Nu, nu am greşit cu nimic... când am trecut Nistrul

Într-o recentă intervenţie publică realizată pe parcursul desfăşurării conferinţei Fundaţiei Universitare a Mării Negre privind dimensiunea răsăriteană a politicii externe româneşti, fostul consilier prezidenţial pentru probleme de securitate naţională, Iulian Fota, menţiona faptul că cea mai mare greşeală a României în relaţia cu Rusia a fost trecerea Nistrului în iulie 1941.

O afirmaţie... care necesită nuanţări şi o bună înţelegere a unui timp istoric, precum şi a unei decizii, controversate în epocă şi după, însă corectă, în opinia mea, din punct de vedere militar şi strategic.

Istoricul Gheorghe Brătianu identifica printre cele două „poziţii-cheie” - respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Peninsula Crimeea, care, prin „porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici”. Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor PNL şi PNŢ, următoarele: „În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. (...) Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic”. În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria: „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”.

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflecta nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi „mult mai periculoasă decât Rusia”. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care „să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă”. Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, pe 22 iunie 1941, liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de ameninţarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniţi pe ţara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi”.

Pierderea iniţiativei de către Germania în bătălia pentru Levant, eşecul „careului de aur” irakian, perspectiva pătrunderii trupelor britanice în Iran pentru a bloca orice defecţiune în exploatarea petrolului, precum şi executarea de către aviaţia sovietică a unor raiduri de bombardament asupra zonei petrolifere a Văii Prahovei şi a oraşului Ploieşti, începând din 9 iulie 1941, se constituiau în pericole strategice majore, cu implicaţii pe termen lung asupra desfăşurării războiului. Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată „Stalin” şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, la 21 iulie, fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Până pe 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului. Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de armate „Sud”, în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta - Voznesenk (pe Bug) - Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov.

Cavaleria română trece Nistrul (iulie 1941)

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Pe 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare:

„Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...) Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! (...) Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.

Totodată, schimbarea de direcţie a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghiţirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german”.

Militari români şi germani pe Frontul de Est (iulie 1941)

„România ar fi intrat într-un cleşte germanic”

Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuţi, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu şi expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmau temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanţe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că pentru Bucovina de Nord s-ar putea să existe mai mulţi optanţi. La 16 iulie 1941, Hitler declara: “Relaţiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt şi să ne facă, în consecinţă, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunăvoinţa altor popoare. Relaţiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu”.  Planurile geopolitice ale Berlinului sunt relevate de o hartă pe care a fost schiţat planul lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), Transnistria şi Volânia Orientală. Harta se găseşte în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul „Izvestia” din 4 mai 1990.

Într-un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană şi Pactul Molotov-Ribbentrop, se menţiona faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte” deşi „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunţarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene şi recunoaşterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean”. Ofiţerii de informaţii români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experţi care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupaţia germană, elementele ucrainene sunt protejate, iar toate organizaţiile ucrainene paramilitare „Sici” din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiţia Orientală în Galiţia Occidentală, au fost încorporate în jandarmerie şi poliţie. „De asemenea - scria Kurt Welkisch -, numeroşi naţionalişti ucraineni din Galiţia Orientală, refugiaţi în zona germană, au fost numiţi primari şi funcţionari administrativi în Galiţia Occidentală”. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze şi datorită pretenţiilor absurde şi exorbitante ale naţionaliştilor ucrainieni grupaţi în UPA. Pe 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu sprijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare.

Pe 27 iulie 1941, Hitler a cerut, printr-o scrisoare oficială, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la Sud-Vest de Bug şi asigurarea controlului acestui teritoriu, în condiţiile în care germanii arătau, după cum mărturisea generalul Franz Halder, o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. Referindu-se la importanţa geopolitică a Transnistriei pentru România, în contextul evoluţiilor militare de pe Frontul de Est, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, pe 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dâra de populaţii germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dâră de populaţii germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un cleşte germanic care ar fi subjugat-o economiceşte şi politiceşte. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria şi în special Odessa”.

Drepturile istorice de la Apus şi Răsărit

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în faţa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziţia Guvernului român privind trecerea Nistrului şi problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice făcute la graniţa noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri”. Şeful diplomaţiei româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la „soluţionarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluţiunile ce se vor da fie la împărţirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influenţă”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că „târguiri internaţionale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face” iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate - afirma ministrul de externe român - să existe nicio compensaţie între drepturile de la Răsărit şi între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nicio ipoteză de discuţie măcar în această privinţă, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe”.

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea „masă a păcii”, unde spera că vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român, iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (...) Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastră vor fi răsplătite». (...) Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei”, afirma Mareşalul Ion Antonescu, pe 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu.

Militari şi tehnică de luptă sovietică în retragere (1941)

Trecerea Nistrului şi prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul societatea românească şi să constituie motive de permanentă divergenţă între Conducătorul Statului şi liderii partidelor „istorice”. Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941) pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînţelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistenţă pasivă şi chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru SOE, „omul tuturor speranţelor” iar mai apoi „al marilor deziluzii”. În raportul înaintat superiorilor săi, pe 27 noiembrie 1944, reprezentantul Forţei 133 a SOE în România, A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) îl nominaliza pe Iuliu Maniu ca fiind agent al SOE. Raportul lui de Chastelain era menit să justifice, în clipa demantelării reţelei SOE din România, dolarii şi diamantele cheltuite în timpul războiului pentru întreţinerea acestei reţele de spionaj şi propagandă.  

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret” alimentată de serviciul de intelligence şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major. Protecţia celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes naţional major, respectiv ieşirea din război în condiţii onorabile şi reîntregirea ţării. Evoluţia operaţiunilor militare, „marile jocuri” iniţiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînţelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eşecul unui asemenea efort. România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich.