Nicolae Stroescu Stînişoară, despre reţeaua de colaboratori din România ai postului de radio „Europa Liberă“

Nicolae Stroescu Stînişoară, despre reţeaua de colaboratori din România ai postului de radio „Europa Liberă“

Nicolae Stroescu Stînişoară, aproape nonagenar, nu se lasă până nu spune tot adevărul. FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Continuăm interviul-maraton cu fostul director de la "Europa Liberă", început în urmă cu aproape un an, cu un răspuns amplu care ne-a parvenit de la Munchen. Răspunsul este atât de complex încât va fi publicat în patrupărţi. Întrebarea va rămâne aceeaşi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Adevărul: Avea „Europa Liberă” o reţea de colaboratori în România, existau oameni de legătură, cum ajungeau scrisorile pe adresa redacţiei – se folosea, pur şi simplu poşta? Nu era prea periculos?

Nicolae Stroescu Stînişoară: Desigur că pentru postul de radio Europa Liberă, care fusese creat în temeiul principiului, consacrat internaţional, al libertăţii circulaţiei informaţiilor, şi pentru spargerea, în sensul acesta, a Cortinei de fier, era important ca fluxul informaţiilor să circule în ambele sensuri, cu atît mai mult cu cît una dintre caracteristicile esenţiale ale sistemului sovieto-comunist consta în conspirarea realităţii prin desinformarea propriilor popoare nu numai asupra a ceea ce se întîmplă în lumea din afară, ci, în primul rînd şi asupra situaţiilor şi desfăşurărilor interne, a mecanismelor şi scopurilor reale ale politicii şi guvernării, practicînd represiunea sub etichetă de eliberare – eliberare inclusiv de adevăr!- Căci rostul nostru nu putea fi de a diserta la modul impersonal, ci de a ne adresa unor compatrioţi confruntaţi cu una dintre cele mai grele restrişti istorice, sub a cărei boltire de destin ne simţeam, de altfel, şi noi. Ceea ce năştea empatii, simpatii de o parte şi alta, şi a dezvoltat în timp o anumită sinergie spontană, ale cărei căi şi forme concretizate cu diferite grade nu numai de relevanţă, ci şi de periculozitate nu puteau fi previzibile şi prin aceasta sfidau eficacitatea controlului poliţienesc. Organizarea unor reţele în România era exclusă din capul locului, fiind incompatibilă cu codul profesional al Europei Libere, care cerea să nu se întreprindă nimic care i-ar pune, în orice fel, în pericol pe ascultătorii noştrii. Nici măcar sugestia de a se abţine de la vot în mascarada „alegerilor” comuniste, nu era permisă, chiar dacă pedeapsa la care ascultătorul nostru ar fi fost expus nu ar fi constat decît într-o amendă. Vorbesc nu numai în calitate de fost redactor, cîndva şi traducător al codului nostru profesional şi, pe diferitele trepte ale funcţiilor de conducere exercitate, răspunzător de stricta aplicare a acelui cod profesional, dar şi de a fi fost, mai înainte, timp îndelungat, un ascultător şi multiplicator al audierii, în Patrie, a Europei Libere. Dealtfel, de aceasta se leagă şi felul cum eu însumi am putut, personal, verifica posibilitatea şi eficienţa unei comunicări din România cu Europa Liberă. După ce trecusem prin cei 12 ani de existenţă clandestină şi apoi anchetă în închisoarea de la Malmaison, soldată iniţial, şi cu un domiciliu obligatoriu în provincie – de fapt excamotat - , mă găseam în 1967 la Bucureşti după ce depusesem o cerere de aprobare a căsătoriei cu Inge, originară din Bucovina românească, devenită cetăţeană germană, cu care înfruntasem pericolele căutării securiste şi care, în 1963 trebuise să emigreze, obligată de pericolul unei arestări iminente din pricina mea. Răspunsul la aprobarea căsătoriei cu o cetăţeană străină s-a tărăgănat ani de zile, aşa că ea mă vizita de cîte ori avea concediu. Cu prilejul unei asemenea vizite, eu i-am povestit despre un eveniment puţin cunoscut şi în Ţară, dar sigur verificat de mine, petrecut în Bucureşti, de Crăciunul din 1967.
 

Cazul colindătorilor din `67
Atunci, un grup de studenţi au organizat un colind, desfăşurat de la Universitate pînă în strada Jules Michelet, unde au cîntat colinde în faţa Ambasadei Britanice. Cât ai bate din palme, a sosit miliţia, pentru a pune capăt subversităţii practicării la un înalt grad de autenticitate şi de frumuseţe a acestei străvechi tradiţii religioase româneşti, tocmai în pragul Reprezentanţei Marei Britanii. Au intervenit şi apostrofările şi busculările de rigoare, la care studenţii colindători au răspuns scandînd: „Pâine şi Libertate”, „Demnitate, Demnitate”!. Am rugat-o pe Inge, ca imediat ce ajunge înapoi la München să-l caute şi să-i comunice directorului Europei Libere, Noel Bernard, acel memorabil eveniment, despre care mă mirasem să nu aud nimic la Europa Liberă – la vremea aceea supraestimam posibilităţile Europei Libere. La trei zile după întoarcerea lui Inge la München, am putut asculta la radio o bună redare a evenimentului, în editorialul săptămînal rostit de Noel Bernard, la Europa Liberă.

Lipsa unei structuri organizate de preluare de informaţii, pe viu şi la faţa locului, se încerca a fi compensată, printre altele, şi printr-un studiu foarte amănunţit al presei şi al unui însemnat număr de publicaţii din Ţară, de către cercetătorii şi analiştii Serviciului nostru de cercetare românesc. Sunt sigur că nimeni în Ţară nu a citit „Scînteia” vreodată cu aceeaşi atenţie şi cuvînt cu cuvînt, cum au citit-o încontinuu cercetătorii noştrii. Ei întocmeau studii pe teme şi probleme, formulate în limba engleză pentru ca, oricînd, alte departamente să poată cunoaşte şi vorbi cu competenţă despre România.

O sursă însemnată, dar, după cum am precizat neorganizabilă, rămînea cea care ţinea de iniţiativa personală a românilor care călătoreau în străinătate, a unor ziarişti străini sau chiar diplomaţi care nu arareori ne vizitau înainte de călătorie şi după întoarcera din România. Mai erau şi scrisorile pe care le primeam pe adresa Europei Libere, inclusiv a unei căsuţe poştale pentru staţia noastră de radio, aşa cum indicam în emisiunea noastră săptămînală intitulată „De vorbă cu ascultătorii”. În mod natural, fiecare dintre redactorii noştrii îşi avea în Ţară rudele şi prietenii săi mai vechi sau mai noi pe care şi-i făcuseră pe calea undelor. Aceştia din urmă, negrevaţi de atenţia, cunoaşterea şi supravegherea specială rezervată celorlalţi de Securitate, căutau ei înşişi căi de comunicare, adeseori nu numai a simpatiei aprobative, ci şi a stărilor reprobabile, a nedreptăţilor, a suferinţelor sub comunism. De aici se năşteau nu numai felurite căi de comunicare, ci şi vizite inopinate la staţia noastră de radio de la München. Ar fi multe de povestit. Mă voi mulţumi să spicuiesc dintr-o memorie recunoscătoare.                 

