La trei decenii de la căderea simbolică a comunismului în majoritatea fostelor ţări captive lagărului sovietic, un interval care multora pare destul de lung încât să motiveze indiferenţa şi chiar uitarea, avem nevoie mai mult decât oricând de instrumente de lucru care să ne ajute şi să ajute generaţiile viitoare în procesul de înţelegere a mecanismelor terorii declanşate în numele unei idei aparent generoase. Cercetarea fundamentală a perioadei comuniste şi a urmărilor toxice ale acesteia nu reprezintă doar o reverenţă faţă de milioanele de victime, ci (şi) o investiţie în viitor.

În plină campanie de relativizare a dimensiunii malefice a dominaţiei comuniste, confruntaţi cu resuscitarea şi amplificarea discursului progresist-ateist, cu îndemnurile la emancipare radicală, cenzuraţi de o corectitudine politică pe cât de agresivă pe atât de incultă, plasaţi sub tutela unei tehnici omniprezente, capabile să ne urmărească oriunde şi orice am face, apelul la memoria însângerată a celei de a doua jumătăţi a secolului XX poate funcţiona drept corectiv sau cel puţin ca avertisment. 

Nu putem spune că nu ştim unde duce gândirea totalitară.

În ceea ce priveşte istoriografia trecutului recent românesc, ultimii treizeci de ani au permis apariţia unei bogate literaturi memorialistice, a înlesnit editarea multor surse documentare şi, iată, a încurajat apariţia unor tentative de sinteză. Cu toate acestea, putem spune că din multe privinţe ne aflăm la început. Nu avea însă cum să fie altminteri, date fiind nu doar durata în timp a regimului, dar mai ales cantitatea monstruoasă de acte pe care acelaşi a produs-o în încercarea lui, esenţial eşuată, de a se legitima, de a părea temeinic.

Urmărind parcursul social şi intelectual al altor societăţi trecute prin experienţa dictatorială, nu ne putem aştepta decât la un drum lent, marcat de rezilienţa tipică a actorilor din trecut, până la cunoaşterea, prelucrarea şi asumarea istoriei recente urmând să treacă alte câteva decenii. La urma urmelor, istoriografia marchează victoria provizorie a narativului complet şi investigat în profunzime al celor de azi asupra celui scurtat şi falsificat de ieri. Se confirmă, pentru a câta oară, că istoria este cea mai onestă formă de instalare în prezent. Lectură cu folos!