Patriarhul Teoctist şi culisele singurei demisii din istoria BOR. „N-a fost un erou, dar a ştiut să-şi răscumpere parţial păcatul servilismului faţă de regim“

Teoctist Arăpaşu a fost primul şi singurul patriarh care a demisionat din fruntea Bisericii Ortodoxe Române. A făcut-o la presiunea străzii, care i-a reproşat ceva ce nu putea nega: slugărnicia în faţa regimului comunist. A fost însă şi o mişcare strategică – ştia că sacrificarea lui este numai temporară, căci nu era singurul care făcuse pact cu diavolul

„În viaţă sunt şi fapte care nu se pot explica“, spunea Teoctist Arăpaşu, care a condus Biserica Ortodoxă
Română (BOR) vreme de 21 de ani. Totuşi, faptele sunt cele care îi deosebesc pe oameni, iar ale patriarhului României au fost contradictorii şi, într-adevăr, de multe ori greu – dacă nu chiar imposibil – de înţeles. Cei mai mulţi îl dispreţuiesc nu doar pentru că a plecat capul în faţa regimului comunist, ci mai ales pentru ruşinoasele elogii aduse lui Ceauşescu într-o perioadă în care românii răbdau frigul, foamea şi teroarea psihică.  

Pe 14 noiembrie 1986, cu două zile înainte de întronizare, Teoctist Arăpaşu s-a înfăţişat înaintea lui Nicolae Ceauşescu pentru a-i mulţumi că l-a acceptat ca patriarh al Bisericii Române. „Trist spectacol de slugărnicie!“, a descris momentul istoricul Lucian Boia, în volumul „Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)“, în care a fost publicată şi stenograma discuţiei. „Sîntem toţi, cu toată suflarea noastră, admiratori al domniei voastre. Preţuim la cea mai înaltă valoare capacitatea geniului dvs. creator, adevărat făuritor al vieţii noi din ţara noastră, gîndirea dvs., punînd pecetea păcii şi a iubirii de patrie pe tot ceea ce zidiţi şi creaţi în scumpa noastră patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de lumină şi viaţă poartă pecetea gîndirii dvs. geniale, a dragostei faţă de popor şi de ţară, poartă pecetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruirea şi atîta hărnicie în această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim «Epoca Nicolae Ceauşescu».“

Au urmat multe astfel de ridicări în slăvi semnate de patriarh. A lăudat „creativitatea“ dictatorului „pusă în slujba neabătută a progresului şi fericirii întregului popor“ şi a negat public rea-litatea acelor zile. De pildă, la o conferinţă din august 1989, a vorbit despre „libertatea religioasă de care s-au bucurat religiile din România în ultimii 45 de ani, când şi-au putut desfăşura activitatea neîngrădite“. Sigur că BOR era mai puţin persecutată decât celelalte, dar asta şi pentru că era mai bine controlată de statul ateu. Teoctist făcuse propagandă şi o ştia prea bine. Dovadă că, peste câteva luni, după Revoluţia din 1989, acelaşi Teoctist punea semnul egal între dictatorul Ceauşescu şi regele Irod şi le cerea iertare credincioşilor şi lui Dumnezeu pentru „momentele de slăbiciune“ avute în faţa regimului.

„Patriarhul e cu noi!“ vs. „Teoctist, Antihrist“

Românii au fost la un pas să ierte păcatele Bisericii, însă o telegramă avea să răstoarne situaţia. În „Scînteia“, ziarul de casă al Partidului Comunist Român (PCR), a apărut o telegramă de felicitare pe care Teoctist i-ar fi trimis-o lui Ceauşescu după represiunea de la Timişoara, din 18 decembrie 1989, când zeci de tineri au fost ucişi pe treptele Catedralei. Scriitorul şi teologul Dan Ciachir a explicat că telegrama era autentică, însă nu ar fi avut nicio legătură cu masacrul de la Timişoara: „Ceauşescu, aşa cum se ştie, a fost reales la Congresul al XIV-lea. Ce a făcut statul: în momentul în care încep evenimentele de la Timişoara, publică această scrisoare ca şi când ar fi fost proaspătă. Dar a fost scoasă de la naftalină. Naftalina însemnând, sigur, numai o lună şi jumătate. Deci nu a fost niciodată felicitat Ceauşescu de Sinod sau de Teoctist pentru că a reprimat mişcările“.