Mărturisitorul Popescu
Era prin iunie 1984, cînd a intrat în biroul meu un român aflat în vizită în Occident. Îl chema Popescu. Niciodată nu m-au preocupat cine ştie ce precauţii, întrebări indiscrete – în fond sărmane echivalente de „poliţie politică” – faţă de cei care ne călcau pragrul dinspre Ţara zăvorîtă. Cînd m-a văzut, mi-a spus că arăt aşa cum îşi închipuise că sunt, atunci cînd mă asculta la radio. Din imaginea pe care şi-o făcuse lipseau ochealarii pe care îi purtam şi mă crezuse ceva mai scund. Dintru început, m-a întrebat dacă eu cred cu adevărat în Dumnezeu; i-am răspuns că religia este o temă fundamentală a vieţii mele. „V-am pus această întrebare cu toate că sunt un ascultător fidel al Europei Libere, inclusiv al emisiunii dumneavoastră, „Lumea Creştină”, dar ceea ce aş vrea să vă povestesc poate că ar suprasolicita înţelegerea unui necredincios”. Urmase liceul catolic de la catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti; voise iniţial să studieze teologia, dar, sub comunism, nu a mai fost posibil, iar de la facultatea de politehnică a fost (din motive politice) dat afară în anul trei. A rămas, însă, în legătură cu bruderii, călugării care îi fuseseră profesori şi pe care i-a reîntîlnit după ce aceştia făcuseră zece-doisprezece ani de închisoare. Doi dintre ei deveniseră, spre anii '70, oaspeţii lui duminicali (erau invitaţi la prînz, se întreţineau, unul juca lungi partide de table cu soţia lui Popescu, celălalt se uita la televizor, discutau, se amuzau). Aici se realiza încă o dată, tendinţa, niciodată înăbuşită pe deplin, a celor care au respins de la început sovieto-comunismul în România, de a se regăsi pentru a-şi împărtăşi mai departe împotrivirea interioară şi speranţa unei mereu amînate victorii.

 
Foto

Indiferent de motivul vizibil şi banal al acestor întîlniri (partide de pocher, bridge, table, taifasul la un şpriţ), se oficia, aici, nehieratic şi spontan, ritualul refacerii lumii adevărate şi sperate şi al unei frăţii semisecrete împotriva regimului. Dar insuliţa netotalitară a familiei Popescu nu a întârziat, ca atîtea altele, de a fi brusc atacată. Omul s-a pomenit la serviciu cu doi securişti din afară, însoţiţi de securistul întreprinderii, care l-au invitat să meargă să dea o declaraţie. A fost dus într-o clădire din spatele fostei prefecturi a poliţiei unde a fost supus unui interogatoriu de două zile şi două nopţi. Din cînd în cînd, era lăsat singur în cameră ca să scrie o declaraţie. Era acuzat că, împreună cu cei doi călugări catolici, a conspirat împotriva orînduirii sociale, a vrut să se organizeze în legătură cu alţii de peste graniţă etc. Popescu a negat încontinuu. La un moment dat, a apărut un superior, în faţa căruia cei doi anchetatori au sărit de pe scaune. Acesta i-a spus: „Ce crezi, mă, că noi ne jucăm? Dacă nu recunoşti că aţi uneltit, o mierleşti. Aici, la noi, e lucru uşor. Unii ca tine intră pe uşă şi ies pe coş". Pe urmă a spus că are treabă şi a dat ordin ca Popescu să fie bătut, aşa că pînă la întoarcerea lui declaraţia cerută să fie gata.

Într-adevăr, uşa s-a deschis şi a intrat un vlăjgan în cămaşă, care a început să-1 lovească sălbatic. Popescu spunea în minte rugăciune după rugăciune. Mi-a spus că în felul acesta se scufunda, se izola, loviturile îl dureau, dar parcă le auzea undeva afară şi, cînd durerea devenea prea mare, leşina. Cînd a fost din nou pus să dea declaraţii, mîna îi tremura atît de tare, încît la început doar mîzgălea în mod neinteligibil hîrtia. Dar a continuat să nege.

Pe urmă, l-au dus în clădirea ministerului de interne, unde un anchetator i-a spus că acum vor afla de la el tot adevărul cu ajutorul unor injecţii. I-au făcut într-adevăr o injecţie şi pe urmă i s-au pus întrebări. Efectul injecţiei consta în aceea că nu se mai putea gândi înainte de a da răspunsul, ci răspundea automat. Dar, întrucât între­bările erau aceleaşi, răspunsurile au fost identice. Ceea ce ar fi avut Popescu cu adevărat de ascuns nu le era cunoscut securiştilor, iar întrebările lor nu au atins niciodată acea temă.

