O enigmă veche de 156 de ani: asasinarea lui Barbu Catargiu

Barbu Catargiu, „victima curagiului său politic“ Desen: Florian Marina

Primul asasinat politic din istoria României s-a produs chiar în zorii facerii statului: în vara lui 1862, întâiul premier unic al Principatelor Unite a fost ucis de o mână nevăzută, în Dealul Mitropoliei. Asasinarea lui Barbu Catargiu a fost catalogată ca având motivaţii politice, însă cazul nu a fost niciodată desluşit de poliţie.

La începutul verii lui 1862, atmosfera politică din Principatele Unite devenise irespirabilă. Deşi mai erau câteva zile până la vacanţa parlamentară, când toţi boierii aveau să alerge pe la casele de la ţară, la munte şi la mare, înainte să-i lovească vreo caniculă, se părea că lucrul în Camera Deputaţilor se poticnea în legea agrară. Reforma era una dintre priorităţile guvernului Barbu Catargiu, care fusese numit primul Executiv unic al Principatelor, în ianuarie 1862. După ce s-a realizat unificarea principalelor instituţii ale statului, misiunea guvernului era de a se ocupa de racordarea celorlalte domenii administrative.

În primele luni de guvernare, lucrurile se mişcaseră mai rapid în unele sectoare: a fost desfiinţată Comisia Centrală de la Focşani, toate ministerele s-au mutat la Bucureşti, la fel şi Şcoala militară de la Iaşi, iar Bucureştiul a fost proclamat Capitală unică a ţării. De asemenea, iau fiinţă câteva instituţii importante, precum Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Societatea Română de Ştiinţe şi prima asociaţie sportivă, Societatea Română de Arme, Gimnastică şi Dare de Seamă. Sunt adoptate şi implementate legi, cum ar fi legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului.

Au rămas, însă, doi cartofi fierbinţi: legea electorală – la care se opunea guvernul Barbu Catargiu, care, fiind conservator, nu găsea oportună lărgirea drepturilor electorale – şi legea agrară. În de-
cursul anului 1862, confruntările dintre cele două tabere – conservatorii conduşi de Catargiu şi liberalii „roşii“ ai lui Brătianu – au fost dese şi în forţă. Aşa că în primăvară guvernul a adoptat o lege prin care presa era cenzurată în a mai vorbi vehement de rău despre acţiunile conservatorilor. Acest gest n-a aplanat câtuşi de puţin animozităţile politice, dimpotrivă.

Mărul discordiei parlamentare
În ce priveşte reforma agrară, aceasta era moştenire veche. Proiectul de lege fusese întocmit de Comisia Centrală în 1860 şi ajunsese pe masa dezbaterilor parlamentare în mai 1862. În esenţă, era o lege conservatoare, care propunea constituirea unei parcele comunale, care să cuprindă trei pogoane de pământ pentru fiecare familie de ţărani, şi care permitea vinderea sau închirierea de către ţărani a unor parcele din moşia statului, dar nu din moşiile boiereşti. Intenţia lui Catargiu, spunea el, era de „a pune la dispoziţia tuturor ţăranilor părţi de pământ cu preţuri cuviincioase“, dar liberalii voiau mai mult de atât.

Despre asta fusese dezbaterea şi în ziua de 8 iunie 1862. Legea putea să treacă de Cameră, pentru că gruparea conservatoare avea majoritatea, trei sferturi din deputaţii aleşi. Dar liberalii, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, s-au opus vehement şi, pentru că erau conştienţi de situaţia politică, au apelat la un tertip: au anunţat convocarea unei adunări pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, pentru 11 iunie. Pretextul era aniversarea a 14 ani de la Revoluţia Paşoptistă, dar obiectivul era de a pune presiune pe Executiv, eventual pentru înlăturarea conservatorilor de la putere.

Conservatorii s-au opus ideii liberalilor, fireşte, înţelegând bine manevra. La sfârşitul şedinţei, prim-ministrul Barbu Catargiu a luat cuvântul şi a rostit un discurs care a rămas bine întipărit în memoria colectivă: „Trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti. (...) Pacea şi odihna e scăparea Ţărei şi voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei; voi prefera moartea mai ‘nainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile Ţărei“.

