O minte sclipitoare. Thedor V. Ionescu, fizicianul căruia îi datorăm cinematografia 3D şi profesorul dedicat, preocupat de dotarea laboratoarelor

Theodor V. Ionescu a fost unul dintre românii care au avut o contribuţie importantă în domeniul fizicii, cercetările sale reprezentând un punct de plecare pentru unele dintre marile descoperiri ale secolului XX, cum ar fi laserul. Ionescu a fost, de asemenea, şi inventator, imaginile 3D în cinematografie şi televiziune numărându-se printre invenţiile sale.

Theodor V. Ionescu a fost dedicat întreaga viaţă cercetării în domeniul fizicii, dar şi studenţilor cărora le-a predat la Iaşi şi Bucureşti. Între 1940 şi 1941, a fost director general al învăţământului superior din Ministerul Educaţiei Naţionale, post din care a demisionat în semn de protest faţă de adversităţile politice ale vremii.  

Cercetările sale au ajutat la dezvoltarea unor dispozitive importante, precum laserele sau radarele de interceptare. Tot fizicianul român este cel căruia îi datorăm cinematografia 3D, el fiind cel care a dus mai departe efortul britanicului care a inventat imaginile 3D.

De asemenea, din momentul în care a devenit profesor, şi-a manifestat constant interesul în dotarea laboratoarelor de cercetare. Numele românului figurează în lexicoanele ”Who's who", tipărite în Anglia şi SUA, în dicţionarul biografic al lui  Poggendorf, dar şi în cel intitulat „Men of achievement” (Cambridge, 1977).

Studiile

Theodor V. Ionescu (8 februarie 1899- 6 noiembrie 1988) a fost al cincilea copil dintre cei 11 ai Mariei şi ai lui Vasile Ionescu. În 1908, familia s-a mutat în Botoşani, unde Theodor a frecventat cursurile Colegiului Naţional „August Treboniu Laurian”. Predilecţia spre ştiinţele exacte era evidentă încă de atunci, elevul Ionescu excelând la matematică şi ştiinţe, conform suplimentului „Curierul de fizică” (nr.1), din 1998.

A fost fascinat de progresul din aviaţie, realizând din hârtie o elice de avion în mărime naturală, pe care ar fi fixat-o într-un copac pentru a fi pusă în mişcare de vânt, după cum scrie Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR).

După liceu, Theodor Ionescu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi pe care a absolvit-o în 1921. Ulterior, a fost ales ca asistent de profesorul Petru Bogdan, pe care îl ajuta la pregătirea experimentelor pe care acesta le prezenta. Deşi era plătit cu o sumă modifcă, Ionescu era mulţumit, căci situaţia financiară a tatălui se înrăutăţise după Primul Război Mondial şi după revoluţia bolşevică din Rusia.

Doi ani mai târziu, Ionescu îşi susţinea teza de doctorat, „Viteza sunetului în lichide”, unde lega velocitatea sunetului de căldura de evaporare. Cu ajutorul rezultatelor obţinute din experimente, Lewis Richardson şi Alexander Bell şi-au scris tratatele despre acustică, mai scrie AOSR.

Profesoratul

Pentru că după reforma agrară din 1921, situaţia financiară a familiei a continuat să se înrăutăţească, Theodor Ionescu a aplicat pentru o bursă oferită de stat pentru a studia în Franţa, unde, sub îndrumarea lui Francois Croze, şi-a dat al doilea doctorat, la Universitatea Nancy, în 1923. În această lucrare, fizicianul a cercetat  spectroscopia cantitativă. Conform AOSR, o perioadă a lucrat şi la Universitatea Sorbona, în laboratorul fizicianului Aime Auguste Cotton. 

Dup[ ce a revenit în ţară, în 1926, pe când avea 27 de ani, Theodor Ionescu ajungea profesor la Universitatea din Iaşi- post câştigat prin concurs. Un an mai târziu, prin înaltul decret regal, semnat de Regele Ferdinand I, primea titlul de profesor titular. Aici avea să se împrietenească cu alte personalităţi de seamă precum  chimistul Radu Cernătescu, matematicianul Grigore Moisil, sau filosoful şi sociologul Petre Andrei.

În 1935, se căsătorea cu Constanţa Chirescu, împreună cu care va avea doi copii, pe Valentin şi Andrei.

În 1941, s-a transferat la Catedra de Gravitaţie, Căldură şi Electricitate a Facultăţii de Ştiinţe, Universitatea din Bucureşti. 28 de ani mai târziu, în 1969, se va pensiona. Pe parcursul întregii sale cariere de profesor, Theodor Ionescu a dat dovadă de grijă pentru dotarea cu aparatură a laboratoarelor şi prevederea camerelor de cercetare cu instalaţii electrice. La Facultatea de Ştiinţe de laşi, unde ţinuse mai multe cursuri, a dotat laboratoarele cu aparatură din taxele studenţeşti. De exemplu, în 1940, era gata „un mare laborator de 2000 de metri pătraţi”, după cum informează acelaşi număr din „Curierul de fizică”, din 1998. Tot la Iaşi, a predat, gratis, şi un curs de fizică la Facultatea de Farmacie. 

Timp de un an- 1940- a fost director general al învăţământului superior din Ministerul Educaţiei Naţionale, post din care a demisionat în semn de protest faţă de regimul comunist. 

Între 1962 şi 1964, profesorul a devenit decan al Facultăţii de Fizică din Bucureşti. A fost, de asemenea, membru al  Academiei de Ştiinţe, şi al Academiei Române, unde, în 1972, a devenit preşedinte al secţiei de fizică.

Contribuţia la MASER

La Bucureşti, Ionescu şi-a definitivat, alături de Vasile Mihu şi asistenţi, cercetările asupra gazelor ionizate. Una dintre cele mai mari contribuţii ale sale, recunoscută pe plan mondial, a fost cercetarea asociată cu structura ionosferei şi a ideii conform căreia aceasta este un mediu amplificator. Pornind de la lucrările lui Ionescu, ulterior a fost posibilă descoperirea „amplificării de microunde prin emisie stimulată a radiaţiei” (MASER), văzută ca un precursor al laserului care funcţionează pe acelaşi principiu, dar care produce radiaţii coerente la o frecvenţă mai ridicată pe lungimi de undă vizibile.

Până ca Ionescu să cerceteze acest lucru, se considera că undele radio se reflectă în straturile ionosferei cu densităţi diferite, în aşa numitele centuri de radiaţii Van Allen. Cercetările lui au dovedit că undele radio nu se reflectă, ci sunt amplificate de ionosferă.

Premiul de stat al RPR

Aşadar, Ionescu a fost interesat şi de aplicaţii tehnice ale principiilor fizice. Astfel, în 1946, a realizat, împreună cu Mihu, un precursor al magnetronului cu cavităţi multiple, dezvoltat mai târziu de Sir John Turton Randall. Cei doi au construit o instalaţie prin intermediul căreia au obţinut prima „emisie stimulată", de tip MASER.

Magnetronul este o componentă importantă a dispozitivelor radar care au dus la supremaţia forţelor aeriene britanice şi americane în al Doilea Război Mondial.

În 1962, Ionescu primea premiul de stat al  Republicii Populare Române, „pentru grupul de lucrări din domeniul ionilor negativi si fizicii ionosferei, publicate între anii 1956-1961, valoarea premiului fiind de 40.000 lei”, după cum informează lege5.ro.

Un an mai târziu, fizicianul va obţine brevet pentru imaginea 3D în cinema şi televiziune. Deşi imaginile 3D fuseseră inventate în 1838, de către Sir Charles Wheatstone, iniţial, înregistrarea si redarea imaginilor în relief, s-a concentrat pe desene.