Pericolele falsificării istoriei şi demitizarea puterii. „Discursurile parlamentare” ale lui Nicolae Iorga ca formă a culturii politice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
iorganmasascris

Consilier regal, Deputat, Preşedinte al Adunării Deputaţilor, Senator, Preşedinte al Senatului, Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Preşedinte al Partidului Naţionalist-Democrat, Ministru de Interne, Ministru de Stat, Ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor. În viziunea corporate de astăzi, am spune că Nicolae Iorga a fost unul dintre oamenii politici care a reuşit să comunice eficient la toate nivelurile ierarhice.

Adevărul este că ierarhia a fost, pentru Iorga, departe de o formă a puterii. Pentru el, superioritatea şi inferioritatea erau etichete pentru cunoaşterea, respectiv refuzul adevărului. Unii îl consideră de-a dreptul apolitic de la tribunele Guvernului: dreapta şi stânga erau soluţii politice pentru crize care trebuiau să aibă în centrul lor poporul român, nu bunăstarea unui partid sau altul. E adevărat, o dreapta şi stânga care, spre deosebire de zilele noastre, ţineau nu doar la reputaţia lor ideologică, dar şi la coerenţa lor ideologică.

Astăzi ne-am întors la ceea ce Nicolae Iorga numea, în cuvântările rostite în şedinţele Adunării Deputaţilor de la 28 Martie şi 12 Aprilie 1932, cu ocazia discuţiei despre Legea învăţământului, drept „balamucul idealist”. Dar nu despre conflictul ideologic şi maniera în care, deseori, meciurile politice compromit legi drepte şi necesare vă invit să reflectăm împreună, ci despre ceva ce apare rareori în mediul public drept o temă de dezbatere, şi anume conduita parlamentară, respectiv dialogul parlamentar. Ne-am obişnuit că oamenii politici sunt aruncaţi într-o clasă amorfă, utilitaristă, pe care sfera publică o conjugă cu oportunismul. Dar uităm că un parlamentar este, dincolo de delegatul unor comunităţi pentru a le reprezenta interesele, cel care trebuie să facă posibilă chiar promisiunea etimologică din spatele rolului: în franceza sec. XI, parlement derivă din parler, a vorbi, a polemiza, a discuta, a dezbate. Deci parlamentarul este un om al dialogului, nu al uşilor închise, un om al polemicii, fără a aluneca în contradicţii şi aporii, un individ care e vocea celor mulţi şi dezavantajaţi, nu al celor puţini şi privilegiaţi. Pe scurt, un om care poate vorbi şi altă limbă decât cea a partidului lui. Un animal politic şi social, dar care devine autorul unor legi pentru că are două arme esenţiale prin care securizează adevărul: ideile, respectiv argumentele. Despre acest rol reprezentativ intenţionez să vă vorbesc astăzi, întorcându-mă la Discursurile Parlamentare ale lui Iorga. Pe de o parte, pentru că vă vorbesc ca Deputat, pe de altă parte, pentru că înţeleg cât de necesară e demistificarea puterii din jurul acestui rol.

Am ales câteva fragmente dintr-un timp care reclamă, ca şi cel de astăzi, o interpretare biopolitică, una care aşază valoarea vieţii în centrul actului de guvernare: pentru că anul 1916, de dinainte de renunţarea la neutralitatea României în timpul primei conflagraţii mondiale, ca şi anul 2021, prin criza sanitară, prescriu ceea ce, biopolitic, poartă denumirea de stare de excepţie. Anume, o speţă care reclamă un regim de guvernare axat pe siguranţa vieţii, pe cultivarea solidarităţii în solitudine, pe un contract social în care priorităţile de redresare financiară sunt împlinite prin rezilienţă şi cooperare, valori pe care numai cultura le poate insufla unei societăţi.

„Domnilor Deputaţi,

Să-mi fie îngăduit, într-un moment când ceilalţi oameni politici s-au strâns în jurul Tronului şi nu pot vorbi decât în calitate de consilieri ai acelui Tron, prin urmare mai mult decât oricând, să aduc omagiul care trebuie adus, nu numai Tronului, Coroanei şi comandantului de oştiri, dar şi omului, poate din Europa întreagă, în sufletul căruia s-a jucat o mai zguduitoare dramă, care a înfrânt tot ce strămoşii lui cereau în El, tot ce pământul în care S-a născut înfăţişa în făptura Sa fizică.

Acesta a fost Nicolae Iorga. Cel care a lăsat să se vadă în jurul oricărei guvernări o societate. Dincolo de o putere, sunt întotdeauna destine. Dincolo de o putere, sunt întotdeauna oameni. Şi în contextul pandemiei, dacă aţi constatat, gestionarea situaţiilor critice – a valurilor epidemiologice, aşa cum au fost denumite – a fost considerată întotdeauna meritul guvernării. Or, există ceva care face ca o putere politică nominală să îşi aroge acest convenţional succes – obedienţa, sacrificiul, conformismul, frica oamenilor. Tocmai de aceea, în privinţa sectorului cultural, e scandalos că reluarea activităţilor publice – într-un scenariu incoerent şi într-un context care reflectă o subfinanţare gravă – este prezentată ca triumful practicilor politice. Preţul menţinerii unei neutralităţi faţă de o ameninţare politică sau clinică este acelaşi: rezilienţa, rezultată din cooperarea indivizilor într-un contract social.

Nicolae Iorga avea capacitatea de a înţelege că există istorii, adică naraţiuni competitive ale fiecărui martor al unui eveniment, dar că datoria noastră este aceea de a fi parte din istorie şi de a scrie istorie. Or istoria nu are spectatori decât dacă prezentul priveşte spre trecut. Altminteri, aici, acum, noi toţi suntem istorie şi scriem istorie. Pentru Iorga, istoria nu e scrisă doar de guvernanţi. Guvernabilii sunt cei care privesc la fenomenul puterii, dar nu inerţi: au exigenţe, dezamăgiri, descumpăniri, speranţe.

„Să ne gândim şi la acela că în momentele acestea nu ne vedem numai noi pe noi, deşi poate ne dăm această iluzie, ci privirile multora se îndreaptă către această Adunare.  

Se uită, de fapt, mulţi cu încredere, cu dorinţa să fim mai buni; se uită toţi cu credinţa că, dacă vom voi, suntem în stare să fim mai buni.”

Ce despart cei 150 de ani de la guvernarea lui Iorga la guvernarea actuală? O mentalitate care cască prăpastia dialogului politic. Astăzi, schimbul de replici dintre actorii politici reclamă incompetenţa ab initio: „nu sunteţi buni”. Iar asta nu se traduce ca „Noi suntem mai buni decât voi”, ci „noi suntem singura bunătate posibilă”. La ce invită Iorga de la tribuna Parlamentului? La conlucrare, asumând că nimeni nu e suficient de bun pentru cei care au nevoie şi îşi doresc ca în mijlocul unei crize politice, cei din faţa lor să fie într-adevăr buni: „Dacă vom voi, vom fi mai buni.” Buna guvernare este, pentru Iorga, chiar rezultatul unui gest de voinţă. E cinic, dar pare că astăzi „nu mai voim”. Iar dacă asta înseamnă modernizare, autarhia eului, confiscarea performanţei fără argumente şi probe, doar de dragul demagogiei electorale, atunci puteam să ne lipsim.

Astăzi, de la microfoanele tribunei parlamentare răsună pledoarii de partid. Din nefericire, discursurile parlamentare nu sunt întotdeauna în acord cu ideologia partidului pe care oamenii politici îl reprezintă. Faptul că dreapta ia măsuri de stânga şi invers nu se numeşte inconsecvenţă, ci populism, ignoranţă, iar de la un punct, aceasta este cauza primară a crizei politice. Lipsa dialogului politic, a polemicii ideologice, vine din criza identitară a partidelor. În cazul lui Iorga, Parlamentul a cunoscut toate reacţiile politice ale opoziţiei, de la cele elegante la cele grobiene. Potra nota că „Nicolae Iorga nu a fost iubit în Parlament. Sau nu întotdeauna, sau nu de toată lumea. A fost urât în Parlament, a fost huiduit în Parlament. Nu era nici străin, nici bogat, dar deranja pentru că spunea adevărul”. Un adevăr care avea întotdeauna dublu sens: de la clasa politică spre cetăţeni, de la cetăţeni către reprezentanţii politici. Această politică a dublului sens, moştenită de la Iorga, a dobândit astăzi multe rute ocolitoare, mascate de fals conservatorism, progresism, ba chiar extremism. Fiecare dintre ele revendică posibilitatea biruinţei pentru un trai mai bun. Fiecare ne parvine ca fiind o soluţie mesianică pentru crize istorice. Însă, după cum amintea chiar Nicolae Iorga,

Nicio biruinţă omenească nu valorează, în adevăr, decât prin două elemente: prin cât suflet a fost pus într-însa şi prin cât suflet se aduce de la dânsa înapoi acasă.

Ca oameni politici ne hrănim din energia electoratului. Fiecare alegător dă puţin suflet: are un dor de mai bine, o poftă de linişte, un drept la demnitate şi viaţă decentă, o nevoie de bunăstare. Ca parlamentari, ar fi bine să dăm ceva înapoi din această energie. Prin progres, energie, combatere a inegalităţilor şi polarizărilor. Dar mai ales prin dialog.

Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile, pline de o rugăciune tăcută, ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută.

Poate că aici e zona cea mai importantă a acestui discurs. O morală prescrisă de 150 de ani: atunci când electoratul tace, când societatea stă în amuţire, nu înseamnă că încă mai consimte o guvernare. Tăcerea nu înseamnă doar supunere sau acord subînţeles. Înseamnă mâhnire, disperare sau şi mai grav, pentru orice democraţie, renunţare. Chiar rezilienţa, atât de trâmbiţată astăzi, în timpurile pandemiei, e un cuvânt prea sărac pentru suferinţele celor care au traversat succesiv incertitudinea, frica, insecuritatea clinică şi apoi sanitară, ori pierderea celor dragi. La ultimele cicluri electorale, când coronavirusul nu era încă cea mai bună scuză pentru incompetenţa actului de guvernare, am văzut împreună ce înseamnă tăcerea care traduce rugăciunea surdă a cetăţenilor: absenteismul masiv. O atitudine prin care oamenii refuză să îşi mai acorde încrederea unor comunităţi politice care transformă alegerea electoratului în sursa unei puteri arbitrare şi tot mai nereprezentative.

Nicolae Iorga rămâne un exemplu de luciditate politică. Deşi a apreciat tenacitatea puterii române în pragul anilor 1916, a condamnat războiul, violenţa, ura ca forme ale „nebuniei istorice”:

[...] când arunci zeci de milioane de tineri nevinovaţi, plini de bunătate, de iubire, de energie în sufletul lor, într-un mormânt pe care toată mizerabila presă de justificare care ar urmă după război nu va fi în stare să-l închidă, […] iată unul din acele acte de nebunie istorică de pe care cea mai rafinată filosofie politică nu poate curăţi pecetea de sânge închegat al crimei neispăşite.

 Astăzi, nebunia istorică împrumută forme mai versatile: confuzia politică, lipsa dialogului electoral, absenţa polemicii, demonizarea opoziţiei şi eroizarea puterii. Pentru unii, dacă Dumnezeu ar avea culoare politică, ar avea culoarea partidului lor. Or puterea politică are ceva din originea puterii divine: ea trebuie să slujească în mod egal toate fiinţele. Paradoxul este că astăzi, nici măcar votanţii unui partid nu mai simt că acesta lucrează pentru ei. Aş vrea cu prilejul acestei aniversări să punctăm nevoia unei schimbări de perspectivă în dialogul dintre sfera parlamentară şi cetăţeni, ca părţi ale contractului social. În Iaşiul anilor 1916, Iorga şi-a încheiat Discursul Parlamentar amintind:

Dacă suntem ceva, nu suntem prin biruinţa strămoşilor noştri, ci suntem ceva numai prin suferinţa lor.

Fără a uita asta, poate că timpurile noastre au nevoie de o construcţie a biruinţei. De o pozitivare a istoriei. De un contract social funcţional în care depăşirea decalajelor privind democratizarea şi echilibrul financiar să fie urmate de un progres vizibil: o bunăstare economică stimulată prin accesul egal la educaţie şi cultură, prin plasarea culturii în centrul actului de guvernare, prin cifre credibile, dar mai ales prin atitudini şi dialoguri credibile. Ceva ce, în ultimii ani, pare că a devenit istorie. Şi nu în sensul lui Iorga.

Relansarea evenimentelor culturale a fost îndelung compromisă nu doar de instabilitatea scenariului epidemiologic, ci mai ales de lipsa de viziune a guvernării care nu consideră cultura un domeniu esenţial. E regretabil că acum, la un secol şi jumătate de la precedentul Iorga, care plasa cultura în mijlocul guvernării, trebuie să recunoaştem marginalitatea acestui domeniu. În România, cultura nu e încă un domeniu esenţial. De aceea, uşile instituţiilor de cultură sunt ultimele care se deschid publicului într-o lume în care rezilienţa nu poate fi înţeleasă şi practicată decât printr-un act cultural.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite