Oameni fără loc şi istorii fără oameni

În urmă cu şase decenii şi jumătate, pe 18/19 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, la comanda sovieticilor, peste 40.000 de oameni au fost deportaţi din Banat în câteva locuri din Bărăgan, devenite abia ulterior sate.

Anterior, la 6 iulie 1949, în Basarabia, avea loc cel mai mare val de deportări din toată istoria ocupaţiei sovietice. Peste 35.000 de foşti moşieri, funcţionari, profesori, dar şi simpli ţărani mai înstăriţi aveau să fie, peste noapte, duşi în locuri necunoscute şi ostile, la 5.000 de kilometri distanţă. În faţa gării din Chişinău, pe un maidan fără iarbă, erau formate grupuri masive de femei şi copii şi, separat, de bărbaţi, care erau „îmbarcate“ în vagoane de vite închise apoi cu lacătul, până la destinaţie. Ajungeau doar supravieţuitorii. La propriu.

Este aproape imposibil să ne imaginăm ce dizlocare de destine s-a consumat în acele zile, la noi sau peste Prut, dar şi în alte locuri ale imperiului proletariatului. Să nu uităm de soarta ingrată a ucrainienilor, supuşi nu doar deportărilor, asemeni altora, ci inclusiv unui program sistematic de înfometare. Holodomorul sau marea foamete (1932-1933) a costat vieţile a peste 3 milioane de etnici ucrainieni, o catastrofă fără precedent încadrată pe bună dreptate în categoria genocidului. Îngenuncherea unui naţiuni din motive ideologice.

În România, deportaţii erau categoria de duşmani ai poporului care nu merita nici măcar condiţiile mizere ale puşcăriilor şi lagărelor de muncă, viaţa lor fiind însă prin nimic mai bună sau mai comodă. Concret, în prima iarnă, 1951/1952, aproximativ 200 de copii, sugari şi adolescenţi, îşi vor găsi sfârşitul în bordeiele de lut, fără asistenţă medicală, subnutriţi şi cu buzele vineţii. Printre maturi, valurile de epidemii vor lăsa în urmă noi şiruri de morminte în cimitire care, astăzi, sunt greu de identificat. Vieţi irosite.

La trei decenii de la căderea simbolică a comunismului politic, cum se mai poate îndrepta ceva din imensa injustiţie? Ce facem cu aceşti oameni fără loc şi istorii fără oameni, locurile suferinţei fiind, cum am sugerat, golite de memorie? Direct spus, cred că Federaţia Rusă, moştenitoarea de drept a URSS-ului, nu va putea reveni la un curs normal al istoriei fără asumarea acestor biografii pe care le-a sfărâmat fără milă. Nu este vorba despre răzbunare, ci despre ceva mai profund: fără asumarea trecutului criminal, căruia îi este captivă, Rusia nu va avea un viitor liber.