Adevărul Live: pe frontul din Coreea au fost şi români! Elena Zeleniuc, eroină la 8.000 de kilometri de casă

Elena Zeleniuc, în studioul Adevărul Live FOTO David Muntean

Elena Zeleniuc a fost martora primei manifestări „calde“ a Războiului Rece şi a bandajat, la capătul celălalt al lumii, rănile unui conflict care nu îi aparţinea nici ei, nici celor două state combatante: războiul dintre Republica Populară Democrată Coreea şi Coreea de Sud (1950-1953). Elena Zeleniuc a vorbit, la Adevărul Live, despre dramele peninsulei coreene, exact aşa cum s-au văzut ele în spatele frontului.

Între anii 1951 şi 1957, într-o perioadă în care România reinventa istoria şi lega noi prietenii diplomatice sub „drapelul“ roşu al secerei şi al ciocanului, 220 de voluntari, organizaţi în şapte echipe de medici şi surori medicale, părăseau ţara pentru a îngriji, la aproape 8.000 de kilometri distanţă, cicatricile unui război absurd. Elena Zeleniuc e doar una dintre eroinele anonime care au şters lacrimile şi au tratat rănile soldaţilor nord-coreeni într-un conflict care nu s-a încheiat niciodată.

Pentru sacrificiul său, a fost decorată cu „Florence Nightingale“, cea mai înaltă distincţie ce poate fi acordată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva, a fost decorată chiar de „preşedintele etern“ Kim Ir Sen şi a fost medaliată în România comunistă şi, apoi, în România democrată. Singura noastră recompensă, pe care nu am putea s-o uităm niciodată, este privirea caldă a pacienţilor pe care am reuşit să-i vindecăm“, mărturiseşte Elena Zeleniuc, la peste cinci decenii distanţă frontul din Coreea.

Cele mai importante declaraţii:

„Ne-am dus să îi ajutăm, era o convenţie de la Geneva care spunea că, în caz de război, cine poate, să ajute. Eu am vrut să mă duc, mi-a plăcut întotdeauna să fac bine oamenilor şi să îi ajut pe cei în suferinţă. A venit o delegaţie la Spitalul Elias şi ne-a întrebat cine vrea să meargă în războiul din Coreea. Eu am ridicat mâna şi m-am dus, toţi s-au mirat“, a început Elena Zeleniuc.

„Noi ne-am luat după Convenţia de la Geneva, indiferent ce erau, coreeni din sud, din nord, americani, chinezi. Toţi au fost îngrijiţi în mod egal. Nu au ştiut părinţii că plec. N-au ştiut de mine, nu le-am scris timp de aproape un an. Gazda îmi zicea că fac o greşeală la vârsta asta. Eu m-am gândit foarte bine la ce fac. Am stat în sala de operaţie, se opera la lumina lampei sau la lumânare din teama bombardamentelor. Nu mai aveam timp, eram foarte ocupaţi, i-am îngrijit cu plăcere, erau recunoscători şi impresionaţi“, spune femeia despre experienţa sa.

Limba profesiei ocrotea răniţii

„Atunci eram numai noi, românii. Ne-am dus la Moscova, apoi am mers cu Transsiberianul timp de o saptămână, iar la sfârşit ne-a luat un camion militar. Operaţiile se făceau în biserici şi în şcoli, deşi au fost bombardate, nu s-a ţinut cont de convenţie. A fost groaznic pentru răniţi după ce a fost introdus napalmul“, îşi aduce aminte ea.

Elena Zeleniuc FOTO David Muntean

„Pe drum mi s-a zis să mă tund că în Coreea e război şi sunt păduchi. Nu e nevoie să vorbeşti în coreeană, exista limba profesiei, cu asta mă descurcam. După ce terminam operaţia, ţineam legătura cu pacienţii. Atunci ştiam puţină rusă şi am legat prietenii. Am avut noroc de nişte oameni deosebit de civilizaţi. M-au impresionat foarte mult copiii care au rămas fără părinţi după bombardamente. Eu aveam 19 ani. Veneau după mine şi îmi spuneau mamă. Îi luam în braţe şi îi ocroteam. După ce mă despărţeam de ei, abia îmi stăpâneam lacrimile“, arată Elena Zeleniuc.

Kim Ir Sen, „un om blând şi luminos“

„Eu am fost accidentă cu o schijă, mi s-a infectat piciorul. Anestezistul care s-a ocupat de mine în timp ce m-am operat a început să plângă pentru mine. Înainte să adorm, după ce anestezicul şi-a făcut efectul, am simţit cum lacrimile lui curgeau pe faţa mea. Am fost invitată de multe ori la ambasadă, dar nu am mai ţinut legătura cu cei de acolo“, spune ea.

„Noi l-am cunoscut pe Kim Ir Sen ca pe un om blând, luminos. Era aşa de încântat că ne-am dus, ne-a mulţumit“, a spus Elena.

Elena Zeleniuc FOTO David Muntean

„Am fost o fată curajoasă, de-aia am făcut paraşutismul utilitar. Săritul din avion e o treabă delicată. Al Doilea Război Mondial m-a determinat să fac treaba asta. Atunci mi-am zis că dacă vor fi necazuri mă voi face cadru medical“, a spus Elena Zeleniuc.

„Cei care aveau răni uşoare erau tineri. Nu erau pregătiţi pentru război, au fost trimişi tineri foarte mulţi. Noi lucram cel mai mult în biserici. Aprovizionarea era dificilă, nord-coreeni au avut mare noroc cu chinezii. E o ţară care a fost şi a rămas săracă. După război am fost o săptămână întreagă în concediu. Ne-au plimbat prin Phenian şi la paralela 38, o zonă demilitarizată. Altfel, ţara e frumoasă, are mulţi, Marea Galbenă. Nu mi-a venit să cred că locurile sunt curate, se luminase toată ţara“, mărturiseşte eroina.

„Îmi aduc aminte de copiii fără mamă, de tinerii fără picioare, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să ajut. Ţara asta trebuia să fie unită de multă vreme. Germanii cum s-au unit? Dacă ar fi o înţelegere ar fi mai bine pentru toţi. Ce nu se rezolvă dacă judeci? Sigur că s-ar putea“, încheie Elena Zeleniuc.