La pândă în clopotniţă
După încheierea şedinţei, Barbu Catargiu a ieşit în curtea de pe Dealul Mitropoliei, unde se afla atunci sediul Camerei Deputaţilor. Era în jur de 17.45, când a cerut să i se aducă trăsura. Drumul spre Cameră fusese însă blocat, trăsura a trebuit să ocolească, întârzia nesperat de mult. Aşa că premierul a acceptat de îndată invitaţia binevoitoare a prefectului de Poliţie Nicolae Bibescu de a pleca în trăsura lui. Acelea aveau să fie ultimele momente în care Barbu Catargiu a fost văzut în viaţă.

Cei doi barbaţi s-au urcat în trăsura deschisă şi i-au dat bice la vale, spre oraş. Când au trecut pe sub turnul clopotniţei Mitropoliei, s-au auzit două focuri de armă. Caii, speriaţi de detunături, au rupt-o la goană, iar trăsura n-a putut fi oprită decât la poalele dealului. Nicolae Bibescu a strigat de îndată: „S-a tras de sus“, adică atacatorul pândise trăsura din clopotniţă. Când trăsura a fost oprită s-a putut constata moartea instantanee a lui Barbu Catargiu: un glonţ îi pătrunsese coloana vertebrală şi o rupsese, chiar unde se uneşte gâtul cu trunchiul. Pistolul, o vechitură ruginită, a fost găsit la locul crimei, însă criminalul dispăruse înainte să urce cineva în clopotniţă.

Considerând că prin asasinatul d-lui Barbu Catargiu, naţiunea noastră a pierdut pe apărătorul cel mai eminent al temeliilor rezistenţei sale, societatea, familia, proprietatea; considerând că ministrul-primar al Principatelor-Unite, a căruia deviză era «tot pentru ţară, nimic pentru noi», a fost victima curagiului său politic, Camera îndeplineşte o datorie sacră deschizând ministerului un credit spre a ridica acestui mare bărbat de Stat un monument în piaţa Teatrului, cu inscripţia: «Apărătorului societăţii, familiei, proprietăţii; / Ţara plină de recunoştinţă şi adânc mâhnită». Moţiunea Camerei Deputaţilor, 9 iunie 1862

O petrecere care n-a mai avut loc
Alexandru Plagino, fost ministru de Finanţe şi deputat la momentul crimei, care a reuşit să oprească trăsura, s-a ocupat de preluarea cadavrului lui Catargiu pentru a-l preda familiei. Barbu Catargiu a fost înmormântat lângă moşia familiei, în satul Maia Catargiului (astăzi, simplu, Maia) din Ialomiţa, la Biserica „Sfântul Nicolae“.

Moartea lui Catargiu a dat naştere şi unei poveşti din folclor, răspândită de sătenii din Maia. Se zice că în ziua în care a fost asasinat, soţia lui, Ecaterina, se afla la conacul din Maia Catargiului şi făcea pregătirile pentru un ospăţ boieresc care avea să fie seara. Pe la prânzul cel mare, pregătirile s-au oprit pentru că s-a pornit o furtună din senin, iar pe la ora 18.00 un trăsnet a doborât crucea de lemn aflată pe biserica satului. Oamenii au fost convinşi că incidentul s-a petrecut chiar în momentul în care el era ucis. Aşa că respectiva cruce a fost amplasată lângă cavoul lui Barbu Catargiu, alături de o mică placă în care sunt povestite toate cele întâmplate pe 8 iunie 1862.

„Victima curagiului său politic“
Vestea asasinatului s-a răspândit rapid în ţară. Primul a fost înştiinţat domnitorul Al.I. Cuza, chiar de către prefectul de Poliţie Bibescu. Acesta s-a declarat surprins că ucigaşul reuşise să scape, iar mai târziu explica violenţele într-o scrisoare către Costache Negri: „Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că dl Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pedinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.

În fine, a doua zi după asasinat au existat reacţii şi în Camera Deputaţilor. Aceştia s-au adunat într-o şedinţă extraordinară şi au votat o moţiune care propunea: „Considerând că prin asasinatul d-lui Barbu Catargiu, naţiunea noastră a pierdut pe apărătorul cel mai eminent al temeliilor rezistenţei sale, societatea, familia, proprietatea; considerând că ministrul-primar al Principatelor-Unite, a căruia deviză era «tot pentru ţară, nimic pentru noi», a fost victima curagiului său politic, Camera îndeplineşte o datorie sacră deschizând ministerului un credit spre a ridica acestui mare bărbat de Stat un monument în piaţa Teatrului, cu inscripţia: «Apărătorului societăţii, familiei, proprietăţii; / Ţara plină de recunoştinţă şi adânc mâhnit㻓. Această rezoluţie n-a fost aplicată de îndată, ci câteva decenii mai târziu, însă grupul statuar din bronz se află astăzi la poalele Dealului Patriarhiei din Bucureşti.

Cât despre urmările asasinatului pe plan politic, lucrurile s-au petrecut în pripă şi la nervi: pe 11 iunie a fost votată reforma agrară susţinută de Barbu Catargiu, însă Cuza n-a fost de acord cu ea şi n-a sancţionat legea. Conservatorii n-au insistat, dar au fost nevoiţi să părăsească guvernarea, care i-a fost încredinţată, pe 24 iunie, liberalului Nicolae Kretzulescu. Reforma agrară avea să fie realizată abia doi ani mai târziu, printr-o mică lovitură de stat aplicată de Cuza.

Conjuraţia boierilor: cine l-a ucis pe premier?

Imediat după comiterea crimei, Nicolae Bibescu a închis perimetrul, l-a umplut de poliţişti şi s-a pus pe arestat oameni. În jur de 200 de cetăţeni au fost suspecţi. Degeaba. N-a fost descoperit asasinul. La scurtă vreme, s-a dat ordin ca ancheta să se oprească. Procurorul care preluase cazul Catargiu a fost destituit. În cele câteva luni de investigaţie, procuratura şi poliţia nu prea s-au intersectat, nu şi-au transmis informaţii, ba chiar s-au şicanat. Dosarul a fost băgat la întuneric, fiind ţinut secret în Arhive. Era subţire şi prost documentat, după cum avea să se constate mai târziu: cazul a fost redeschis în perioada 1872-1876, când la guvernare a ajuns conservatorul Lascăr Catargiu. Nu s-a ajuns la nicio concluzie nici de această dată.

Chiar şi cu ancheta sistată, gura lumii nu s-a oprit. Au apărut imediat supoziţiile. Ce motiv ar fi putut avea cineva să-l elimine pe Barbu Catargiu? Şi cum ar fi putut face asta? Unii au spus că ar fi fost un particular cu mintea tulbure. Cei mai mulţi l-au contrazis, au zis că a fost complot, că a implicat oameni din vârful societăţii, că de-aia a fost totul muşamalizat. S-a format, în timp, un cerc al suspecţilor. Să îi luăm pe rând.

Bănuitul Nicolae Bibescu
Prefectul de Poliţie a fost o ţintă facilă, dintr-un motiv evident. S-a aflat lângă Catargiu în momentul atacului şi el a scăpat fără zgârietură. În ajutorul acestui scenariu au venit câteva detalii date de cei care se aflau în faţa Camerei când cei doi s-au urcat în trăsură. Mai mulţi oameni au susţinut că atunci când au plecat, Bibescu şi-a întins mâna dreaptă peste umărul premierului – vasăzică şi-a dosit-o, propice să scoată arma. În fine, poate n-a scos-o el, dar altă ciudăţenie s-a constatat. Când trăsura a fost în sfârşit oprită, Bibescu ar fi susţinut că ucigaşul s-a urcat pe scara trăsurii – logica îndeamnă spre judecata că dacă a tras aşa de bine ţintit trebuie să fi fost la mică distanţă de victimă. Problema e că tot el strigase ca şi când trage din clopotniţă şi, în plus, niciun martor ocular n-a văzut pe nimeni urcând în trăsură ori fugind în jur. Ulterior, a schimbat declaraţia: ucigaşul a stat în clopotniţă, cu siguranţă. Bibescu a devenit şi mai pasibil de a fi suspectat după ce procurorul Deşliu a fost demis şi înlocuit cu Şoimescu (care a lăsat cazul baltă) după ce a fost chemat la Parchet să fie interogat. Nu s-a stabilit gradul de vinovăţie al şefului Poliţiei, cert este că după această ispravă numele lui a rămas pentru toată protipendada bucureşteană Bibescu-Pistol.

Bănuitul Gheorghe Bogati
În ancheta sumară care a fost realizată după asasinat, a fost interogat şi Gheorghe Bogati, din Ardeal. Foarte mulţi l-au considerat autorul crimei. De ce? Pentru că avea toate datele. Din fişa care i s-a realizat reieşea că fusese ofiţer, dar acum era spion dublu – pentru austro-ungari şi otomani, dar şi pentru români. Trăia în sărăcie şi în medii rău famate, după cum observa istoricul Alexandru Lapedatu: „La 1862, se găsea în Bucureşti, ducând o existenţă imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă, în special a uneia Ioana Ţiganca“. Din această stare, Bogati a ajuns om important şi cu avere, imediat după atentat: a fost numit inspector silvic, fără să-l recomande nimic pentru funcţie. Lapedatu susţine că aceasta i-ar fi fost răsplata. După căderea lui Cuza, Bogati s-a refugiat în Ardeal. Când s-a redeschis cazul, locuia la Alba Iulia, de unde a fost arestat, percheziţionat şi interogat. Deşi spre sfârşitul vieţii obişnuia să strige-n gura mare că el l-a ucis pe Catargiu, în momentul ambelor interogatorii a indicat doi indivizi, Dunca şi Grozescu, ca fiind agenţi ai liberalilor şi cei care au comis crima.

Bănuitul Dunca şi bănuitul Grozescu
În seara zilei de 8 iunie 1862, oamenii de pe stradă, martori la incident, au indicat poliţiei pe „un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu boruri negre“, după cum consemnase Poliţia. Descrierea i-a dat o idee prefectului de Ialomiţa, care l-a identificat în persoana lui Dumitru Dunca, cu simpatii austro-ungare: „Şi pentru că din informaţiile ce am luat acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul“, spunea prefectul Moscu. Numai că Dunca n-a fost niciodată prins pentru a fi anchetat. Conform unor mărturii, ar fi fugit în Ardeal chiar în ziua crimei. Nu a fost supus unei noi anchete. Bogati a declarat că murise şi că, de fapt, Grozescu ar fi tras.

Bănuitul domn Cuza
„Căutându-se deci după, cui folosea mai mult fapta de groază săvârşită, răspunsul nu a putut să fie altul decât: Domnului şi Partidului liberal muntean. Tata (n.r. – Răducanu Rosetti) nu stătea niciun moment la îndoială pentru a acuza pe Cuza. Îl văzuse la puţine momente după asasinat şi zicea că avea crima scrisă pe faţă. În ceea ce priveşte pe Cuza, convingerea mea este că niciodată un gând atât de blestemat nu a trecut prin creierii lui“, scrie Radu Rosetti în memorii. Într-adevăr, multă lume s-a gândit că domnitorul, obişnuit mai mult să poruncească, a găsit mai facilă înlăturarea premierului îndărătnic şi înlocuirea cu unul mai docil. Poate că nu. A fost, totuşi, aproape unanimă supoziţia că domnitorul a avut cunoştinţă de cele ce i se pregăteau lui Catargiu. Doar şeful Telegrafului era omul lui Cuza. Rămâne neconcludent dacă a ştiut şi a tăcut sau pur şi simplu n-a crezut că lucrurile vor lua o turnură atât de dramatică.

Bănuiţi liberalii
În complicitatea la asasinat nu puteau fi trecuţi cu vederea liderii liberali, atât de înverşunaţi. De altfel, chiar în momentul în care a fost închisă, brusc, ancheta în 1862, urmau a fi audiaţi Brătianu şi Rosetti. N-au mai fost. Liberalii au fost bănuiţi de complot pentru că, întâi de toate, cei doi lideri de partide se antipatizau sincer, profund şi complet, şi apoi, pentru că ar fi ajuns mai uşor la putere. Totuşi, analiştii susţin că n-ar fi câştigat capital politic astfel, ba din contră, şi-ar fi înstrăinat aliaţii. Numai A.D. Xenopol a susţinut ca liberalii au fost cei care au tras sforile.

Aproape că i s-a dat dreptate, după cum reiese din articolul de fond „A cui e vina?“, din ziarul „Epoca“, din 11 septembrie 1886: „Într-o ţară constituţională, a zis după atentat d. I. Brătianu, care are toate libertăţile, cum e ţara noastră, guvernul nu se apără, îl apără opinia publică. (...) Acest element bolnăvicios, care conrupe şi cangrenează corpul nostru social, este tocmai d. Ion Brătianu şi guvernul său. (...) S-a mai pomenit vreun prim-ministru, în vreo ţară din lume, care să declare în şedinţă publică a parlamentului că a tolerat asasinate? S-a mai pomenit în vreo ţară din lume în care un prim-ministru să declare tot în parlament, că cunoaşte pe asasinul unui alt prim-ministru, (Barbu Catargiu) pe care justiţia îl caută şi pe care d-sa nu vrea să-l spue?“. Ziarul „Epoca“ revine şi în 21 septembrie 1866 cu afirmaţia că Brătianu a spus public că are cunoştinţă cine a comis crima. Dacă a fost adevărat, nimeni n-a investigat. Un alt mister.