O poveste din vremea artiştilor şi meşterilor cavaleri

În urmă cu 650 de ani, pe 8 decembrie 1362, ”înarmaţi asemeni cavalerilor” (tamquam milites pylati), clujenii au luat cu asalt mănăstirea de la Cluj-Mănăştur.

În urmă cu 650 de ani, pe 8 decembrie 1362, răspunzând unei plângeri primite de la abatele Otto al mănăstirii benedictine din Cluj-Mănăştur, vicevoievodul Petru al Transilvaniei ordona anchetarea unei grave încălcări a privilegiilor acestui important aşezământ monastic: în ziua de luni, 5 decembrie, mănăstirea fusese atacată de o numeroasă grupare înarmată, condusă de morarul Andrei (Andreas molendinator) din oraşul liber regesc Cluj şi de judele (villicus) Hench din Floreşti (Fenes), sat care aparţinea episcopiei Transilvaniei. Potrivit plângerii abatelui Otto, agresorii distruseseră uşile sălii de mese şi ale reşedinţei abatelui (hostia domus et pallatii domnini abbatis) şi îl capturaseră pe un anume Paul, fiul lui Chuey, nobil de Suceag (Zuchak), căruia, după ce îl scoseseră în afara zidurilor mănăstirii, îi tăiaseră capul (et collum suum amputasent).

Am putea crede că, la primirea unei asemenea veşti, vicevoievodul Transilvaniei ar fi luat imediat măsuri de represiune împotriva atacatorilor. Ei bine, lucrurile nu au stat aşa, pentru că, după legislaţia epocii, acest conflict era unul între oameni şi entităţi nobile şi libere. Prin urmare, cauza putea să fie încredinţată cercetării juzilor nobiliari (judecătorii nobililor), care urmau să formuleze propriile concluzii. Însă, datorită faptului că în acest conflict erau implicaţi, pare-se, şi apropiaţi ai conducătorilor comitatul Cluj, vicevoievodul nu a încredinţat cercetarea juzilor nobililor din Cluj, ci acelora din comitatul vecin Dăbâca. Unul dintre cei doi juzi ai nobililor din Dăbâca încetase însă de curând din viaţă, aşa încât anchetarea evenimentului a rămas în seama nobilului Ioan de Kyde (Chidea, jud. Cluj), care, acţionând cu o lăudabilă eficienţă, a fost în măsură să-i transmită vicevoievodului Petru, la 13 decembrie 1362, un raport detaliat asupra desfăşurării evenimentelor.

Potrivit raportului lui Ioan de Kyde, agresiunea asupra mănăstirii fusese iniţiată de un grup de ”locuitori şi oaspeţi” (populi et hospites) din Feneş (Floreşti), din rândurile cărora judele nobiliar reuşise identificarea a 7 persoane, şi de un foarte mare număr de cetăţeni ai oraşului Cluj, dintre care sunt nominalizate 23 de persoane. Aceştia fuseseră însoţiţi de numeroşi prieteni, apropiaţi şi rude, cele 30 de nume indicate de anchetator reprezentaseră, aşadar, doar partea vizibilă a aisbergului, foarte probabil fruntaşii atacatorilor. Documentul îi enumeră pe atacatori, dezvăluindu-ne că aceştia făceau parte din două categorii sociale distincte: meşteşugari din oraş, dar şi cetăţeni nobili, practicanţi ai meseriei armelor. 

