Pe aripile libertăţii: aviatorii români care au fugit din raiul comunist
0Despre istoria aviaţiei române se scrie din ce în ce mai mult în ultimele decenii. În general, textele publicate se concentrează asupra figurilor reprezentative, asupra campaniilor aeriene din cele două războaie mondiale sau asupra realizărilor industriei aeronautice. Rămân şi câteva subiecte aproape neabordate: printre ele, modul în care câteva zeci de aviatori au părăsit România pentru a ajunge în lumea liberă.
Ei au fost nevoiţi să fure, pur şi simplu, avioanele şi să treacă fără autorizaţie frontierele. În limbajul epocii aceste aventuri s-au numit „evaziuni aeriene”. Subiectul este foarte sensibil: au fost mulţi, în România sau în Occident, care i-au considerat eroi pe aceşti fugari; conform legilor statului român ei erau, în acelaşi timp, hoţi şi trădători. Iată, în cele ce urmează, câteva astfel de istorii, cu final mai mult sau mai puţin fericit.
Un aviator şi două evadări
Primele evadări pe calea aerului au avut loc în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Câţiva aviatori români, dintre cei care luptau împotriva sovieticilor, au realizat că războiul era pierdut şi ţara va fi ocupată. Astfel, au decis să înceapă o viaţă nouă dincolo de graniţele regimurilor totalitare. Unul dintre ei a fost sergentul T.R. av. Nicolae Teodoru care, în luna iulie a anului 1943, a decolat de la Mariupol şi a aterizat în Cipru. Avionul său, un bombardier Junkers-88, a fost confiscat de Aliaţi pentru teste, iar astăzi este expus la Muzeul Aviaţiei din Dayton, Ohio. Este, de altfel, singurul avion românesc de luptă din anii celui de-Al Doilea Război Mondial care se mai păstrează (acestuia i se mai adaugă două avioane de şcoală – Fleet şi Nardi – conservate la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand”).
Prima fugă din România a lui Max Auschnitt
O altă fugă spectaculoasă a avut loc la 17 iunie 1944, când un avion militar de tipul Heinkel 111, aflat în înzestrarea armatei române, a decolat cu un ofiţer şi trei civili la bord şi s-a îndreptat spre Cipru. Ofiţerul, în acelaşi timp pilot al avionului, era Matei Ghica Cantacuzino, iar însoţitorii săi erau Max Auschnitt, unul dintre marii industriaşi ai ţării, Alexandru Racotă, funcţionar al Societăţii de Telefoane, şi Radu Hurmuzescu, şef de lucrări la Politehnica din Bucureşti.
Căpitanul av. Matei Ghica Cantacuzino era încadrat, la acea dată, în Escadrila 78 Bombardament din Flotila 1 Bombardament (Braşov). Această escadrilă se afla la Ianca, cu nouă avioane care erau dispersate pe izlazul de la marginea localităţii, izlaz transformat în aerodrom de bază. Misiunea subunităţii aeriene era aceea de a bombarda poziţiile sovietice din nordul Moldovei, la cererea trupelor româno-germane din linia întâi.
Plănuită, probabil de mai mult timp, evadarea nu a fost posibilă până la 15 iunie. Motivul era simplu: pe acelaşi aerodrom de lângă Ianca se aflaseră şi avioanele Flotilei 3 Vânătoare. Alarmate, avioanele de vânătoare ar fi prins din urmă bombardierul şi l-ar fi doborât.
„Cei din maşină sar cu valizele în mână şi, pe dinapoi, se urcă în avion”
Avionul cu care Matei Ghica Cantacuzino a hotărât să dezerteze era Heinkel-ul 111 înmatriculat cu numărul 55. Era, de fapt, chiar avionul care îi fusese repartizat pentru misiuni de luptă. În dimineaţa zilei de 17 iunie a venit la aerodrom şi, sub pretextul că motoarele nu funcţionau prea bine, i-a cerut unui maistru să-i facă o verificare amănunţită. Maistrul s-a conformat şi l-a asigurat că totul era în regulă.
În jurul orei 12:00 s-a repezit la locuinţa sa din satul Ianca, unde era încartiruit, s-a îmbrăcat în haine civile şi a plecat din casă în grabă cu o valiză. A mers spre postul de control de la drumul care ducea la Şuţeşti şi a anunţat că aşteaptă trei prieteni care vor veni cu maşina peste vreo jumătate de ceas. Aceşti prieteni erau, de fapt, cei cu care urma să plece şi care îşi petrecuseră noaptea în apropiere, la conacul lui Constantin Şuţu. Pe vremuri, Ghica şi Şuţu se împrieteniseră, amândoi fiind aviatori amatori...
Se încarcă comentariile...
