În decembrie 1989, pe teritoriul naţional al României s-au aflat o serie de cetăţeni străini, cu precădere sovietici, investiţi, de către istoriografia şi memorialistica fostei Securităţi, cu calitatea de membri ai trupelor speciale sovietice (Spetsnaz/GRU) şi al căror număr continuă să fie subiect de dispută istoriografică. Memorialistica foştilor ofiţeri din DSS consideră că aceştia s-au implicat, mai mult presupus decât dovedit, în izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, nefiind luat în considerare, totuşi, imensul potenţial exploziv al unei societăţi care dorea, cu orice preţ, înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere şi reformarea sistemului socialist din România acelor timpuri. Nu contest existenţa unor agenţi secreţi occidentali sau răsăriteni în România, precum şi faptul că aveau anumite planuri de acţiune, însă a pune în seama lor izbucnirea revoltei populare de la Timişoara, din 16 decembrie 1989, reprezintă o negare a unui adevăr istoric: oamenii s-au revoltat la gândul că regimul Ceauşescu refuză să se predea în faţa ISTORIEI şi a adevărurilor sale. Revoluţia Română din decembrie 1989 a fost generată de o revoltă populară născută ca urmare eşecului politic şi economic al elitei politice româneşti din acele timpuri istorice, s-a radicalizat pe măsură ce represiunea regimului Ceauşescu se dovedea tot mai dură şi a atins apogeul prin respingerea totală a vechiului sistem politic. Totul într-un context internaţional în care „căderea Zidului Berlinului - mărturisea Milt Bearden, analist al CIA pe probleme sovietice - a fost prima lovitură dintr-o competiţie nescrisă între CIA şi CNN, care avea să continuie în ultimii ani ai Războiului Rece”.

Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) 

În septembrie 1989, conducerea postului Radio Europa Liberă a convocat o şedinţă la care au participat redactorii de bază ai secţiei române (directori, şefi de compartimente şi de emisiuni). Aceştia au fost chestionaţi în legătură cu o temă sensibilă: existenţa/inexistenţa vreunei grupări politice sau categorii sociale sau profesionale capabilă să-l înlăture de la putere pe Nicolae Ceauşescu. Nicolae Stroescu-Stânişoară, directorul-adjunct al postului Radio Europa Liberă, a fost de părere că „existau nemulţumiri mari în armata română şi, în cazul unor reacţii violente la Bucureşti, militarii ar putea avea un cuvânt greu de spus”, însă nu în favoarea lui Nicolae Ceauşescu.

Explicaţie foto: Silviu Brucan, confidentul diplomaţilor americani de la Bucureşti

În timpul interogatoriilor la care a fost supus de către ofiţerii Departamentului Securităţii Statului (DSS), între 11 martie şi 7 mai 1989, Silviu Brucan a oferit o serie de informaţii valoroase privind politica SUA şi a ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE) faţă de România socialistă. „Din discuţiile purtate (de către Silviu Brucan – n. n.) cu ambasadorul Roger Kirk şi consilierul politic Michael Parmly a reţinut că actuala campanie iniţiată împotriva R.S. România de guvernele statelor membre ale NATO a fost concepută în cadrul unei şedinţe a ambasadorilor acestora la Bucureşti, care ar fi avut loc la misiunea diplomatică americană”, raportau ofiţerii-anchetatori, pe 2 aprilie 1989, către şeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad. Diplomaţii americani îl informaseră pe Silviu Brucan de faptul că Franţa urma să deţină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte ţări membre ale CEE, deoarece „Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influenţă asupra Bucureştiului, datorită renunţării la clauză, în timp ce Franţa şi celelalte ţări vest-europene prin relaţiile economice ce le au cu ţara noastră (România – n. n.) dispun de posibilităţi mult mai mari în acest sens”. Ambasadorul SUA la Bucureşti, Roger Kirk, va efectua la mijlocul lunii aprilie 1989 o vizită la Washington pentru a constata care va fi exact politica noii administraţii republicane faţă de România socialistă. Vizita l-a convins de faptul că administraţia Bush „nu vroia să-l ia în braţe pe Ceauşescu” şi „ca şi în anii precedenţi, guvernul SUA va încerca să menţină, în măsura posibilului, contacte cu o parte cât mai mare a societăţii româneşti evitând, în acelaşi timp, o identificare directă cu guvernul lui Ceauşescu”.

„Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influenţă asupra Bucureştiului, datorită renunţării la clauză, în timp ce Franţa şi celelalte ţări vest-europene prin relaţiile economice ce le au cu ţara noastră (România – n. n.) dispun de posibilităţi mult mai mari în acest sens”

Raport DSS (aprilie 1989)

În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA faţă de România, că diplomaţii americani apreciază că, în momentul de faţă în România nu există forţe politice care să determine o schimbare şi tocmai de aceea doresc o stabilizare a relaţiilor româno-americane, însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca şi până acum, să contacteze şi să încurajeze pe disidenţi şi opozanţi şi chiar să condiţioneze anumite vizite sau înţelegeri de modul în care sunt rezolvate aşa-zisele probleme ale drepturilor omului” în România. Ofiţerii-anchetatori ai DSS vor raporta: „Menţionează (Silviu Brucan – n. n.) că, în prezent, nu se poate vorbi despre o concepţie clară a Departamentului de Stat cu privire la obiectivele politice şi economice urmărite în România, din moment ce actuala administraţie americană procedează la o revizuire generală a laturilor politicii externe. După opinia lui Brucan Silviu, faptul că Departamentul de Stat studiază propunerea lui Henry Kissinger, denumită Ialta II, privind reîmpărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est, ilustrează confuzie şi lipsă de decizie a administraţiei”. Totuşi, trebuie menţionat faptul că în această perioadă de reconfigurare a politicii externe a Statelor Unite faţă de URSS şi sateliţii săi, Aldrich Hazen Ames, ofiţer CIA cu o vechime de 31 de ani în cadrul Agenţiei (agentul KOLOKOL pe ştatele de plată ale KGB), furniza informaţii importante KGB-ului din postura de membru în secţia URSS a Grupului de Analiză al Centrului pentru Contraspionaj al CIA. KGB-ul l-a considerat pe Rick Ames atât de valoros, încât i-a plătit 2,7 milioane de dolari şi i-a promis încă 1,9 milioane de dolari.

Aldrich Ames, cârtiţa KGB-ului în CIA

În contextul evoluţiei evenimentelor din spaţiul Europei Centrale şi de Răsărit în vara - toamna anului 1989, Ungaria va permite postului Radio Europa Liberă să deschidă o reprezentanţă la Budapesta, astfel încât DSS-ul va raporta, pe 13 octombrie 1989, că „organele de specialitate americane preconizează ca, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, să-şi amplifice acţiunile de spionaj, diversiune şi propagandă ideologică la adresa RS România”. Nicolae Ceauşescu va fi informat de faptul că „organele de specialitate americane au continuat să plaseze variante potrivit cărora România va fi ţinta unor intervenţii militare din partea vecinilor” în condiţiile în care „ungurii insistă să fie retrase unităţile de aviaţie sovietice dislocate pe aerodromul din Debreţin, considerate ca un scut între Ungaria şi România”.

Garda militară ungară pregătită pentru ceremonia de primire a preşedintelui SUA (1989)

Începând din vara anului 1989, Ungaria începuse să aibă şi o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varşovia folosindu-se de problematica drepturilor omului şi cele ale minorităţilor, miza fiind impunerea intereselor personale şi o autoritate privilegiată asupra spaţiului românesc. Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activităţii” unui nou Comitet Special al Pactului de la Varşovia pentru Drepturile Omului şi Problemele Umanitare. În condiţiile unei relaţii speciale între Moscova şi Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înfiinţarea acestor noi organisme şi implementarea anumitor „obligaţii comune” referitoare la drepturile minorităţilor, cu ocazia desfăşurării reuniunii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia din iulie 1989, cu speranţa unui eşec care putea să fie pus pe seama poziţiei dure a României cu privire la drepturile umane şi la cele ale minorităţilor, şi, totodată, de a se asigura că opinia publică internaţională era informată pe canalele corespunzătoare. Un aspect relevant pentru aceste relaţii „speciale” ungaro-sovietice este oferit de ceremonia din 7 noiembrie 1987 când s-au aniversat 70 de ani de la izbucnirea şi desfăşurarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. La Budapesta au fost organizate ceremonii de depuneri de coroane de flori la statuia lui V. I. Lenin, din Dumbrava Oraşului (Varosliget), la Monumentul Ostaşului Sovietic, de pe dealul Gellert, urmate de o seară festivă la Opera Naţională a Ungariei. Numeroşi lideri din conducerea de partid şi de stat a Ungariei au participat la recepţia oferită de Ambasada URSS la Budapesta.

