Aşadar, martirii de la Arad sunt parte a identităţii maghiare. Evident, orice om e o matrice de însuşiri, capacităţi, trăsături, atitudini etc., dar cei care se consideră maghiari aproape sigur au în suflet ”tabla numelor” şi imaginea inserată mai sus. Aulich, Damjanich, Dessewffy, Kiss etc. — e deja ca o rugăciune. 

Bunica a avut o carte mare, verde, o am pînă azi. E un volum redactat cu prilejul a cincizeci de ani de la revoluţie, şi e un album la văzul căreia încă mi se strînge inima. Sunt copleşit de faptul că ochii lui Széchenyi l-au văzut pe Kossuth, că generalul Bem a fost prietenul lui Petőfi, că cei 13 s-au întîlnit, şi-au strîns mîinile, şi-au auzit vocea reciproc. Niciodată nu am fost atras de istorie şi literatură ca muzee ale unei culturi apuse, niciodată nu m-au interesat marile personalităţi puse pe soclu. M-a interesat mereu să înţeleg omul care-şi calcă pe inimă, clipa în care decide că moare mîndru.

Mă interesează Europa în care naţiunea sau jurămîntul te-a ajutat să ai curaj, dacă a existat cîndva aşa o Europă. Curaj real, nu strigăte la televizor sau la colţul pieţei de zarzavaturi, unde murăturile te salută. Cînd un om îşi spune că mai bine moare decît să trădeze pentru că e maghiar, pentru că aşa cere cinstea sîrbească, pentru că a depus un jurămînt. Mă interesează Europa în care existau unele lucruri care nu se negociau. 

A fost un album fără probleme, cu revoluţionari fără hibe umane şi cu duşmani daţi dracului. Stăteam pe canapea şi răsfoiam ore întregi cărţulia mare şi grea.

Mi-e dor de copilăria cu cer curat.