Documentul oferă însă şi o altă informaţie surprinzătoare: atacul asupra mănăstirii nu fusese săvârşit, aşa cum s-ar putea eventual crede, cu armele rudimentare ale unor meseriaşi sau ale unor ţărani. Dimpotrivă, atacatorii mănăstirii fuseseră ”înarmaţi asemeni cavalerilor” (tanquam milites pylati), cu suliţe sau lănci, scuturi şi felurite alte arme; ei purtaseră cămăşi de zale, platoşe şi mănuşi de fier (”loricys, pancerys, galeys, ferreis, cerotecys induti, tanquam milites pylati alii ipsorum hastis, clipeis at aliis quibuslibet armis se ipsos muniendo”). Asaltul asupra mănăstirii avusese, se pare, trăsăturile unei expediţii militare profesioniste. O grupare de aproximativ 50 de luptători ”înarmaţi asemeni cavalerilor” constituia, la mijlocul secolului al XIV-lea, o forţă armată redutabilă. Obiectivul acestei expediţii fusese unul foarte precis: capturarea lui Paul, fiul lui Chuey. Deşi abatele Otto îi acordase acestuia azil, distrugerile din cadrul conventului fuseseră limitate exact la strictul necesar: uşile sălii de mese, uşile reşedinţei abatelui. 

Deşi condamnă în mod explicit agresiunea, deşi îşi manifestă dezaprobarea faţă de agresori, raportul lui Ioan de Kyde nu poate oferi nici o informaţie referitoare la alte distrugeri, şi cu atât mai puţin la eventuale jafuri. Odată capturat, Paul nu fusese ucis cu sălbăticie sau în mod nedemn, aşa cum ar fi fost poate de aşteptat din partea unei mulţimi de urmăritori furioşi. Dimpotrivă, el fusese dus în afara mănăstirii şi executat prin decapitare, fiindu-i astfel acordat privilegiul unei morţi potrivite rangului său.

Unul dintre atacatorii mănăstirii, indicat de raportul lui Ioan de Chidea sub denumirea de Martinus perator, pare să fi fost nimeni altul decât renumitul sculptor Martin din Cluj, cel care, împreună cu fratele său Gheorghe, a fost autorul celebrei statui a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, al cărei original se află astăzi la Praga. De ce era acesta numit ”perator” (un fel de decorator)? Meşteşugul turnării statuilor de bronz era încă atât de nou în epocă, încât cei câţiva oameni care îl practicau nu erau încă asimilaţi categoriei sculptorilor. În epocă, termenul ”sculptor” era încă rezervat, exclusiv, artistului care sculpta în piatră.

Nu e neapărat nevoie să concluzionăm că, iată, autorul statuii Sfântului Gheorghe, comandate de Carol al IV-lea de Luxemburg – statuie în care, trebuie s-o spunem, armamentul utilizat de sfânt este chiar cel din epoca respectivă – cunoştea meseria armelor şi ştia foarte bine cum să le reprezinte. Acest fapt este, oricum, destul de evident, şi ne este arătat de statuia însăşi. Sculptorul Martin este, însă, mai mult decât un observator, el este un om al cetăţii, aflat în toiul evenimentelor, un mânuitor al armelor, ”echipat asemeni cavalerilor”, într-o epocă în care un echipament de cavaler costa cât un sat măricel.

În al doilea rând, felul eficient şi sobru în care clujenii şi-au rezolvat disputa cu nobilul din Suceag, fără distrugeri inutile şi fără victime colaterale, ne spune multe lucruri interesante despre o epocă care este privită, în general, ca fiind una a violenţei şi barbariei.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, trebuie să reţinem faptul că un jude nobiliar din secolul al XIV-lea, anchetând un eveniment desfăşurat într-o altă localitate decât cea de domiciliu, într-o epocă în care se călătorea călare sau pe jos, pe drumuri de multe ori impracticabile, şi pe deasupra şi în timpul iernii, a fost capabil să prezinte un raport detaliat asupra desfăşurării evenimentelor în termen de numai cinci zile! Cinci zile, aşadar, dintre care una, aproape sigur, făcuse scrisoarea vicevoievodului, de la reşedinţa sa din comitatul Alba până la destinatar.

Un bun subiect de meditaţie, poate, pentru cei care îşi imaginează că eficienţa a fost inventată doar de către moderni, sau pentru cei care speră că vor fi existat vremuri în care lucrurile să fi mers mai anapoda decât merg ele astăzi.