Pe de altă parte, telegrama în facsimil este datată cu 19 decembrie 1989 şi, chiar dacă nu face referire la evenimentele de la Timişoara, este dovada clară a faptului că Patriarhia ignora realitatea şi continua să felicite un preşedinte criminal. „Era o telegramă protocolară, scrisă de către Departamentul Cultelor în vocabularul de atunci. Telegrama a fost asociată presupusei intenţii de a-l felicita pe Ceauşescu pentru că a înăbuşit revoluţia de la Timişoara în sânge, ceea ce nu corespundea realităţii“, se apăra patriarhul Teoctist într-un interviu din 2006 pentru „Jurnalul Naţional“.

Furia şi revolta poporului erau însă greu de stăvilit. Zeci de oameni, între care tineri seminarişti şi preoţi, urcau zi de zi Dealul Patriarhiei scandând împotriva patriarhului – „Teoctist, Antihrist!“ – şi cerându-i demisia. „În 22 decembrie, pe la orele 11, eram în birou, înconjurat de episcopii vicari de la Patriarhie şi de consilieri, când la televizor a apărut cunoscutul actor Ion Caramitru, în mijlocul unei cete de revoluţionari, spunând cu emoţie: «Şi-a întors Dumnezeu faţa către noi! Fraţilor, veniţi şi vă spuneţi bucuria!». De la Televiziune (n.r. – Televiziunea Română) se transmiteau comunicate diferite. În acest fel s-a comunicat că Aurel Dragoş Munteanu roagă pe patriarh să vină pentru un scurt cuvânt. Afară, în faţa reşedinţei, ne aştepta o maşină cu tineri revoluţionari care fluturau steaguri albe şi strigau: «Cu noi este Biserica! Cu noi este patriarhul!». Mulţimea din faţa catedralei cânta «Tatăl nostru», aplauda, avea lumânări aprinse. Bucuria a fost scurtă. Câteva ore mai târziu, revenind la reşedinţă, în timp ce primeam telefoane de mulţumire, am auzit pe unii, la televizor, comentând negativ prezenţa mea, înţelegând că era vorba de o telegramă de felicitare adresată lui Ceauşescu. Am rămas adânc mâhnit, mai ales când am auzit că a apărut în «Scînteia», unde nu era permis să se scrie ceva despre Biserică. M-a impresionat răsturnarea de atitudine, chiar şi cea a colaboratorilor mei, a profesorilor de teologie. Cu conştiinţa că mi-am făcut datoria faţă de Sfânta Biserică, am convocat Sfântul Sinod pentru a doua oară după Revoluţie. Am deschis şedinţa şi, imediat, am adresat plenului rugămintea scrisă, cerând retragerea, pe care am şi motivat-o. Retragerea temporară. Aveam 75 de ani, deci aveam motiv de îngrijire a sănătăţii, deşi toată lumea ştia ce însemna retragerea mea. Cererea era scrisă dinainte şi o purtam cu mine“, povestea Teoctist Arăpaşu.

Patriarhul Teoctist, binecuvântându-l pe Ion Iliescu, în 2000, la începerea ultimului său mandat de preşedinte al României Sursă foto: EPA-EFE

O sacrificare temporară

Invocând vârsta şi sănătatea, la 18 ianuarie 1990, patriarhul anunţa că pleacă din fruntea Bisericii – o decizie fără precedent, văzută de unii drept un gest de căinţă. „Şi-a anunţat retragerea liniştit şi ferm. Fireşte, nu se poate ca în sufletul său să nu se fi consumat o dramă, dar a avut curajul şi bărbăţia de a şi-o stăpâni. Nu a admis proteste şi lacrimi inutile, zgomotul pieţei nu l-a impresionat. La masa de seară a conversat gospodăreşte, subliniind problemele mai importante pe care locotenenţa va trebui să le preia şi să le rezolve. Indiferent de câte s-au spus – şi poate se vor mai spune – despre patriarhul Teoctist, pare limpede că în acele zile de cumpănă şi-a iubit Biserica mai mult decât pe sine“, scria părintele Bartolomeu Anania în textul „O retragere demnă“, publicat în „Vestitorul ortodoxiei româneşti“, periodicul Patriarhiei.