Pe urmă, l-au lăsat singur într-o încăpere, sub o scară, unde era un curent rece. Se afla într-o stare de epuizare totală în care cînta nişte imnuri religioase fără a se putea opri. A apărut un securist care 1-a înjurat şi i-a ordonat să înceteze. Dar, după cîtva timp, melopeea începea de la sine. L-au transportat într-un loc, unde s-a trezit într-un pat. Lângă pat era o perdea verde de material plastic, dincolo de care mai era un pat. Acolo, din când în când, era adus cineva. Câteva săptămîni, Popescu a zăcut. Din cînd în cînd, i se făceau nişte injecţii. El continua să cânte. Când s-a mai îndreptat, l-au urcat într-o maşină şi l-au dus pînă în dreptul străzii Tunari, unde l-au dat jos vârându-i în buzunar foaia de eliberare. A rămas, epuizat, dar liniştit, pe marginea unui şanţ pînă s-a mai întremat puţin şi, pe urmă, s-a dus pe jos acasă.

Ştiam că nu aveam cum să-l mai văd pe acest tulburător şi în acelaşi timp atît de neostentativ mărturisitor şi i-am spus că îl voi însoţi nu numai pînă la ieşirea noastră de la parter, ci şi cîţiva paşi pe strada dinspre staţia de tramvai din locul acela învecinat cu marea „Englischer Garten”. Păşeam încărcaţi de ecourile celor povestite, către o despărţire nedorită şi s-a oprit, spunându-mi: „Îmi daţi voie să vă îmbrăţişez.......”. M-a îmbrăţişat sărutîndu-mă pe obraji....

Cazul Poulet-Paraschiv şi episodul  Scheunemann
Câteodată nu erau românii cei care îţi aduceau imagini neîndoielnice ale represiunii din Ţară. Aminteam în editorialul meu săptămînal, rostit la microfon în 22 septembrie 1984 sub titlul: ”Plîngeri despre brutalităţile Securităţii” de o întîmplare din 1982. Ziaristul francez Bernard Poulet se deplasase la Ploieşti pentru a-l căuta pe sindicalistul român Vasile Paraschiv, despre care nu se mai ştia nimic. De la Ploieşti, Poulet nu a ajuns la Paraschiv, ci a fost atacat şi rău bătut de doi indivizi civili la mai puţin de o sută de metri de secţia de miliţie, încât a trebuit să fie dus la spital. Ziaristul francez a apărut ulterior bandajat în faţa televiziunii franceze, unde şi-a descris peripeţiile de tip balcanic, cu incriminările de rigoare, nicidecum favorabile guvernului român.

Despre Vasile Paraschiv, scrisorile lui de protest şi scrisorile care ne-au parvenit în sprijinul său, noi am vorbit cu perseverenţă la Europa Liberă. La ani după Decembrie 1989, când l-am întâlnit, în cadrul unui seminar organizat de Dinu Zamfirescu pe tema „procesul comunismului”, Vasile Paraschiv mi-a mulţumit călduros pentru contribuţia redactorilor noştrii de-a lungul anilor la apărarea lui. În acelaşi editorial săptămînal vorbeam de o întîmplare şi mai semnificativă petrecută în România anului 1982, dar care ne-a fost adusă la cunoştinţă direct de un german care ne-a vizitat la Europa Liberă abia în 26 august 1984. Dieter Scheunemann, care avea un mic atelier de mecanică aviatică şi cursuri de zbor, reuşise, în 1982, să zboare ilegal cu avionul lui particular în România şi să aterizeze, scurt, pe o şosea din regiunea Timişoara, de unde a cules, conform planului stabilit, şapte persoane pe care le-a adus în Austria. Povestindu-mi această operaţie de „Flucht-Helfer” - aşa se numea acea operaţie de ajutor pentru fuga din Germania Răsăriteană - , aplicată acum, în mod excepţional şi pentru România, Scheunemann mă privea cu o licărire de amuzată satisfacţie, ai zice chiar de subînţeleasă complicitate. Dar ceea ce a urmat nu mai era tot atît de vesel, căci, bazat pe reuşita sa în dejucarea radarului – eu nu i-am pus întrebări indiscrete, dar se pare că poseda această artă – a pus la cale o operaţie asemănătoare, dar a fost arestat cînd a mers în recunoaştere în România. A fost la mijloc, foarte probabil, o trădare. A rămas în mîna Securităţii române nouăsprezece luni, timp în care a fost încontinuu interogat şi bătut. A primit şi o condamnare, dar bătăile au urmat şi după ce sentinţa rămăsese definitivă prin respingerea recursului la Tribunalul Suprem. Principalul motiv al bătăilor grave la care a fost supus era faptul că, şi cu prilejul unui zbor anterior (legal) deasupra României, reuşise, printr-un truc electronic, pe care, nu 1-a mărturisit însă, pînă la urmă, anchetatorilor, să deruteze radarul românesc.

La un moment dat, directorul spitalului-închisoare de la Jilava, colonelul Popovici, care anterior se purtase foarte bine cu el, a căutat să-1 convingă să mărturisească (fiindcă altfel îşi va pierde viaţa) şi, în scopul acesta, 1-a pus să privească printr-un geam special într-o celulă în care zăceau legaţi cu lanţuri de pat cinci-şase oameni într-o stare de groaznică descompunere, ulcerare a corpurilor. „Iată ce li se întîmplă duşmanilor ţării", i-a spus Popovici. „Ei au fost condamnaţi la moarte şi, fiindcă au refuzat să spună adevărul, sunt acum supuşi acestui tratament de distrugere" (celulele erau luminate de un fel de raze presupus încărcate cu radiaţii cancerigene). Înclin să cred că la mijloc era un truc cinematografic sau, pur şi simplu, erau nişte leproşi folosiţi pentru a-1 îngrozi.

Ceea ce nu am atins în editorialul meu a fost felul cum a fost Scheunemann salvat din detenţia în România. Lăsînd la o parte faptul că eram foarte înclinat să consider că procedeul deosebit de dur la care s-a recurs în România împotriva lui s-a datorat, în primul rînd, faptului că autoritatea de resort fusese alarmată de fentarea repetată a controlului prin radar, ba chiar a fost puternic determinată de voinţa de a-i smulge eventualul secret al unui truc electronic pe care îl deţinea sau experimenta Scheunemann, nu se cuvenea ca eu să comit la microfon indiscreţii asupra felului cum s-a intervenit din Germania pentru eliberarea temerarului zburător. De fapt, pînă la urmă, s-a ajuns ca însuşi Franz Joseph Strauss, ministrul prezident al Bavariei, să intervină direct la Nicolae Ceauşescu în favoarea lui Scheunemann. Se ştie că F.J.Strauss se bucura de o apreciere şi disponibilitate deosebită din partea lui N.Ceauşescu şi răspunsul acestuia a fost pozitiv. Mai mult decât atât, F.J.Strauss l-a însărcinat pe un avocat de înaltă experienţă în această materie să plece în România şi să-l aducă în Germania pe Scheunemann. Într-adevăr, avocatului i s-a permis să-l viziteze în închisoare pe Scheunemann şi să rezolve în mod expeditiv formalităţile de punere în libertate şi întoarcere în Germania. Că la mijloc nu era o operaţiune obişnuită am putut constata – dacă mai era nevoe – cînd Scheunemann mi-a povestit că fabulosul mesager eliberator al lui Strauss, cînd l-a luat din poarta închisorii i-a cerut imperios ca pe parcursul spre aeroport să nu se despartă nici o clipă şi sub nici un motiv de el.

În septembrie 1984, primeam o scrisoare de la el în care ne mulţumea pentru plăcuta vizită la München şi anexa o copie după scrisoarea trimisă de el cancelarului Helmut Kohl în legătură cu iminenta vizită la Bonn a lui Nicolae Ceauşescu, în care îi mulţumea cancelarului pentru sprijinul personal acordat întru eliberarea sa şi îşi exprima surprinderea că preşedintele român va vizita Germania Federală. În sensul acesta vroia să se asigure că Helmut Kohl era informat asupra gravelor încălcări ale legalităţii şi ale drepturilor omului din România. Reproduc un fragment din această scrisoare: „Aş vrea să mă asigur că Dvs. sunteţi informat despre crudele condiţii şi continua încălcare a drepturilor omului din România. A trebuit să suport pe propriul trup cum autorităţile române, în special securitatea din România, produc false acuzaţii împotriva oamenilor şi, după aceea, încearcă să-i convingă prin violenţă de existenţa faptelor plăsmuite. Mi s-au aplicat metode brutale şi sadice pentru a se obţine informaţii asupra profesiei mele anterioare. Rezultatul acestui tratament a fost că, în martie 1983 şi octombrie acelaşi an, am ajuns în spital cu tulburări ale aparatului circulator. În 1983 am ajuns din nou în spital datorită slăbirii inimii în urma unor lovituri brutale în regiunea toracică.... La sfîrşitul lui februarie 1984, în cursul unui interogatoriu, mi s-a fracturat maxilarul superior”.
 

O havană de la Pleşiţă pentru Bernard
Din convorbirile cu Noel Bernard şi documentaţia oferită de el cu scopul unei sinteze retrospective am putut constata că în raport cu meteorologia situaţiei şi evenimentelor internaţionale relaţia şi proporţiile intercomunicării Europei Libere cu Ţara au parcurs pronunţate variaţiuni. Voi încerca o ilustrare cît de cît prin enumerare numai a câtorva din exemple. De pildă, a fost o vreme cînd Monica Lovinescu îi făcea cunoştiinţă lui Noel Bernard cu un Eugen Barbu –pe atunci nicidecum polemic -, venit în vizită la Paris. Despre cele două întîlniri cu el mi-a vorbit însuşi Noel Bernard. Tot el mi-a spus, după ce participase ca observator la o conferinţă internaţională de la Helsinki, că, nu fără surprindere, a constatat că Nicolae Ceauşescu nu numai că este inteligent dar are chiar şi simţul umorului. Noel Bernard mi-a descris scena - greu de imaginat după un număr de ani – cînd, într-un interval de pauză între şedinţe, a apărut în capul scării generalul Pleşiţă, îmbrăcat într-o somptuoasă uniformă de general în alb – Bernard spunea că de amiral -  care a coborît sprinten şi îndreptîndu-se apoi spre fotoliul lui Noel Bernard a ridicat din buzunarul de la piept o havană pe care, zîmbitor, i-a plasat-o în buzunarul corespunzător al lui Noel Bernard. E adevărat că N.Bernard îşi exprimase o dorinţă de comunicare, iar Pleşiţă a răspuns prin aceast gest expresiv dar tăcut.  Noel Bernard era un realist, dar unul capabil de a gusta neprevăzutul şi, deasemenea, nu numai viclenia istoriei de care ne vorbeşte Hegel, ci şi ironia acesteia. Mai tîrziu, mi-aduc aminte cum mi-a povestit, înciudat pe el însuşi, că, după ce îl întîlnise pe Baconschi, venit în Berlinul de Vest pentru o şedinţă a Penclubului şi cîteva zile de şedere în Germania, s-au înţeles că N.Bernard îi va trimite de la München o scrisoare cu răspunsul la o chestiune discutată. Nimic secret sau subversiv, dar contactul cu Baconschi se petrecuse sub mantia discreţiei, iar Bernard, întîrziind o zi cu scrisoarea trimisă la hotelul din Berlin unde locuia Baconschi, a primit răspunsul că întrucît Baconschi a părăsit deja hotelul,  bineînţeles că i s-a trimis scrisoarea pe adresa dânsului din România. 

Colaborarea lui Andrei Scrima
Mai păstrez încă o copie a unei scrisori adresată, în mai 1968, de la Roma de Andrei Scrima lui George Ciorănescu, director adjunct al Europei Libere. Andrei Scrima, care plecase cu câţiva ani mai înainte din România, îndeplinea pe atunci funcţia de secretar al Patriarhului ecumenic al Constantinopolului, Athenagoras, după ce fusese bibliotecarul Patriarhiei române sub conducerea Patriarhului Iustinian Marina. Scrisoarea părintelui Andrei Scrima arată că el colabora cu Europa Liberă: „Iubite Domnule Ciorănescu, ţin să vă mulţumesc pentru scrisoarea Dv. prin care îmi anunţaţi primirea, în bune condiţiuni, a cronicii mele pascale. Mă bucur de asemenea să aflu că dimensiunile ei nu au creat probleme pentru programul Dv. de emisiune.”. O privire asupra orbitei spirituale a acestui inspirat gînditor şi teolog român, bine iniţiat în  filozofie şi care a biruit impasurile filozofiei contemporane în orizontul Revelaţiei, depăşeşte cadrul acestei expuneri, dar nu mă pot opri de a menţiona cel puţin două exemple de intensă radiere a luminozităţii intelectuale şi harismatice a părintelui Andrei Scrima. Unul dintre exemple se află chiar la începutul periplului său prin lumea frămîntată a secolului trecut. În calitate de preţuit consilier al Patriarhului Iustinian Marina care îi încredinţase şi funcţia de bibliotecar al Patriarhiei, a fost prezent la întîlnirea Patriarhului nostru cu filosoful şi omul de stat indian, Sarvepalli Radhakrishnan, care a fost preşedintele Indiei între 1962-1967, atunci cînd acesta a vizitat România. Radhakrishnan, autor al unor însemnate lucrări, precum: „Ştiinţă şi Înţelepciune” (1961); „Religie în Est şi Vest” (1961); „Propria-mi căutare a adevărului” (1962), a fost atît de impresionat de personalitatea spirituală şi bogăţia cunoştiinţelor călugărului ortodox român încât, la despărţire, l-a rugat să-i dea posibilitatea să-şi manifeste recunoştinţa, făcând ceva pentru el. Părintele Andrei Scrima i-a răspuns că o dorinţă mai veche a sa era de a putea să meargă în India pentru a putea aprofunda la sursă studiul asupra spiritualităţii indiene. Iar Radhakrishnan s-a bucurat să-i înlesnească această năzuinţă. Aşa a început îndelungata şi fidela peregrinare a părintelui Andrei Scrima.

Al doilea exemplu vine din partea unui ierarh de frunte al Bisericii Romano-Catolice apusene, cu larg orizont teologic şi filozofic şi sensibilitate la provocările timpului, cardinalul Christoph Schönborn al Vienei. Mărturia acestui înalt ierarh al Bisericii Romano-Catolice, a fost reprodusă integral, sub titlul: „Lumina care vine din Răsăritul creştin”, în revista Mitropoliei ortodoxe române pentru Europa Centrală şi de Nord, de la Nürenberg, în 2006.