Mihail S. Gorbaciov şi George H. Bush, oamenii care au înţeles că lumea trebuie schimbată

DSS-ul se va afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care îşi afişa, din nou, intenţiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spaţiul Europei Răsăritene din vara-toamna anului 1989. „Competenţele informative ale Direcţiei I în problematica acţiunilor de factură revizionistă au permis să se sesizeze reconfigurarea unor riscuri de acest gen din direcţia Ungaria, cercurile revizionist-iredentiste din această ţară încercând să introducă problema Transilvaniei în ecuaţia schimbărilor politice inevitabile din România. La nivelul Direcţiei I funcţiona, din anul 1986, Comandamentul unic de luptă contra revizionismului şi extremismului iredentist maghiar şi erau monitorizate cazurile importante din această problematică (László Tökés, Sütő András, Szőcs Géza, Domokos Géza ş.a.). Informaţiile obţinute la sfârşitul anilor '80 relevau că una dintre modalităţile de acţiune ale revizionismului ungar o reprezenta folosirea fugarilor români staţionaţi în Ungaria în acţiuni vizând subminarea şi răsturnarea regimului Ceauşescu. La Direcţia I erau gestionate şi informaţiile privind faptele infracţionale la regimul frontierei de stat cu relevanţă pentru securitatea naţională, ceea ce a permis să se sesizeze că, începând din vara anului 1989, autorităţile ungare au început să returneze sistematic cetăţeni români trecuţi ilegal în această ţară”, mărturiseşte generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, unul dintre liderii Direcţiei a I-a Informaţii Interne din DSS.

Referitor la numărul celor care căutau azil politic în Ungaria, trebuie menţionat faptul că acesta a sporit de la 6.500 în 1987 la 15.000 în 1988, în timp ce în 1985 fuseseră 1.700 de persoane şi 3.300 în 1986. În 1988 au primit permis de şedere temporară în Ungaria un număr de 13.400 cetăţeni români, dintre care doar 8% erau români, restul fiind etnici maghiari din Transilvania. În august 1989 se refugiaseră în Ungaria un număr de 25.000 de oameni, dintre care 25% erau români, iar în Iugoslavia se refugiaseră un număr de 5.000 de oameni în perioada ianuarie - mai 1989. În urma semnării de către Ungaria a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la refugiaţi, în martie 1989, doar 29 de azilanţi au fost trimişi înapoi, în iulie 1989, în raport cu cei 1.650 de refugiaţi trimişi înapoi în 1988. În noiembrie 1989 se aflau în Ungaria, conform datelor oficiale, un număr de 24.000 de cetăţeni români, dintre care o şesime erau etnici români.

În august 1988, televiziunea maghiară îi va avea ca invitaţi pe adjunctul ministrului de Externe al URSS, Vladimir Petrovski, şi pe istoricul Roy Medvedev pentru o discuţie privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Înaltul diplomat sovietic a declarat că există o asemănare între „tensiunile româno-ungare şi situaţia naţionalităţilor din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabah”, în timp ce Roy Medvedev a criticat regimul Ceauşescu pentru „represiuni la adresa minorităţii maghiare” şi a cerut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania”. Încurajaţi de aceste afirmaţii, liderii politici de la Budapesta au trecut la o reiterare permanentă a cererii de autonomie pentru Transilvania. În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al PMSU cu probleme internaţionale şi, mai apoi, preşedinte al Parlamentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă„cea mai bună soluţie pentru problemă (a Transilvanie – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-Al Doilea Război Mondial”.

În continuarea declaraţiilor ostile ale oficialilor de partid şi de stat de la Budapesta, Ministerul Apărării al Ungariei a reformulat noua strategie militară maghiară, astfel încât, după cum observa un analist de la Radio Europa Liberă, Budapesta a impus redesfăşurarea trupelor care timp de patru decenii au fost staţionate la frontiera cu Austria, în Vest, spre regiunea de Sud-Est, adică de la frontiera cu Austria la aceea cu România. Totuşi, la începutul lui iulie 1989, un ofiţer al armatei maghiare a declarat pentru mass-media că Ungaria nu mai este capabilă să respecte cerinţele militare ale Tratatului de la Varşovia în condiţiile în care toate investiţiile din domeniul apărării au fost sistate. Nu mai fuseseră cumpărate avioane noi, iar tancurile care trebuiau înlocuite, în urmă cu 10 ani, se aflau încă în activitate. Unii observatori ai fenomenului militar maghiar menţionaseră faptul că forţele armate ale Ungariei trebuiau reduse cu 30 – 40% dacă se dorea menţinerea unui echilibru între eficienţă şi operativitate. În ianuarie 1989, Ungaria anunţase că planificase o reducere cu 8,8% a forţelor armate în următorii doi ani. După o atentă analiză, Servicul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că ameninţarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declaraţiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic. Pe 27 iulie 1989, analistul Douglas Clarke a concluzionat: Având în vedere că relaţiile dintre Ungaria şi România s-au înrăutăţit, oficialii maghiari continuă să facă referire la ceea ce ei susţin a fi ameninţări militare ale României. Nu există nicio dovadă cu privire la o ameninţare şi nici un motiv să ne aşteptăm la un conflict real”. Totul se afla în legătură eşecul discuţiilor dintre Ungaria şi Romania de pe 8 iulie 1989 din Bucureşti, astfel încât ministrul de externe maghiar Gyula Horn se va alătura vocilor care susţineau o posibilă ameninţare militară, chiar nucleară, a României la adresa Ungariei.

Servicul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că ameninţarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declaraţiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic

Deschiderea frontierei ungare spre Vestul Europei

La o conferinţă de presă din Budapesta din 10 iulie 1989, Gyula Horn a susţinut ideea că oficiali români de rang înalt au anunţat că România este capabilă să producă arme nucleare şi că, în curând, România va produce rachete cu rază medie de acţiune. Pe 28 august 1988, Nicolae Ceauşescu se lăudase în timpul întâlnirii de la Arad, cu Károly Grósz, că România poate produce sau fabrica orice, chiar dispozitive nucleare. Pe 14 aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu informase CC al Frontului Unităţii Socialist-Democratice despre faptul că România are „capacitatea tehnologică” de a produce arme nucleare, dar că a ales să nu continue cercetările în acest domeniu deoarece „noi cerem eli­minarea armelor nucleare din toate statele din lume şi vrem o lume fără arme şi războaie”. Analistul Douglas Clarke va concluziona: „Este posibil ca îngrijorarea lui Horn legată de posibila ameninţare cu rachete să se bazeze pe un articol apărut în ediţia din 8 mai 1989 a săptămânalului german «Der Spiegel» care susţinea că în România este în desfăşurare un plan de construire de rachete nucleare cu rază medie de acţiune, utilizându-se proiectele furnizate de o companie din Germania de Vest. Niciun guvern sau agenţie privată nu a confirmat aceste presupuneri, chiar şi presa din Ungaria reacţionând cu scepticism la aceste zvonuri. (...) Au existat speculaţii cu privire la faptul că Ceauşescu este interesat de producerea unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune, dar nu în folosul României. Comerţul cu armament, în special cu ţările Lumii a Treia, a fost o sursă importantă de venituri pentru economia strâmtorată a României. Rachetele cu rază medie de acţiune ar fi foarte căutate pe piaţă”. Totodată, Csaba Tabajdi, adjunctul secţiei pentru relaţiile cu partidele conducătoare din cadrul Departamentului Internaţional al PMSU, va declara ziarului italian La Stampa, pe 14 iunie 1989, că „marea majoritate a maghiarilor ştiu că un atac nu va veni dinspre vest, ci dinspre sud-est”, adică din România socialistă. Colegul său din Departamentul Internaţional al PMSU, Geza Kotai, va declara pentru Radio Budapesta, pe 26 iunie 1989, că, totuşi, „Tabajdi a făcut o «eroare tactică» atunci când a vorbit despre asemenea probleme în străinătate fiind”.

Istoricul şi diplomatul Alexandru Ghişa, ataşat cultural la Ambasada Republicii Socialiste România din Budapesta în perioada 1987 – 1989 şi, mai apoi, consilier politic în perioada 2000 - 2005, consideră că: „Ofensiva ungară împotriva României s-a derulat în anii 1987 – 1989, pe trei segmente:

1) cultural-istoric, pentru a demonstra apartenenţa Transilvaniei la spaţiul ungar;

2) «Fenomenul refugiaţilor», prin care era atacată administraţia de stat şi dictatura ceauşistă;

3) Sprijinirea comunităţii maghiare din România, invocându-se privarea acesteia de drepturi şi libertăţi”.

Cea mai amplă demonstraţie anti-românească s-a desfăşurat pe 27 iunie 1988, la Budapesta, când circa 200.000 de cetăţeni maghiari au protestat în faţa Ambasadei României socialiste împotriva regimului Ceauşescu, precum şi, dar mai ales, pentru Transilvania fiind folosite „toate elementele propagandistice de natură revizionistă”, cu acordul, binenţeles, al conducerii ungare de partid şi de stat. În contra-replică, pe 28 iunie 1988, Bucureştiul, printr-o decizie unilaterală, închide Consulatul General al Ungariei de la Cluj-Napoca. Personalul urma să părăsească clădirea şi teritoriul României în termen de 48 de ore. Motivul invocat de regimul de la Bucureşti a fost demonstraţia „antiromânească”, „naţionalistă şi şovinistă” de la Budapesta din ziua anterioară, iar la nivelul CC al PCR „s-a luat în calcul inclusiv oportunitatea funcţionării Ambasadei RSR la Budapesta”.

Totodată, trupele sovietice din Ungaria şi cele maghiare au început redislocarea de la graniţa vestică cu Austria spre frontiera de est cu România, în dorinţa de a crea o „zonă a păcii” cu Austria. Pe 25 aprilie 1989, trupele sovietice din Ungaria au început în mod oficial retragerea parţială din spaţiul maghiar în prezenţa jurnaliştilor străini şi a „reprezentantei de origine maghiară a Parlamentului italian, Ilona Staller”. La începutul lui iulie 1989, ministrul ungar al Apărării, Ferenc Karpati, va declara că rapoartele care menţionau redesfăşurări de trupe sovietice de la graniţa cu Austria la cea „cu România erau «ştiri panicarde» care nu aveau nicio bază”, uitând să menţioneze faptul că un regiment motorizat de puşcaşi fusese redislocat, cu numai două săptămâni înainte, de la Szombathely, în jumătatea vestică a Ungariei, la Debreţin. Alianţa Nord-Atlantică fusese notificată de faptul că pe teritoriul Ungariei se aflau 62.000 de militari sovietici, însă oficialii NATO credeau că sunt 65.000 de militari sovietici, iar după anumite surse chiar 85.000. Secretarul general al Tratatului de la Varşovia, diplomatul sovietic Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluţioneze astfel problema Transilvaniei”. Pe 20 decembrie 1989, preşedintele provizoriu al Ungariei, Mátyás Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta că ţara sa sprijină „autonomia” şi „independenţa” Transilvaniei.

„Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluţioneze astfel problema Transilvaniei”

Ivan P. Aboimov, adjunct al ministrului de Externe al URSS (1989)

Referindu-se la aceste mişcări de trupe ungare spre frontiera cu România, Károly Grósz, premierul Ungariei şi liderul PMSU, a mărturisit, după 22 decembrie 1989: „La momentul acela, relaţiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transilvania. Cum primisem ameninţări nucleare din partea lui Ceauşescu, am ordonat transferul trupelor de la graniţa cu Austria spre cea cu România. Această mişcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informaţii din Occident ca fiind pregătiri pentru o acţiune militară”. Pe 1 decembrie 1989, prim-ministrul ungar Miklós Németh a anunţat public că o parte substanţială a forţelor armate va fi regrupată din regiunea de vest a ţării şi că trupele vor fi transferate la graniţa română.

(Va urma)