Alţii au văzut-o doar ca pe o simplă soluţie de a dezamorsa situaţia, Teoctist ştiind că nici noua putere politică şi nici Sinodul nu-şi doreau, de fapt, o schimbare la vârful Bisericii – dacă el pleca, ar fi trebuit să plece toţi cei care avuseseră legături cu fostul regim. Sfântul Sinod şi-a jucat cartea inteligent. Sacrificarea patriarhului – fie ea şi temporară – a liniştit spiritele şi a uşurat povara colaboraţionismului de pe umerii Bisericii, iar întoarcerea lui a venit la pachet cu un argument puternic pentru ca toţi cei vinovaţi moral să rămână. Au existat mulţi mitropoliţi care, după ’89, au fost dispuşi să se retragă, recunoscând că în ceasurile grele au ales coabitarea cu dictatura. „Problema pe care şi-au pus-o ierarhii a fost aceea a supravieţuirii mai degrabă decât cea a martiriului. Încă din ianuarie ’90, mitropolitul Antonie Plămădeală dă un interviu în care spune explicit: «Am ales să nu fim martiri». A fost o alegere tactică de a miza pe supravieţuire şi pe faptul că, la un moment dat, cândva, s-ar putea să vină o eliberare de comunism, dar până atunci trebuia ca Biserica să continue. Ca bisericile să nu fie închise ca în Rusia, ca Biserica să nu fie complet distrusă ca în Albania şi să-şi ferească pe cât posibil şi preoţii, şi credincioşii de persecuţia directă“, a detaliat, pentru Digi24, politologul Iuliana Conovici.

Pactul cu diavolul

Aşadar, după trei luni petrecute la Sinaia, Teoctist Arăpaşu revenea, pe 4 aprilie 1990, în fruntea BOR, la cererea Sinodului. Întoarcerea a fost una discretă, iar despre colaborarea BOR cu PCR şi Securitatea nu s-a mai vorbit până în 2000, când patriarhul a acordat un interviu postului britanic BBC, în care şi-a cerut iertare pentru concesiile făcute de Biserică în timpul regimului comunist şi şi-a exprimat regretul că românii au suferit din cauza faptului că el nu a avut curajul de a-şi apăra biserica. Acele declaraţii, primele în care Teoctist a vorbit despre demolările din perioada comunistă, au coincis cu apelurile de a face publice dosarele de la Securitate ale mai-marilor Bisericii. Astfel, patriarhul a ales strategia un pas în spate, doi paşi în faţă şi a încercat să prezinte o perspectivă în care el şi BOR au fost principalele motoare ale rezistenţei anticomuniste, se arată în volumul „Religie şi politică în România postcomunistă“, de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu.

Patriarhul Teoctist, după Slujba de Înviere din 2001, de la Patriarhia Română FOTO EPA-EFE

În 2006, întrebat direct dacă a colaborat cu Securitatea, patriarhul Teoctist a nuanţat situaţia: „Întâi să ne înţelegem asupra noţiunii. Biserica, fraţilor, nu este un ghetou, un spaţiu închis. Biserica presupune confruntare. Dacă înţelegeţi colaborarea ca o confruntare, adică o luptă cu diavolul, da, în sensul acesta, este colaborare“. A existat o rezistenţă în interiorul Bisericii? Teoctist era convins că da. „Păi, cum să nu existe, de vreme ce Biserica a reuşit să străbată perioada comunistă graţie geniului patriarhului Justinian, care împreună cu toată Biserica au ales rezistenţa din interior? Eu, personal, nu văd Securitatea despărţită de stat. Aşa gândesc eu. Ca să faci o biserică aveai nevoie de materiale de construcţie şi de la cine să le iei? De la stat! Totul era planificat, totul era al statului. Toate acestea sunt de analizat, dar de analizat de către cei care le-au trăit, nu de cei care le teoretizează. Acesta era un stil de viaţă, un complex de viaţă, dar dacă patriarhul a acceptat să se confrunte cu răul, s-a confruntat şi s-a luptat ca să biruiască regimul în numeroasele lui piedici spre a sluji Biserica bazată pe cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos că «nici porţile iadului nu o vor birui». Mântuitorul nostru Hristos nu a intrat în iad la Înviere? A intrat în iad, întru cele mai de jos ale adâncului, întunericului, pentru a mântui lumea, şi, de aceea, şi noi, slujitorii Bisericii creştine, trebuie să suferim, trebuie să luptăm cu forţele întunericului şi, astfel, Biserica să dăinuiască în veci.“

Colaborarea cu Securitatea rămâne un mister

În 2001, în presa centrală apăreau informaţii potrivit cărora patriarhul Teoctist Arăpaşu ar fi făcut parte din Mişcarea Legionară, ar fi colaborat cu Securitatea şi ar fi fost homosexual. La scurt timp, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a solicitat directorului SRI dosarul de urmărire al patriarhului Teoctist, pentru a se înlătura orice suspiciune. Răspunsul a fost unul sec: „Dosarul informativ 62046 arată că patriarhul Teoctist a fost urmărit de fostele organe ale Securităţii“.

În 2006, Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, declara că nu există un dosar de Securitate al patriarhului, dar există documente din anii ’40 care prezintă un trecut „înceţoşat“ al înaltului prelat. Pe de altă parte, surse din CNSAS au declarat de-a lungul anilor că peste 20 de dosare, multe ale înaţilor prelaţi, au fost distruse în zilele Revoluţiei, aşa că nu se poate şti cu exactitate calitatea exactă a acestora: dacă au fost informatori, dacă au făcut poliţie politică sau dacă au fost urmăriţi de Securitate. BOR a parat întotdeauna astfel de speculaţii, alegând ultima variantă.

„După acea întâlnire, mă simţeam în Patriarhie ca un străin, icoanele parcă mă respingeau“

Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, într-un moment istoric FOTO Getty Images

16 noiembrie 2006. BOR marchează împlinirea a 20 de ani de când Teoctist Arăpaşu a fost numit patriarh. După Sfânta Liturghie, la Palatul Patriarhiei are loc o conferinţă de presă. Rugat de jurnalişti să vorbească despre marile realizări, dar şi despre regrete, patriarhul Teoctist alege să răspundă doar la ultima parte a întrebării, având ochii în lacrimi. „Dărâmarea bisericilor. Am făcut altele noi, dar acelea care s-au dărâmat s-au dus... Şi mulţimile de preoţi care au umplut închisorile comuniste. Preoţi, episcopi, profesori şi credincioşi ai Bisericii noastre. Am avut greutăţi enorme, pot spune de neînvins, încât acum lăcrimăm după ei şi trebuie să ne rugăm şi să îi pomenim.“

Au fost multe vocile care l-au acuzat că nu a făcut nimic pentru a-l împiedica pe Ceauşescu să dărâme biserici. Patriarhul s-a apărat spunând că deciziile erau luate fără consultarea Bisericii, fără explicaţii, iar când i se aducea la cunoştinţă o astfel de intenţie, încerca să-i îmbuneze pe comunişti. „De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Demolările de biserici erau deja începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru Biserica «Sfânta Vineri». Primarul mi-a spus atunci că a fost la el şi părintele Bogdan (n.r. – Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii) şi că, personal, crede că nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare. Aceleaşi intervenţii le-am făcut şi pentru Biserica «Sfântul Spiridon Vechi», care, din nefericire, a fost dărâmată, la fel ca Biserica «Sfanta Vineri». Am reuşit însă să salvez – slavă Domnului! – Biserica «Bucur Ciobanul».“

De asemenea, Teoctist a declarat, în repetate rânduri, că s-a opus vehement propunerii de a fi mutată Patriarhia. „O grea încercare pentru mine a avut loc în anul 1987, când Ion Dincă a fost trimis de Nicolae Ceauşescu la mine cu propunerea de mutare a Patriarhiei şi, deci, de demolare a complexului patriarhal. Într-adevăr, mă vedeam deja amestecat, la propriu, în dărâmături. N-aş mai putea repeta cele patru ore de discuţii însoţite de ameninţări. Eu mi-am menţinut refuzul pe baza mai multor argumente. El îmi cerea un consimţământ, iar eu îi spuneam: «Este imposibil, pentru că indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, eu nu pot să le spun credincioşilor că am consimţit». Încurcat, el mă tot întreba ce răspuns ar putea să dea cuplului dictatorial, pentru că ei nu sunt obişnuiţi cu refuzul. I-am sugerat să le propună să viziteze ei Patriarhia. După acea întâlnire, mă simţeam aici (n.r. – în Patriarhie) ca un străin; icoanele şi toate obiectele de artă parcă mă respingeau. Eram atât de descurajat, de întristat şi de singur, încât îmi rămăsese numai nădejdea în Dumnezeu“, povestea Teoctist într-un interviu din 2006.

La aniversarea Revoluţiei Române, în Piaţa Universităţii, în 1999 FOTO Mediafax

Răscumpărarea greşelilor

De la reîntoarcerea în scaunul patriarhal şi până la finalul vieţii, Teoctist Arăpaşu a încercat să-şi spele păcatele. În septembrie 1990, patriarhul a prezidat una dintre deciziile istorice ale Sinodului. „Legea Cultelor fusese amendată parţial, în sensul eliminării noţiunii de control al cultelor din partea statului, dar Sfântul Sinod scoate din statut toate prevedererile care dădeau statului pârghii de influenţare a deciziei din Biserică şi, după un interval destul de scurt, îi exclude pe miniştrii Cultelor şi echivalenţii lor de la dezbaterile Sfântului Sinod, lucru care nu se mai întâmplase de la începuturile statului român modern“, spunea Iuliana Conovici.

Patriarhul Teoctist are şi meritul de a se fi împotrivit încercării Moscovei de a rusifica biserica din Republica Moldova, fiind cunoscută scrisoarea istorică trimisă în 1993 omologului său rus, Alexei, în care îi aminteşte acestuia de toate relele pătimite de românii din Basarabia în urma ocupaţiei sovietice. Tot în timpul patriarhatului său s-au făcut12 noi eparhii în ţară, a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, au fost înfiinţate sau reactivate aproape 400 de mănăstiri, s-au construit peste 2.000 de noi lăcaşuri de cult şi au fost înfiinţate peste 230 de instituţii sociale pentru toate categoriile defavorizate. De asemenea, sub patronajul BOR au fost organizate campanii umanitare la nivel naţional şi acţiuni de integrare socială.

O vizită riscantă

Poate cel mai important, patriarhul Teoctist a încercat să vindece relaţiile cu toate Bisericile şi cultele. În mai 1999, la invitaţia sa, Papa Ioan Paul al II-lea a venit în România, fiind prima vizită a unui papă într-o ţară predominant ortodoxă. Trei ani mai târziu, ierarhul român îi întorcea complimentul, mergând la Vatican. Puţini ştiu însă că patriarhul Teoctist i-a mai strâns mâna Suveranului Pontif chiar în 1989, în pofida comuniştilor, care îi interziseseră acest lucru.

„În 1989, aflându-mă în Italia pentru un colocviu, am auzit vorbindu-se cu admiraţie despre o vizită făcută de Prea Fericirea sa Papei Ioan Paul al II-lea. Se comenta îndrăzneala – cu câte riscuri posibile! – ierarhului român, care, în trecere prin Roma, dorise să-l întâlnească pe Pontif. Dar, în clipa în care ieşea pe uşa hotelului, a sosit în goană ambasadorul nostru, ca să-i comunice că nu are agrementul conducerii de partid şi deci nu poate face vizita la Vatican. Şi atunci, cu toată demnitatea sa, patriarhul a răspuns că, fiind Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, care nu are nimic de-a face cu politica, ştie să hotărască singur ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade să facă. Şi, liniştit, s-a dus la întâlnirea cu Papa, punând astfel începutul unor relaţii foarte importante pentru viaţa creştină“, povestea episodul criticul literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Teoctist Arăpaşu, pe numele de mirean Teodor, a murit pe 30 iulie 2007, la 92 de ani, după ce a suferit complicaţii cardiace în urma unei operaţii la prostată. „Eu, în viaţa mea, am avut multe începuturi, dar va veni un singur sfârşit“, spunea patriarhul cu câteva luni înainte de a muri. Probabil că aşa poate fi rezumat cel mai bine şi patriarhatul lui Teoctist Arăpaşu: un lung şir de începuturi, marcate de compromisuri şi păcate, dar şi de fapte bune.

Teodor Baconschi, doctor în antropologie religioasă: „Patriarhul Teoctist era cu adevărat chinuit de povara compromisurilor făcute“

Patriarhul Teoctist, la fel ca predecesorii săi, a avut gesturile lui de opoziţie faţă de regim, chiar dacă nu publice, menite să apere Biserica în momentele de cumpănă, susţine Teodor Baconschi, doctor în antropologie religioasă. El argumentează că al cincilea patriarh al României a încercat să-şi răscumpere păcatul servilismului faţă de regimul comunist şi a fost, până la final, un om măcinat de compromisurile făcute în timpul patriarhatului, dar şi înainte.

Teodor Baconschi FOTO Mediafax

„Weekend Adevărul“: Domnule Baconschi, aţi lucrat la editura Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-1989, perioadă ce a coincis cu începutul patriarhatului lui Teoctist Arăpaşu. Ce impresie v-a lăsat, ce fel de om era?
Teodor Baconschi: Ca proaspăt absolvent, eram redactorul revistei „Biserica Ortodoxă Română“ – un soi de oficios al Patriarhiei –, aşa că urcam des, din valea editurii şi tipografiei Institutului Biblic, pe colina unde se află şi azi reşedinţa patriarhală. O făceam cu emoţii juvenile şi cu un la fel de tineresc elan, adesea teribilist. Abia instalat, patriarhul Teoctist avea totuşi o faimă umană mai bună decât predecesorul său, patriarhul Iustin Moisescu – un intelectual sofisticat şi inabordabil. Se întâlnea cu noi mai ales ca arhiepiscop de Bucureşti şi mitropolit al Ungrovlahiei, deci ca un părinte şi „patron“ care-şi cercetează angajaţii. Eram impresionat de biroul imens, tapetat cu cărţi, de stilourile sale elegante, cu peniţă de aur, de apariţia „pontificală“, cu dulamă şi camilafcă albe. Nu inventa false probleme, era înţelegător, dar adesea caustic cu aceia dintre consilierii săi pe care-i socotea cam înceţi la minte.

Aţi declarat, la un moment dat, că patriarhul v-a sprijinit când, vrând să emigraţi, aţi intrat în vizorul poliţiei politice. În ce a constat acest sprijin şi de ce credeţi că a făcut-o?
Nu ştiam pe atunci că Securitatea îmi deschisese dosar de urmărire operativă. Eram însă la curent cu prezenţa continuă şi tot mai insinuantă a securistului care se ocupa de Patriarhie, prezentat ca „inspector de Culte“ – o funcţie pur sovietică, introdusă de Gheorghiu-Dej. Când mi-am depus actele pentru plecarea definitivă din raiul comunist, am devenit implicit o persona non grata. Patriarhul mi-a propus atunci să mă transfer de la Institutul Biblic, o instituţie „naţională“, la Arhiepiscopia Bucureştilor – o entitate „locală“, eparhială, mai discretă. Era dovada că ţine să mă protejeze şi, poate, să se protejeze de eventualele „valuri“ făcute de hotărârea mea.

Când Ion Iliescu, un fost comunist de cursă lungă, s-a profilat ca învingător detaşat al primelor alegeri, Teoctist a înţeles că va putea reveni asupra deciziei de retragere. Membrii Sinodului au aplaudat gestul, pentru că vedeau în cel pe care fuseseră gata să-l sacrifice garanţia unui convenabil status quo.

O atmosferă infernală pe Dealul Patriarhiei

După Revoluţie, la presiunea străzii, patriarhul Teoctist s-a retras, iar dumneavoastră aţi înfiinţat Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. Cum au fost acele zile?
Erau zile supertensionate şi, desigur, haotice. După obiceiul românesc, cel mai atacat era „şeful“ BOR, privit ca simbol al vechiului regim, în care Biserica fusese la cheremul comunismului. Grupuri de preoţi şi studenţi teologi urcau dealul Patriarhiei şi strigau contra patriarhului, cerându-i să se retragă din scaun. Grupul de reflecţie, condus informal de arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania, nu a făcut presiuni explicite în acest sens, însă vocea „bazei“ s-a făcut auzită, iar patriarhul şi-a anunţat retragerea, pentru a calma situaţia.

Cum a fost primită decizia în sânul Bisericii?
Cum vă spuneam, era o atmosferă infernală pe deal. Proteste, acuzaţii, presa începuse să se umple cu dovezi, inclusiv recente, de colaboraţionism obscen. Probabil că membrii Sinodului înşişi – cu excepţia celor cinci, pe atunci mitropoliţi, membri în aşa-numitul Sinod Permanent – se simţeau uşuraţi la gândul că dacă patriarhul „dispare“ de pe scenă, vor fi scutiţi de gesturi similare. Patriarhul s-a retras, tactic, la schitul de la Sinaia, unde erau mai multe trenuri spre Bucureşti, în fiecare zi. Aşadar, a fost o soluţie rapidă de a dezamorsa situaţia, pentru că după aproape patru luni a revenit în funcţie. Cred că în acele patru luni a fost tulburat, dar şi atent la evoluţiile, sau mai curând involuţiile, care au prezidat „restauraţia“ vechiului regim. Când Ion Iliescu, un fost comunist de cursă lungă, s-a profilat ca învingător detaşat al primelor alegeri, Teoctist a înţeles că va putea reveni asupra deciziei de retragere. Şi de data asta, membrii Sinodului au aplaudat gestul, pentru că vedeau în cel pe care fuseseră gata să-l sacrifice garanţia unui convenabil status quo.

Ca orice ins care ajunge în vârful unei ierarhii, patriarhul Teoctist îşi dorise acest lucru şi fusese dispus să facă toate compromisurile necesare propriei promovări. Pe de altă parte, el ştia că dacă se retrage, îi va lua locul un alt ierarh, poate şi mai «pe linie».

Ruşinoasele elogii aduse lui Ceauşescu

Cum putem explica faptul că patriarhul Teoctist nu doar că nu s-a opus deschis comunismului – cum, de altfel, niciunul dintre premergătorii lui nu a făcut-o –, dar i-a şi adus elogii publice lui Ceauşescu?
Fiecare patriarh din perioada comunismului a avut gesturile lui de opoziţie, nu publică, dar menită să apere Biserica în momente de cumpănă. Aprobau formal şi adesea obedient regimul, dar căutau să salveze o anumită autonomie, să obţină relaxări punctuale, aprobări de restaurare a patrimoniului sau chiar pentru construcţia unor lăcaşuri noi. Patriarhul Teoctist, un moldovean familiarizat cu hachiţele sistemului bolşevic, a obţinut astfel, de pildă, dreptul ca BOR să reediteze în facsimil şi text actualizat „Biblia de la Bucureşti“, a domnitorului Şerban Cantacuzino, să publice o colecţie de texte patristice, să menţină facultăţile de Teologie şi să accepte oferta bisericilor occidentale de burse doctorale pentru studenţii teologi. Pe vremea aceea, simplul fapt că Departamentul Cultelor accepta publicarea scrierilor fostului deţinut politic, părintele Dumitru Stăniloae, era văzut ca o victorie. Evident, textele „finale“, la care vă referiţi, sunt ruşinoase şi respingătoare. Erau trimise din strictă rutină „omagială“ şi ele dovedesc cât era de izolată informaţional ierarhia BOR, dacă n-a priceput că începuse sfârşitul...

Patriarhului Teoctist i se mai reproşează şi că a permis demolarea unor lăcaşuri de cult, însă Biserica are grijă să amintească mereu că tot el a fost cel care nu a cedat presiunilor regimului comunist de a muta Patriarhia în alt loc. Cum ar trebui să ne raportăm la acest comportament?
Jocul acesta se numea „de-a şoarecele şi pisica“. Regimul strângea şi relaxa şurubul represiunii, în funcţie de circumstanţele interne şi internaţionale. În ultimii cinci ani, Ceauşescu era, psihiatric vorbind, în plină paranoia, însă păstra ceva din viclenia lui rudimentară, care-l făcea să ţină cont de „opinia“ lumii occidentale, tot mai critică la adresa dictaturii din România. Nebunia lui finală s-a intitulat „noul centru civic“, articulat în jurul faraonicei Case a Poporului, pe baza raderii cu buldozerul a o treime din Bucureşti. Nu ştiu detalii despre luptele de culise, dar confirm că patriarhul a refuzat ideea de a muta Patriarhia din locul ei istoric, salvând astfel un patrimoniu valoros.

Pe de altă parte, este corect să judecăm pe cineva, fie el şi slujitor al Domnului, că a ales să supravieţuiască şi nu să se sacrifice?
Ca orice ins care ajunge în vârful unei ierarhii, patriarhul Teoctist îşi dorise acest lucru şi fusese dispus să facă toate compromisurile necesare propriei promovări. Pe de altă parte, el ştia că dacă se retrage, îi va lua locul un alt ierarh, poate şi mai „pe linie“. Aşa cum ştia că un conflict deschis cu PCR şi Securitatea ar putea deteriora condiţia deja proastă a Bisericii în regimul ateismului „ştiinţific“. Poate că-şi va fi spus că orice putere „cezarică“ e îngăduită de Dumnezeu... Ştiu însă că era cu adevărat chinuit de povara compromisurilor făcute. Chiar dacă s-a întors în funcţie, a fost până la moartea sa un suflet chinuit de remuşcări şi complexe.

Imaginea lui Teoctist a fost ştirbită şi de dezvăluirile din dosarele poliţiei secrete – că ar fi făcut parte din Garda de Fier fascistă înainte de război, că a fost homosexual şi informator al Securităţii. Cum putem distinge între adevăr şi adevăr fabricat?
Ştim din arhive că Securitatea anilor ’50 a „produs“ mai mulţi legionari decât au fost vreodată: această etichetă era pusă, la o adică, pe fruntea oricărui „duşman al poporului“, adică opozant. Cred că, asemenea lui Bartolomeu Anania, patriarhul Teoctist va fi fost cel mult un seminarist simpatizant al naţionalismului mistic profesat de legionari, fără să fi avut timpul – şi probabil nici intenţia – de a deveni un actor politic. În rest, nu am cum să confirm sau să infirm cele atribuite lui în domeniul vieţii personale. Ştiu însă că intrase la mănăstire de la 14 ani, era monah de-o viaţă şi nu cred că avea o asemenea orientare.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România,
„culmea unui şantier diplomatic“

Ca ambasador la Vatican aţi avut rolul de a-i duce lui Papa Ioan Paul al II-lea scrisoarea de invitaţie în România. Cum a fost acel moment, care au fost reacţiile?
Momentul când am dus la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun scrisoarea oficială de invitare a Papei Ioan Paul al II-lea era doar culmea unui şantier diplomatic de aproape doi ani. Greu a fost să convingem toate părţile – o parte din ierarhia ortodoxă şi din cea greco-catolică – de faptul că prezenţa pontificală la Bucureşti e un eveniment istoric, de bun augur pentru regăsirea dintre România şi lumea occidentală.

În pofida ostilităţii Bisericii sale faţă de greco-catolici, patriarhul Teoctist s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea de trei ori, prima dată chiar în timpul regimului.
Da, prima dată s-a întâlnit cu Ioan Paul al II-lea la Roma, înainte de ’89, pe când făcea o călătorie spre ortodocşii din India. Şi a făcut-o fără aprobarea comuniştilor, deci asumându-şi riscul unor represalii.

Ce a însemnat pentru România vizita Suveranului Pontif din mai 1999?
Ioan Paul al II-lea era direct legat de căderea comunismului şi făcea figura unui erou planetar al libertăţii. Prin urmare, prezenţa lui, pentru prima dată de la Marea Schismă din 1054, într-o ţară majoritar ortodoxă a descurajat ideea că refacerea unităţii europene trebuie să se oprească la graniţele creştinismului răsăritean. Se dovedea simbolic faptul că şi România e parte din civilizaţia euro-americană. Acest adevăr era mult mai puţin vizibil şi acceptat în 1999, faţă de momentul prezent.

Cu privirea prezentului asupra trecutului, care ar fi imaginea corectă şi echilibrată pe care ar trebui să o aibă noile generaţii despre patriarhul Teoctist?
Sper să-i supravieţuiască, în posteritate, o imagine realistă: n-a fost un erou, nici un mucenic, dar a făcut şi destule fapte bune, ştiind să-şi răscumpere, cel puţin parţial, păcatul servilismului faţă de un regim totalitar, care îngenunchease întreaga societate românească. Era, fundamental, un om care iubea Biserica, cu un temperament cald şi părintesc, apropiat de oamenii simpli şi respectuos faţă de elita intelectuală.