Panait Istrati, un visător învins de comunism: „Omenirea, s-o ia dracul!“

Panait Istrati, 

un visător 

învins de comunism: „Omenirea, s-o ia dracul!“

Panait Istrati a gustat din frumuseţea şi din amărăciunea vieţii FOTO Arhiva Muzeul Brăila, Arhiva personală Margareta Istrati, istrati.ii.ro, Arhiva TVR

Panait Istrati a fost un scriitor uriaş, dar mai presus de toate a fost un om care a înţeles viaţa şi a trăit-o dincolo de etichetele trecătoare. Hamal în portul Brăila, hoinar prin lume, sinucigaş, star al literaturii, intelectual, comunist, fascist, burghez, renegat. Panait Istrati nu a făcut decât să se revolte prin scris împotriva nedreptăţilor sociale, sperând la o lume mai bună.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Panait Istrati, prieten al visătorilor şi învinşilor“, aceste cuvinte sunt scrise cu litere îngroşate pe casa cu numărul 3 de pe strada Paleologu, din cartierul armenesc al Capitalei. La etajul cinci, şi-a petrecut ultimii ani, izolat şi bolnav de tuberculoză, scriitorul care şi-a trăit toată viaţa în galop printre oameni. Panait Istrati a fost stânjenitor, revoltător, sfidător. A fost un Don Quijote zdrobit de omenire. Un visător şi un învins. „Eu însumi sunt un învins al propriei mele victorii. Numai învinşii sunt demni de simpatie. Unde-i realitatea? Între degetele mele sau în visul meu?“, scria el spre finalul vieţii.

Idealismul romantic al lui Istrati este cel mai limpede înfăţişat de decepţia suferită odată ce s-a lovit de realitatea comunistă, profund diferită de ce-şi imagina el. Să pornim, deci, de la început. Născut într-o familie săracă, Istrati a crescut într-o lume simplă, dar generoasă, cu necazuri la tot pasul, în care pâinea se câştiga cu trudă, aşa că a fost pe viaţă un apărător al oamenilor muncitori, necăjiţi şi umili. Aşadar, e lesne de înţeles de ce a fost vrăjit de ideologia comunistă şi socialistă încă din adolescenţă. „Despre socialism nu citisem încă nimic, dar auzisem că înseamnă dreptate pentru cei obidiţi, am înţeles că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuţile pe care în zadar le căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului şi, mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie, de acum încolo, noua mea religie, singurul meu Dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om“, îşi expunea crezul, citat în volumul „Panait Istrati. Cum am devenit scriitor“, de Alexandru Talex. 

Aşa se face că ianuarie 1905 îl găseşte pe Istrati stând în primele rânduri ale unei manifestaţii de solidaritate cu mişcările revoluţionare din Rusia şi împotriva arestării scriitorului rus Maxim Gorki, fondator al realismului socialist în literatură şi activist politic. În octombrie 1909, Istrati protestează împotriva interzicerii intrării în România a liderului socialist Cristian Racovski. E arestat şi încarcerat la Văcăreşti, alături de I.C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti. În 1910, în calitate de secretar al Sindicatului Muncitorilor din Portul Brăila, conduce, împreună cu liderul socialist Ştefan Gheorghiu, mişcările greviste.

România: mizerie, fascism, somnolenţă

Chiar şi după ce părăseşte România, continuă să susţină din condei comunismul. În 1925, într-o scrisoare către bunul său prieten, scriitorul francez Romain Rolland, Panait Istrati îşi destăinuie dorinţa „de-a ajuta comunismul în misiunea lui“, cu o condiţie: să i se respecte independenţa. Habar n-avea că un asemenea lucru nu era cu putinţă. În acelaşi an, vizitează ţara şi de cum păşeşte pe pământ românesc e avertizat: să nu ia legătura cu organizaţiile muncitoreşti, altfel va fi snopit în bătaie. I se oferă chiar doi agenţi care să-l însoţească, însă scriitorul refuză şi denunţă „ciudatul fel de a apăra libertatea unui om“ într-un articol publicat în „Facla“ şi intitulat „Perspectivele mele în România: între banchet şi ciomăgeală“.

Istrati hoinăreşte prin toată ţara, leneveşte în care cu fân şi străbate drumuri sălbatice de munte în tovărăşia lui Mihail Sadoveanu şi a profesorului dr. I. Mironescu. Stă de vorbă cu oamenii simpli şi trage concluzii. „Mizerie, fascism, somnolenţa poporului. Singura forţă vie: reacţiunea războinică şi imperialistă. Se cumpără totul şi totul este de vânzare.“

Întors la Paris, scriitorul denunţă în ziarul „Le Quotidien“ „atrocităţile care se comit în România“, la ordinul Brătienilor: „Credeţi că în epoca noastră o naţiune mai poate să dispună de ea însăşi sau, cel puţin, să-şi găsească mântuirea în şi prin ea însăşi?  Tot ce a avut România ca element de avangardă a fost ucis sau aruncat în temniţă. Stare de asediu. Fără presă. Drept de întrunire numai în prezenţa comisarului. Se scrie şi se discută numai ce poate fi controlat şi aprobat de guvern. Opoziţia? Trei sau patru grupări care contemplă ferestrele palatului regal, de unde se aşteaptă putere şi avere. Iar jos de tot o populaţie în zdrenţe care se teme de execuţii. Deasupra tuturor, o mână de guvernanţi şi armata lor de partizani care deţin întreaga avere a ţării. Sărmană Românie!“. Textele dure din presa franceză la adresa „spurcăciunilor brătieniste“ şi în favoarea comuniştilor îi pun etichete: „propagandist contra României“, „un scriitor român la modă la Paris“ care-şi denigrează propria ţară.

Realitatea amară din Rusia sovietică

Imaginea despre comunismul salvator se va destrăma în mod dureros câţiva ani mai târziu, când Panait Istrati vizitează URSS. Prima dată în 1927, la invitaţia oficialităţilor sovietice. Bolşevicii îl tratează regeşte şi au grijă să-i prezinte într-o haină de gală victoriile revoluţiei comuniste, însă Istrati trăise şi văzuse multe, aşa că decide să revină şi să se convingă pe cont propriu că viaţa în URSS e bună. Timp de zece luni, în 1928, alături de câţiva prieteni, trăieşte în „raiul“ sovietic ca un om de rând şi se loveşte de realitatea neîndulcită a comunismului.

Decepţia dureroasă a scriitorului este redată în „La véritable tragédie de Panait Istrati“, de Eleni Samios-Kazantzaki, care l-a însoţit în acea călătorie. „Un om va fi eroul acestei cărţi, un bărbat în preajma vârstei de 40 de ani, chip palid şi brăzdat, cu pieptul scobit, cu ochi buni, neastâmpăraţi şi avizi, cu gesturi bruşte, suflet vast mereu în ebuliţie, asemenea ţării pe care căuta să o cunoască.“ Însă Istrati avea să cunoască doar sărăcie, dezolare şi putreziciunea stalinismului. Se frământă mult plimbându-se pe străzile Uniunii Sovietice: a crezut atâţia ani într-o iluzie.

Cred că în adâncul sufletului său, Panait a păstrat mereu aceeaşi amărăciune. El era pe jumătate oriental şi cunoştea proverbul: «Dacă-ţi vorbeşti de rău propria casă, ea se va prăbuşi peste tine». Casa lui a fost întotdeauna, dinainte de naştere şi până după moarte, Rusia. Şi el a vorbit-o de rău. Iar ea s-a prăbuşit peste el şi l-a îngropat sub rămăşiţele ei. Iată adevărata tragedie a lui Panait Istrati.

Eleni Samios-Kazantzaki, în „La véritable tragédie de Panait Istrati“

Omul care a spus adevărul

Rănit şi încă naiv, Panait trimite, în decembrie 1928, o scrisoare unui înalt oficial al GPU în care îşi exprimă încrederea că „relele actuale ale regimului sovietic sunt remediabile“ şi îi prezintă un plan de ieşire din ceea ce considera a fi o simplă eroare: „Să se înceteze combaterea opoziţiei prin teroare; să se proclame dreptul la critică în partid, pentru toţi membrii, chiar şi celor excluşi pentru vina de-a fi opozanţi; introducerea votului secret, în cadrul alegerilor din organizaţiile de partid şi sindicate“.

În vara lui 1929, Panait Istrati îi trimite lui Romain Rolland copia acestei scrisori adăugând post-scriptumul: „Când mi-am luat acest angajament, îmi închipuiam, în naivitatea mea, că oamenii Puterii sunt de bună credinţă, că nu cunosc putreziciunea de sub ei şi credeam că ar fi de ajuns un glas puternic şi prieten, care să le-o semnaleze, pentru ca ei să-şi dea seama şi să ia măsuri. După «Afacerea Rusakov», m-am convins că Puterea era conştientă de răul care submina Revoluţia şi nu accepta nicio critică. Această situaţie m-a eliberat de angajamentul luat, căci nu mai era nimic de aşteptat de la cei de sus. A te comporta cu blândeţe nu va însemna nimic. Trebuie, deci, lovit“.

Zarurile, aşadar, erau aruncate. Părăseşte URSS devastat. Se întoarce la Paris şi scrie adevărul până la capăt. Publică, în octombrie 1929, „Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus“/ „Spre altă flacără – Spovedanie pentru învinşi“, în care denunţă abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic a fost un răspuns dat unui demnitar care încerca să scuze ororile stalinismului spunându-i: „Nu se poate face omletă fără să spargi ouăle“. „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?“, a replicat Istrati.

Panait Istrati, alături de scriitorul grec Nikos Kazantzakis, pe care l-a inspirat pentru celebrul Zorba Grecu FOTO istrati.ii.ro

Referindu-se la nomenclatura comunistă, Panait Istrati scria: „Această castă ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită în majoritate dintr-o generaţie venită pe lume la începutul acestui secol. Ea nu ştie şi nu vrea să ştie nimic despre ceea ce a făcut grandoarea şi forţa idealismului revoluţionar rus de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreanţă roasă de molii catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaşte decât cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este ciment şi armătură. Desfăşurări de steaguri, «Internaţionala» ascultată în picioare; colţuri ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte, stambe acoperite de fraze; fraze judecând viaţa; fraze confecţionate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul pentru a înlocui argumentele, cenzura pentru a evita critica; un vid universal despre care ea gargariseşte şi de care se serveşte pentru a domina“.

„Să nu te mai ocupi niciodată de politică. Nu eşti făcut pentru ea!“

Demascarea Uniunii Sovietice l-a transformat într-un proscris şi a generat o campanie furibundă din partea Moscovei. Vechii săi prieteni s-au dezis de el şi l-au acuzat că este fascist. Chiar şi mentorul său, Romain Rolland, i-a întors spatele. „Nimic din tot ceea ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea duşmanilor ei înrăiţi, nu i-a făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini. Doresc ca pe viitor să nu te mai ocupi niciodată de politică, nu eşti făcut pentru ea“, îl sfătuia Rolland într-o scrisoare.

Istrati s-a simţit trădat şi abandonat, însă nu putea nega ceea ce văzuse cu ochii lui şi decide că va fi un om fără niciun crez politic. „Frumosul înseamnă lupta împotriva mârşăviilor şi crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâşie. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ce fac oamenii“, mai scria Istrati tot în „Spovedanie pentru învinşi“.

Drama ruperii de comunism

„Cred că în adâncul sufletului său, Panait a păstrat mereu aceeaşi amărăciune. El era pe jumătate oriental şi cunoştea proverbul: «Dacă-ţi vorbeşti de rău propria casă, ea se va prăbuşi peste tine». Casa lui a fost întotdeauna, dinainte de naştere şi până după moarte, Rusia. Şi el a vorbit-o de rău. Iar ea s-a prăbuşit peste el şi l-a îngropat sub rămăşiţele ei. Iată adevărata tragedie a lui Panait Istrati“, nota Eleni Samios-Kazantzaki în volumul său.

François Furet, în lucrarea „Trecutul unei iluzii“, consideră că, dintre textele ce înregistrează decesul revoluţiei comuniste, lucrarea lui Istrati are „caracterul cel mai dur“. „E relatarea sentimentală a unei decepţii. Principalul merit al textului e că arată, dincolo de omniprezenţa dictaturii birocratice a Partidului, drama afectivă a ruperii de comunism, aşa cum o trăieşte autorul.“

„De la întoarcerea din Rusia şi până la moarte, a fost şi a rămas un «renegat»“

Panait Istrati a plecat din această lume pe 16 aprilie 1935, s-a stins singur, fără prieteni, la Sanatoriul Filaret din Bucureşti. Cu puţin timp înainte de a muri a publicat mai multe eseuri, între care „Omul care nu aderă la nimic“ şi „Scrisoare deschisă oricui“, în care îşi accepta deziluziile. „Nu mai cred în nicio idee, în niciun partid, în niciun om. Eu sunt opozantul etern. Totuşi, atitudinea asta a mea, absolută, nu înseamnă că nu mai cred într-o posibilă ameliorare a existenţei omeneşti, căci dacă ar fi aşa, m-aş sinucide imediat. Eu continui să cred în perfecţionarea, umanizarea relaţiilor dintre oameni, într-un viitor îndepărtat. Dar, convingându-mă definitiv că reformatorul cel mai pur este trădat de colaboratorii lui, m-am hotărât să renunţ la acest rol de Don Quijote, pe care toată viaţa l-am jucat în propriii mei ochi şi să mă apăr de acele deziluzii, pe care le-am trăit, atât de crâncen.“

Dramatica simplitate a destinului

În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat din toate părţile: ba a fost comunist, ba a fost fascist, însă adevăratul lui păcat a fost că a înţeles drama omului simplu, învins, şi şi-a dorit să-l ajute. Destinul lui tragic a fost cel mai bine descris de Mircea Eliade: „Acest om şi mare scriitor a avut desigur un destin al său, care l-a împiedicat să adere oricum şi sub orice condiţii; care l-a împiedicat, mai ales, să-şi trăiască fericit şi confortabil rămăşiţa de viaţă pe care i-o îngăduia tuberculoza. Istrati a avut o uluitoare capacitate de a rupe prieteniile, de a-şi strica relaţiile, de a se compromite. De la întoarcerea din Rusia şi până la moarte, a fost şi a rămas un «renegat», un «haiduc al Siguranţei», un «fascist şi antisemit». În acelaşi timp, partidele şi presa de extremă dreaptă continuau să-l înjure şi să-l calomnieze. Se uita marea iubire de oameni din opera lui Istrati, marea sa revoltă împotriva umilinţei şi sărăciei claselor subjugate, după cum se uita faima pe care România o câştigase peste hotare prin munca şi talentul acestui om. Destinul lui Panait Istrati este de o dramatică simplitate. Acest mare scriitor a crezut că datoria oricărui om care ţine un condei în mână este să ia o atitudine politică şi socială“.

De mii de ani se glorifică numai cei victorioşi. Iată adevărul: dreptul de a fi fericit cu preţul nenorocirii altora! Dreptul de a triumfa, călcând peste durerile semenilor tăi. Să răsturnăm cumpăna milenară a prejudecăţii şi a egoismului şi să ne declarăm solidari cu învinşii, să fim toţi învinşi, până n-o mai exista cuvântul învingere şi nici învingători. Să ne considerăm toţi învinşi, atâta timp cât fraţi de-ai noştri gem în lanţuri, pier în întuneric, ori sunt nevoiţi să se prostitueze.

Panait Istrati, în „De ce scriu şi pentru cine scriu“

„Să fim toţi învinşi!“

Nimeni n-a protestat împotriva umilirii omului de rând aşa cum a făcut-o Istrati. N-a fost pe deplin înţeles decât, poate, prea târziu. A fost batjocorit, persecutat, acuzat de trădare şi calomniat până la moarte. Însă el s-a chinuit, cu orice preţ, să rămână un om liber.

„Martor şi părtaş, din frageda-mi copilărie, al trudei popoarelor, eu port în inimă rana durerilor lor. Eu nu dau întâietate suferinţei unui neam în dauna altuia. N-am nicio preferinţă în materie de durere. Când văd că un om cade în stradă, nu-l întreb cărui Dumnezeu se închină, ci îi sar în ajutor. (...) Nu ştiu dacă scrisul meu va avea darul să facă dintr-un om rău unul bun, nu ştiu dacă va reuşi să schimbe cu o iotă mersul crâncen al vieţii nemiloase. Ceea ce ştiu însă e că arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferinţele omeneşti în monedă bine cotată la bursa literelor de tarabă. Orele mele de lucru sunt ore de penitenţă. Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă, din ziua când a ieşit de pe băncile şcolii primare, aşa cum s-a întâmplat cu mine. De mii de ani se glorifică numai cei victorioşi. Iată adevărul: dreptul de a fi fericit cu preţul nenorocirii altora! Dreptul de a triumfa, călcând peste durerile semenilor tăi. Să răsturnăm cumpăna milenară a prejudecăţii şi a egoismului şi să ne declarăm solidari cu învinşii, să fim toţi învinşi, până n-o mai exista cuvântul învingere şi nici învingători. Să ne considerăm toţi învinşi, atât timp cât fraţi de-ai noştri gem în lanţuri, pier în întuneric, ori sunt nevoiţi să se prostitueze. Acestei suferinţe a noroadelor eu îi voi închina toate forţele mele, ca să contribui la micşorarea ei, atât cât poate contribui un suflet îngrozit de suferinţa lumii obidite. Iată ce am să scriu. Iată pentru cine scriu“, explica Istrati în „De ce scriu şi pentru cine scriu“.

Şi chiar dacă a fost exilat de literatura română şi cedat cu uşurinţă Franţei, Panait Istrati nu s-a lepădat de România, după cum relevă în volumul „Trecut şi viitor“. „Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român. Ţin la aceasta nu din cauză că mi s-a contestat acest drept – el mi s-a contestat de oameni care n-au nicio cădere! – ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească, înainte de a fi «prozator francez contemporan», eu am fost prozator român înnăscut.“

„Omenirea, s-o ia dracul!“

Panait Istrati a crezut până la paroxism în puterea cuvintelor, a crezut că blândeţea vorbelor poate schimba lumea strâmbă, iar dezamăgirea i-a fost cruntă. Trezirea din visare şi conştientizarea omenirii l-au zdrobit, după cum avea să recunoască târziu.

„Am crezut că rostul vieţii mele este de-a plimba cuvântul dragostei între coliba celor umili, însetaţi de dreptate şi templul uriaşilor gândirii generoase. Dar, în acest secol al crimei, cuvânt de dragoste însemnează cuvânt de revoltă! Revoltă împotriva tiraniei milenare a omului lacom, oricine ar fi el, de oriunde ar veni! Să fiu oare atât de singur? Mă socoteam tovarăşul de arme al unei legiuni de temut, care luptă să smulgă pământul din gura omului lacom, înapoindu-l celor care ştiu să-l înfrumuseţeze cu dragostea lor. Mă credeam un puternic. Şi deodată, iată-mă un biet Don Quijote, zdrobit de copita unui măgar: sunt alungat din Egipt, arestat în Italia, iar în România vânat, ori de câte ori pun piciorul acolo. Este îngăduit tuturor netrebnicilor să-şi bată joc de mine... Ce să mai spun, atunci, de soarta pe care tiranii o rezervă omului anonim, vinovat numai pentru că iubeşte pământul şi-l vrea liber? Aici e toată buba. Nu e vorba de mine. Ci de fratele meu, omul, a cărui viaţă e un şir neîntrerupt de căderi. Omenirea, s-o ia dracul! Scoală-te tu, ca să mă aşez eu – asta-i legea ei. Omenirea deci nu există. Există însă omul. Şi omul caută pe om. Şi-l găseşte. Nu se poate să nu-l găsească. De îndată ce înlături omenirea din drumul tău, descoperi pe om. Căci noi nu vedem pe oameni din cauza omenirii. Cel puţin aşa s-a întâmplat cu mine. Nimeni nu poate să iubească omenirea. Nu poţi să iubeşti ce e anonim şi ce-ţi scapă cu totul. Dar poţi să iubeşti un om, zece, douăzeci, într-o viaţă întreagă. Poţi să le salvezi viaţa, la nevoie, şi ei pot s-o salveze pe-a ta. Asta-i toată umanitatea. M-am certat cu ea, alergând s-o descopăr şi negăsind-o, încercând s-o iubesc şi neputând.“

„Sunt sărac şi sper să mor sărac“

Panait Istrati, botezat Gherasim Istrati, s-a născut pe 10 august 1884, în oraşul-port Brăila. A fost unicul fiu al unei spălătorese, Joiţa Istrati, şi al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, care a murit când avea doar 9 luni. Până la vârsta de 7 ani, micul Panait a fost lăsat în grija bunicii şi a unchilor din Baldovineşti, pe care îi va evoca mai târziu în povestirile „Moş Anghel“ şi „O noapte în bălţi“. În nemărginirea Bărăganului a cunoscut Panait pofta de ducă şi tot aici a văzut palmele bătătorite de muncă ale ţăranului român şi i-a înţeles suferinţa.

A făcut doar patru clase, şi acelea cu chiu, cu vai, fiind un elev mediocru. „Brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină între pereţii ostili ai unei şcoli mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită.“ În loc să se ducă la şcoală, o lua razna pe câmpii, aşa se face că după trei ani, Panait
era tot în clasa întâi. Marea lui salvare a fost învăţătorul Moisescu – el l-a încurajat să scrie şi să citească.

Vagabondaj ca-n poveşti

La 11 ani, Panait era deja un scriitor celebru în mahalaua Brăilei, însă n-a durat mult, căci după absolvirea celor patru clase primare, la 13 ani, a intrat băiat de prăvălie. A încercat zeci de meserii: plăcintar, ucenic la atelierele docurilor din portul Brăilei, salahor, hamal în portul Giurgiu, zugrav, paznic de noapte. „O sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna,
spre disperarea mamei... Fugeam des de la stăpân, ca şi de-acasă, ca să hoinăresc. Nu puteam fi statornic la nicio treabă, eram adică o haimana, cum spunea mahalaua. Banul ce-l câştigam nu ţinea în mâna mea cât ţine un bulgăre de gheaţă şi nici nu-l dădeam «pe lucruri folositoare», ci numai pe cărţi şi pe tutun. Pentru stomac, mi-e de ajuns o bucată de pâine. Pentru ochii mei însă – lumea întreagă!“.

La 17 ani avea să-l întâlnească pe refugiatul rus Mihail Mihailovici Kazanski, „prietenul unic pe care viaţa îl sorteşte oricărei fiinţe omeneşti“, alături de care se avântă într-o lungă haiducie. „Întâlnindu-l pe Mihail, încep nouă ani de viaţă eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n poveşti, prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul mediteranean. După ce am hoinărit, timp de treizeci de ani, între Orient şi Occident; după ce am trăit în mii de cocioabe şi mi-am frecat coatele de toate neamurile pământului, nu am descoperit decât acest om, care însă preţuia cât universul întreg“, scria Istrati în volumul „Mihail“, publicat în franceză în 1927.

O viaţă fără de sfârşit

Când România intra în Primul Război Mondial, Istrati lucra ca zugrav în Elveţia. A ajuns apoi în Paris, unde a dormit pe sub poduri şi a învăţat singur limba franceză, ajungând pe malurile Senei „grand poète romancier“, în timp ce în ţară a rămas pentru unii doar „un hamal de la Brăila“. Dar înainte de a cunoaşte gloria, Panait Istrati a cunoscut disperarea. „Să fie oare viaţa atât de urâtă? Şi într-o zi de trist ianuarie, când se adăugase şi alte chinuri, mi-am răspuns: «Da, este urâtă! Să terminăm cu ea!». Sătul de cei douăzeci şi cinci de ani de luptă cu viaţa, dezgustat de-a mai tărăgăni o existenţă ce nu mai avea niciun scop, lipsit de prieteni şi fără nici o afecţiune, încerc să mă omor“, avea să povestească ulterior. Era iarna anului 1921, la Nisa, când Panait Istrati îşi tăia beregata în parcul Albert I. Supravieţuieşte, iar în buzunar îi este găsită o scrisoare de adio adresată lui Romain Rolland: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. E oare nevoie să te explici, atunci când te hotărăşti să părăseşti lumea asta? Nu! Se poate pleca în tăcere, ceea ce după mine este cea mai bună dovadă de sinceritate“.

Cel mai înjurat şi cel mai admirat

Romain Rolland este omul care îl încurajează să scrie şi, în 1924, la 40 de ani, publică romanul „Chira Chiralina“, care este întâmpinat cu elogii nu doar în Franţa, ci şi în alte ţări europene, unde i se duce faima de „Gorki balcanic“. Până şi România decide să-l „adopte“. Editura Rieder trimisese la Bucureşti circa două mii de exemplare din „Chira Chiralina“, care se epuizaseră într-un
ritm rapid. Editura „Adevărul“ tipăreşte, într-un timp-record, o ediţie românească, iar cele opt mii de exemplare ale volumului autobiografic „Trecut şi viitor“ se epuizează şi ele în doar câteva zile. În vara anului 1924, Panait Istrati îşi face debutul literar şi publicistic românesc în paginile „Adevărul literar şi artistic“, unde publică şi „Pescuitorul de bureţi“ şi „Sotir“. „Tirajul «Adevărului literar» a atins douăzeci de mii de exemplare! Eşti omul cel mai înjurat de la noi şi cel mai admirat. Dă-i înainte, banditule! De-azi în şase luni, ai să fii şeful unei şcoli“, îi scria Iacob Rosenthal.

„Asemenea lucruri nu se pot citi!“

„Activitatea mea la «Adevărul literar», atât de combătută de unii, a avut un astfel de răsunet, încât satisfacţia procurată a întrecut pe însăşi aceea adusă de succesul scrierilor mele în străinătate. Voi da un exemplu despre popularitatea mea românească. Un ţăran îmi scrie, din fundul Carpaţilor: «Istrati, deoarece tu poţi orice acum, n-ai vrea să-mi procuri un alambic de la Clermond-Ferrand?!». Acest ţăran a fost un profet ironic, într-adevăr, puterea mea, pe care o credeam fără margini, s-a redus în mai puţin de un an la dimensiunile... unui alambic. Şi nu eu am fost provocatorul... După apariţia «Chirei Chiralina», o mare bătălie se dezlănţui în jurul numelui meu şi al lui Romain Rolland. Voiau să zăgăzuiască entuziasmul popular care a îmbrăţişat deschis intrarea mea în arenă şi în acelaşi timp să distrugă lansarea «Chirei» în româneşte, discreditând-o ca antinaţională. Nu vreau să vă spun că-mi arde tare de a fi profet în ţara mea, nici că ţin mult de a rămâne bun prieten cu toată lumea sau de a deveni. Din contră, sunt mulţumit că voi avea şi neprieteni, ca să nu zic duşmani. Sute de scrisori s-au revărsat asupra mea ca un val năpraznic, ca să-mi spună că eu exprim gândurile unui popor sugrumat, că scrisul meu este ca un oxigen! Entuziasmul atinge paroxismul. Muncitori necăjiţi îmi scriu: «M-am lipsit de pâine, ca să dau optzeci de lei pe Chira!». Pun în scrisori bancnote de zece franci, răspunzându-le: «Altă dată să-mi ceri cartea, neghiobule». Am fost divinizat.“

Apreciat în străinătate de nume mari, în ţara natală e supus oprobriului de către o parte a lumii literare. De pildă, Nicolae Iorga nota în ziarul „Rampa“ din 12 noiembrie 1924: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis «Kyra Kyralina» cu dedicaţie. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat;
asemenea lucruri nu se pot citi. Eu nu-i găsesc absolut nicio calitate“. Într-un articol din „Vieaţa Nouă“, Ovid Densusianu vorbeşte despre „împestriţări de orientalism“ şi trivialitatea unor „bestialităţi şi sminteli orientale“ străine spiritului românesc.

Dumnezeul meu mi-a cerut totul şi i-am dat totul. Mai clar: am iubit viaţa în chipul cel mai generos şi ea mi-a supt tot sângele. În tot timpul vieţii mele – care e una dintre cele mai chinuite – singura comportare a fost de a mă comporta ca un om generos. Da! Pot să strig în faţa tuturor: «Răscoliţi-mi viaţa! Veţi putea găsi într-însa orice aţi dori împotriva mea, afară de egoism» – pecinginea omenirii, cumplitul egoism care-l face pe om nesimţitor la nenorocirea semenului său.

Panait Istrati, în „Panait Istrati. Cum am devenit scriitor“

Veşnic debutant, veşnic golan

Criticile îl răneau doar în măsura în care conştientiza că aceşti oameni nu înţeleseseră nimic din spiritul său şi nimic nu-l dezgusta mai tare decât sărăcia sufletească. Uneori, contracara şi le explica detractorilor că el se aşază în rândul eroilor umilinţei şi-ai decepţiei înfruntate: „Am debutat de la un capăt la celălalt al vieţii mele de până acum. N-am făcut decât să debutez...“, scria într-un răspuns al unei anchete a ziarului „Rampa“ din 1925.

În ciuda succesului său internaţional, Istrati a murit aşa cum s-a născut, sărac şi marginal. şi-a dat toţi banii celor necăjiţi. „Dumnezeul meu mi-a cerut totul şi i-am
dat totul. Mai clar: am iubit viaţa în chipul cel mai generos şi ea mi-a supt tot sângele. În tot timpul vieţii mele – care e una dintre cele mai chinuite – singura comportare, cât mai desăvârşită, a fost de a mă comporta ca un om generos. Da! Pot să strig în faţa tuturor: «Răscoliţi-mi viaţa! Veţi putea găsi într-însa orice aţi dori împotriva mea, afară de egoism» – pecinginea omenirii, cumplitul egoism care-l face pe om nesimţitor la nenorocirea semenului său. Sunt sărac şi sper să mor sărac, pentru că în drumul meu prin viaţă sunt întovărăşit de imensa familie a golanilor întâlniţi în drumurile mele.“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: