Apărut, asemenea celorlator două, la Editura Universitară din Bucureşti, acest al treilea volum e consacrat sintetizării felului în care Cornel Chiriac a fost sistematic urmărit de serviciile secrete comuniste încă din tinereţea petrecută la Piteşti. Primul dosar de urmărire informativă a fost deschis nu pentru că tânărului Ion Chiriac- acesta e numele sub care viitorul idol al multor tineri din România şi nu numai apărea în evidenţele şcolare- nu îi plăcea muzica agreată şi difuzată de comunişti, ci jazzul. Un gen muzical care, în 1960 când Cornel a terminat liceul, era încă unul socotit decadent, total neconform cu morala proletară. Dragostea lui Cornel şi a lui Mircea Udrescu pentru jazz avea să îi determine pe cei doi tineri să îşi sacrifice timpul aflat la dispoziţie şi să scoată, în cele mai precare condiţii cu putinţă, o revistă scrisă şi multiplicată de mână, al cărei tiraj nu a depăşit niciodată mai mult de zece exemplare, revistă intitulată Jazz –Cool.

Nu intenţionez să fac în rândurile ce urmează o recenzie a cărţii Metronom ’70- Cornel Chiriac în documentele Securităţii. O voi face, fără doar şi poate, în viitorul apropiat. Mă mulţumesc doar să mai observ o dată, aşa cum am făcut-o atunci când am comentat cartea Eu, fiul lor Dosar de securitate apărută în anul 2010 la editura Polirom din Iaşi, carte în care scriitorul Dorin Tudoran a reunit în aproape 600 de pagini numai o parte din documentele găsite în 5 din cele 18 volume din care e alcătuit dosarul său de securitate aflat în custodia CNSAS, câte mijloace era dispus să concentreze Statul totalitar român pentru a urmări pe unul dintre cetăţenii săi considerat a avea o atitudine duşmănoasă, primejdioasă la adresa lui. 

Cele mai multe dintre documentele parcurse, antologate şi comentate în cartea despre Cornel Chiriac datează din prima parte a anilor 60. Cele din cartea întocmită de Dorin Tudoran sunt din intervalul 1982-1985. Nici una, nici cealaltă perioadă nu fac parte din ceea ce unii, destui, socotesc a fi fost „epoca bună” a comunismului românesc. Ca şi cum comunismul românesc ar fi avut vreodată ceva bun. În realitate, către sfârşitul anilor 60 şi în prima parte a anilor 70, a fost vorba doar despre o uşoară relaxare hotărâtă din varii motive atât de Gheorghiu-Dej către sfârşitul sângeroasei sale domnii şi de Nicolae Ceauşescu în primii ani de după preluarea puterii. 

În prima parte a anilor 60, România era încă o ţară săracă, populaţia o ducea greu, se îmbrăca şi se hrănea prost, pe cartelă, avea la dispoziţie puţine locuinţe, trebuia să suporte adesea rigorile traiului în comun, unul dintre mijloacele prin care puterea comunistă îşi exercita supravegherea sistematică asupra cetăţenilor ei. În primii ani ai ultimului deceniu comunist, ţara intra încet-încet într-o criză profundă, agravată de catastrofala decizie a lui Nicolae Ceauşescu de a grăbi plata datoriei externe. În ambele perioade populaţia a fost supusă la privaţiuni inimaginabile, repetându-i-se obsesiv că nimic durabil nu se construieşte fără sacrificii. 

Cu toate acestea, regimul comunist nu făcea nici un fel de economie atunci când era vorba de supravegherea cetăţenilor săi. Din cartea lui Mircea Udrescu aflăm că nu mai puţin de 71 de informatori, din care unii se prea poate să fi fost retribuiţi, au dat note despre Cornel Chiriac. Din cartea lui Dorin Tudoran vedem cum, în anii în care aprovizionarea cu benzină devenise deja o problemă naţională, poetul disident era supravegheat 24 de ore din 24 din maşini ale Securităţii care îl însoţeau peste tot, misiunea lor principală fiind aceea de a împiedica trimiterea unei noi scrisori către Radio Europa Liberă. În pofida supravegherii acerbe, Dorin Tudoran izbutea să expedieze scrisorile către radioul care dădea atâtea dureri de cap autorităţilor comuniste, lui Nicolae Ceauşescu însuşi şi unde a lucrat între iunie 1969 şi martie 1975 Cornel Chiriac.

Felul în care Securitatea l-a urmărit pe Cornel Chiriac la noul său loc de muncă din capitala Bavariei e cel mai puţin documentat în cartea lui Mircea Udrescu. Nu din vina autorului, fireşte, ci din cauza precarităţii fondului documentar la care acesta a avut acces. Sigur, toate convorbirile telefonice pe care Cornel Chiriac le-a avut cu membrii familiei lui rămaşi în ţară, în special cu mama sa, au fost ascultate şi transcrise. Nenumăraţi oameni ai Securităţii, angajaţi sau doar colaboratori trimişi sau care ajungeau graţie unei vize turistice la München, încercau din răsputeri să intre în contact cu dj-ul de la Europa Liberă, dar şi cu alţi angajaţi ai postului şi scriau note informative. Operaţiunea a fost intensificată în anii 80, în vremea operaţiunilor Meliţa şi Eterul despre care ne putem face o idee consultând cartea lui Mihai Pelin cu toate lipsurile şi enigmele ei.

Dar oare numai la atât să se fi limitat operaţiunile de supraveghere externă ale Securităţii? Oare numai aceşti informatori care dădeau foarte adesea note inventate sau denaturate să fi avut ca sarcină urmărirea acestui segment critic al exilului românesc care erau angajaţii Europei Libere în limba română? În vreme ce alte servicii secrete comuniste au reuşit să infiltreze în redacţiile naţionale oameni care au lucrat acolo ani de-a rândul până a fi deconspiraţi şi concediaţi, Securitatea română să fi fost atât de puţin abilă încât să fi izbutit doar plasarea, pentru puţină vreme, a lui Ivan Deneş, singurul agent dovedit? 

Mulţi dintre foştii angajaţi ai Serviciului românesc al REL au profitat de vizitele făcute la Bucureşti din 1990 încoace spre a-şi vedea dosarele din arhiva CNSAS. Cei mai mulţi au fost şocaţi în clipa în care au constatat precaritatea acestora. Probabil că dosarele lor se află în custodia SIE şi, în consecinţă, nu sunt accesibile. Oare de ce? Oare de ce la 25 de ani de la căderea comunismului şi la aproape zece ani de la condamnarea lui oficială de fostul preşedinte Traian Băsescu accesul la aceste dosare e pe mai departe zăvorât? Mai sunt unii dintre foştii agenţi ai Securităţii comuniste activi? Cine trebuie protejat pe mai departe?

Preşedintele Klaus Iohannis a vorbit, încă în discursul său de învestitură, despre necesitatea aflării întregului adevăr despre comunism şi despre obligativitatea înfiinţării unui muzeu al comunismului. Pentru ca adevărul să fie complet e necesar liberul acces şi la dosarele Securităţii externe. În care se găsesc, probabil, multe despre felul în care a acţionat împotriva exilului românesc Securitatea de la Bucureşti.

La aproape 55 de ani de la prima emisiune în limba română a Europei Libere şi la 20 de ani de la mutarea operaţiunilor postului de la München la Praga nu numai foştii angajaţi încă în viaţă, ci şi românii care i-au ascultat şi creditat au dreptul de a şti tot adevărul despre operaţiunile serviciilor secrete româneşti în vederea anihilării acestui post de radio şi a angajaţilor săi. Oricât de complex şi de jenant ar fi acest adevăr.