Altfel decât protocolul de stat sau alte asemenea autoînscenări politice probate şi aplicate de ani, marcarea unor soroace istorice, a unor cifre rotunde, depăşeşte competenţa administrativă, oricât de rutinată. De ce? Pentru că este avut în vedere un tip de abordare din interiorul memoriei însăşi. Or, actorii, depozitarii şi exegeţii memoriali, alături de alţi factori şi de autorităţi în general, sunt cei mai în măsură să propună accente, conţinuturi, să creioneze naraţiunea care va fi prezentată public.

Concret, cât mai pe înţeles, în cazul Centenarului din 2018, cum poate fi marcat consistent şi simbolic deopotrivă faptul că jumătate din primul secol românesc a stat sub semnul dictaturii proletariatului fără a invita, fie şi din politeţe, dacă nu din recunoştinţă, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) sau, din raţiuni de competenţă ştiinţifică şi legală, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)?

Nu este vorba despre ranchiuni personale sau/şi instituţionale, despre ambiţie, dorinţă de profilare sau alte motive subterane, josnice la propriu.

În joc se află ceva grav: conştiinţa istorică de sine a statului şi, în sens lărgit, a societăţii. 

Iar aici se impune tocmai consultarea celor care, prin munca de cercetare, investigare şi explorare pot stabili, dincolo de divergenţele oneste, necesare, un consens interpretativ care să fie vehiculat ca atare de mesajele celor care, vremelnic, întruchipează statul.

Abordarea politicianistă, doar în interes de imagine, a sensurilor istoriei adânceşte ceea ce am numit insecuritatea memorială. Dacă mai adăugăm şi ispita de a schimba totul şi pe toţi, de la o guvernare la alta, atunci devine şi mai limpede cum, la trei decenii, precum şi la o sută de ani, nu suntem în stare să înţelegem şi să comunicăm propria noastră istorie. O lăsăm să fie scrisă şi prezentată de alţii prin manipulări, decupaje, simplificări şi acte de injustiţie faţă de victime, dublate de indulgenţa largă faţă de călăi. O ruşine!