Pensionarul fanariot

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ene este seimen, adică ostaş plătit, iar viaţa i s-a dus în slujbă la Spătărie. Ne aflăm în anul 1794, toamna, iar printre culorile, care, în Bucureşti, păstrează şi luminile Dâmboviţei, Ene Seimenul scrie o scrisoare de zor.

Rezemat de tăblia patului, cu plapuma trasă până la piept, scrie pe un mic pupitru, făcut special pentru scriitorii leneşi - tăblie veche, cu picioruşele scurte, afundate în lâna aşternutului. Ene scrie şi şterge, înmuind pana în călimara de aramă, ştergând peniţa de perciuni - adică aşa cum am citit eu prin literatura paşoptistă. Cu toate că poate ar fi fost mai potrivit pentru realitatea anului 1794, să spun că Ene îşi dictează scrisoarea. Totuşi nu. Confesiunea lui e particulară, are gustul pe care-l lasă în urmă singurătatea.

Ca de obicei, scrisoarea îi este adresată lui Vodă, trimisă la Palat, unde ajunge pe la începutul lui octombrie şi, ca de obicei, Alecu Moruzi e atât de impresionat, încât dă imediat ordin să fie cercetate faptele. Ceea ce se şi întâmplă: marele spătar îşi trimite oamenii în vizită la Ene. Dar nu chiar atunci, ci tocmai pe la finele lui februarie, 1795.

Ce scria în jalba seimenului? Lucruri adevărate din viaţa unui om, ale cărui slove încă se mai păstrează, publicate de V.A. Urechia, în Istoria Românilor (vol. V).

Ene a intrat în pâine pe vremea lui Grigore Ghica al II-lea (1733-1735), iar ca să nu fie vreo confuzie, precizează că e vorba despre acel vodă care a făcut „Pandilimonul”, respectiv Mânăstirea Pantelimon, astăzi dispărută. Aducerea moaştelor Sfântului Pantelimon, într-un cufăraş de argint, fusese evenimentul cel mai tare al vieţii lui. Toată generaţia seimenului a fost marcată de acest sfânt, care îşi lăsase numele nu doar mânăstirii, ci şi spitalului ori satelor dimprejur. Pe atunci seimenul era tânăr şi în putere, iar acum, la o distanţă de 60 de ani, a ajuns să facă scrisori la Palat pentru ceva care astăzi, am zice, că era dreptul lui. La o socoteală simplă, Ene avea în jur de 80 de ani şi puterile risipite: scrisoarea lui e o cerere de pensionare. Îl roagă pe domnitor să-l lase la vatră, să nu mai aibă pretenţii de la el. Deşi vârsta ar fi fost argument suficient, cred eu, nu este invocată, ci motivul este unul cu mult mai profund.

Ene Seimenul vrea să se pensioneze deoarece a păţit ceva de neînchipuit şi care justifică lăsarea la vatră: au dat peste el ielele.

În urmă cu trei ani era bine-merci, dar într-o noapte de iunie, când Bucureştiul luase foc de iubiri şi de întâlniri nepermise, pe când Dâmboviţa se umpluse de şoapte, iar prin foişoare fluierau pazavanii, supţi de singurătate, Ene, adormit de cu seară în cerdacul său din mahalaua Gorgani, a fost trezit pe la miezul nopţii . Zânele dansau în grădină, iar pe sub perele coapte se furişau nişte şerpi luminoşi. A avut ghinion, asta e. Dacă nu s-ar fi trezit, nimic din toate astea nu-l atingea. Dar aşa - zânele au dat cu ochii de el şi, într-o secundă, picioarele i s-au frânt, transformându-l din falnic ostaş - într-un boşorog bun de pensionat. S-a mai târât chiar şi-aşa, pe la Spătărie, dar până la urmă a trecut în lumea largă a victimelor, pe care le lasă în urma lor aceste zeităţi sadice, care în mod prea blând erau numite pe atunci iele, iar astăzi au tot felul de nume care te sperie.

Citind această scrisoare a fostului său soldat, Moruzi, v-am spus, a dat ordin să fie cercetat cazul. Ca şi cum vârsta destul de înaintată n-ar fi contat. Dacă era seimen, n-avea decât să moară cu arma în mână. Dar dacă dăduseră ielele peste el - era altceva, putea să iasă la pensie.

Cum spuneam, într-un final de februarie, spătăreii, foştii săi colegi, au intrat în casă şi-au scris un proces verbal din care reiese clar că seimenul Ene era grav bolnav, cu picioarele „luate” şi cu datorii multe. Prin urmare, putea fi lăsat se se odihnească şi să cheltuie câte ceva din banii Palatului, în contul unei întâlniri de o noapte cu nişte zâne.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite