clară a Kremlinului.

Proclamaţia a însemnat documentul cel mai semnificativ al societăţii româneşti după Revoluţie fiindcă aborda toate domeniile, de la cel economic, politic, social, până la proiectul moral, reflectat de punctul 8. Cel care solicita ca în legea electorală să fie introdus un paragraf ce interzicea foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte, fapt perceput în acele zile ca un atac şi o contestare directă a lui Ion Iliescu. Or, aşa după cum se arăta în punctul 7 al Proclamaţiei, „Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului sistem comunist şi a întregii sale nomenclaturi, şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de disidenţi anticeauşişti din interiorului PCR”. Fiindcă, aşa după cum scria încă în fraza de început a acestui document politic fundamental, „Revoluţia de la Timişoara a fost încă de la primele ei ore nu doar anticeauşistă, ci şi categoric anticomunistă”.

Deţinătorii nelegitimi ai puterii au înţeles repede primejdia reprezentată de Proclamaţie şi au comandat discreditarea ei. Fapt ce s-a întâmplat imediat, în chiar minutele în care a fost citită şi comentată ironic la Televiziunea Română de unul dintre crainicii cei mai devotaţi fesenismului, aşa cum fusese până în decembrie 1989, înfeudat comunismului şi ceauşismului, dar şi în zilele şi săptămânile următoare de presa subordonată noii puteri.

Proclamaţia  a fost comentată şi discreditată  mai abitir de la finele lui aprilie, atunci când a devenit nu doar sursa de inspiraţie a programelor politice ale opoziţiei organizate în partide, a Alianţei Civice, a Frontului Antitotalitar, ci şi a mitingului maraton din Piaţa Universităţii de la a cărui începere se împlinesc zilele acestea 25 de ani.

Piaţa Universităţii a fost un loc în care, da, e adevărat, „se cânta, se scanda, se îngenunchea, se clincheteau chei”, aşa după cum bine îşi aminteşte Ana Blandiana în cartea Mic tratat de manipulare (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), dar care, în principal, a fost, aşa după cum observa tot Ana Blandiana în aceeaşi carte, „ o şcoală a eliberării nu a libertăţii, pentru că zona liberă de comunism era, de fapt, o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care ei (participanţii, n.m) optaseră, pe care ei şi-o construiseră şi şi-o asumaseră, mărturisind-o”.

Ura aceasta, resimţită şi recunoscută acum de una dintre cele mai active participante la miting, consfinţea tocmai primejdioasa, catastrofala disoluţie a solidarităţii româneşti, fenomen despre care vorbeam la începutul acestui comentariu. O disoluţie până la un punct perfect explicabilă căci nimic semnificativ nu se întâmplase în realitate în mentalitatea marii majorităţi a românilor între decembrie 1989 şi aprilie 1990. Români a căror cultură civică şi politică era, în acea vreme, cvasi-inexistentă căci aşa voiseră cei aproape 50 de ani de comunism. Români care priveau lucrurile doar în alb şi negru şi a căror vulnerabilitate în a rezerva negrul celor ce dovedeau o pronunţată voinţă antitotalitară, speriaţi, fără doar şi poate, de incertitudinile legate de viitorul lor imediat într-o lume ce trebuia să fie fundamental altfel, a fost abil speculată de cei ce ajunseseră la putere. Indivizi şi grupuri care, aşa după cum observă în cartea Anii romantici (Editura Polirom, Bucureşti, 2014) Gabriela Adameşteanu, pe atunci redactor şef adjunct la revista 22, „se aflau deja într-un network consolidat de structuri şi care aveau resursele financiare, umane la îndemână”.

Majoritatea românilor au căzut atunci pradă vechii necunoaşteri cuplată cu un obscurantism politic de tip nou, cu teama de a trece la un sistem politic pluripartid. Însuşi votul liber, necontrolat, necenzurat, cu rezultat necunoscut încă înainte de a fi introdus în urnă era, la acea vreme, o sperietoare. Căci prea mulţi dintre noi nu înţelegeau necesitatea respectului necondiţionat pentru dreptul fiecărui individ de a avea opinii proprii şi de a le exprima liber, fără teama unei represiuni viitoare. O represiune ce, din păcate, se va manifesta violent în zilele de 13-15 iunie 1990. O represiune de tip stalinist care, după rezultatul catastrofal pentru viitorul României al votului de la 20 mai, a amânat intrarea în democraţie a ţării.

Cred că are dreptate Gabriela Adameşteanu atunci când afirmă că în primăvara anului 1990, România şi românii nu erau tocmai pregătiţi pentru Proclamaţia de la Timişoara. Cred că nu eram pregătiţi nici pentru radicalismul opiniilor exprimate în Piaţa Universităţii. Poate nici pentru votul liber pe care prea mulţi dintre noi îl asimilau cu un gest mecanic urmat de o simplă numărătoare cât de cât corectă. În acel moment istoric avea încă puţină importanţă confruntarea fără violenţă a ideilor şi a opţiunilor.

La 25 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara şi la tot atâţia ani de la începerea mitingului maraton din Piaţa Universităţii mi se pare că nu ar fi deloc inutil ca fiecare dintre noi să reflecteze la cât ne-am schimbat de atunci. Şi la cât de solidari suntem ca naţiune.