Cu atît mai importantă pentru noi este această mărturisire cu cît ea consemnează, la acest nivel, rolul pe care l-a putut juca un purtător al spiritualităţii ortodoxe, venit de pe meleagurile noastre, Părintele Andrei Scrima, călugăr ortodox român, în viaţa sufletească şi itinerearul spiritual şi ecleziastic al acestui ierarh al Bisericii Catolice, Christoph Schönborn, Cardinalul Vienei. Acesta din urmă spune că drumul său n-ar fi de gândit fără experienţa pe care a trăit-o întâlnindu-se atunci cu Răsăritul creştin. Cardinalul Schönborn evocă anul 1967, pe care îl trăia în plină criză a Bisericii Romnao-Catolice şi a ordinului călugăresc dominican, din care făcea parte. „Valul secularizării cuprinsese cu totul ordinul nostru şi o mare parte a Bisericii”, spune cardinalul Schönborn. Şi, în continuare, ne relatează cum în acel timp l-a întâlnit pe călugărul ortodox român, Andrei Scrima. Şi mărturiseşte: „această întîlnire a fost pentru viaţa mea hotărîtoare într-un mod definitiv”. Textul integral al acestei convorbiri cu înaltul ierarh romano-catolic, apărut sub titlul „Lumina care vine din răsăritul creştin”, îl avem în revista Mitropoliei din luna aprilie, care l-a preluat din publicaţia „Lumini de gînd din Alba Iulia”, nr.17, din martie 2006. Nu voi spicui decît câteva idei şi aspecte esenţiale. Părintele Andrei Scrima le-a vorbit în acea seară memorabilă călugărilor dominicani despre două teme, anume despre propriul lui părinte duhovnicesc, al cărui testament l-a citit în faţa lor, apoi le-a vorbit despre Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cardinalul Vienei reţine că prin aceasta el a dobîndit „o privire adâncă în ceea ce înseamnă părintele duhovnicesc (şi) stareţul în tradiţia ortodoxă”, iar prin evocarea esenţelor teologiei Sfîntului Maxim Mărturisitorul „cel mai dificil, puţin cunoscut, dar, totuşi, în mod sigur, unul dintre cei mai mari Părinţi greci ai Bisericii”, s-a produs ceea ce Cardinalul numeşte întorsătura decisivă, un moment crucial în viaţa sa: „am început să studiez Părinţii Bisericii şi să mă îndeletnicesc cu spiritualitatea, cu viaţa sfântă şi cu tradiţia stareţilor”.

151A - C N S A S 17 06 1987 by

Cardinalul Vienei l-a putut revedea pe Părintele Andrei Scrima, la Bucureşti,  cu puţin timp înaintea trecerii acestuia la Domnul, în anul 2000.

Cum era receptată Europa Liberă de către Biserica Ortodoxă Română

Dar amintita  scrisoare a lui Andrei Scrima conţine şi un pasaj relevant pentru gradul şi direcţiile de receptare a Europei Libere în România, inclusiv la vîrful Bisericii Ortodoxe Române: „Mă găsesc la Roma venind de la Istambul unde am asistat la vizita oficială făcută de Patriarhul Justinian al României Patriarhului Athenagoras. Am putut să mă conving cu acest prilej – şi consider de datoria mea să  vă împărtăşesc acest element de informaţie, - că emisiunile postului Dv. de radio sunt urmărite cu un real interes şi, ori de cîte ori un program de calitate spirituală e ascultat, acesta devine un factor efectiv de adâncire şi fecunditate spirituală.-”

Acest pasaj a făcut obiectul unui scurt raport al lui Noel Bernard către Ralph Walter, preşedintele Europei Libere / Radio Libertatea, în care, după ce îl reproduce ca atare, observă: „Este, din context, clar, că remarcile părintelui Andrei Scrima sunt de fapt un mesaj din partea Patriarhului Justinian”.

Nu pot decât să-l confirm pe Noel Bernard, căci îmi amintesc de ce mi-a povestit Octavian Vuia, fostul director adjunct al Europei Libere. În 1962, el fusese trimis de Europa Liberă la Viena pentru a relata despre un congres religios la care participa şi Patriarhul Justinian Marina, cu care a stat de vorbă cu acel prilej. Acesta i-a spus atunci:  „Voi ne criticaţi din când în când şi nu e rău că o faceţi, iar eu îmi doresc ca voi să transmiteţi mai departe această emisiune pentru că eu nu pot dispune de o presă religioasă în care să expunem şi dezbatem temele şi ideile religioase aşa cum se cuvine”. Îmi amintesc cum, mai tîrziu, după moartea Patriarhului Justinian Marina, am reprodus aceste spuse memorabile ale aceluia care a fost capul Bisericii Ortodoxe Române pe timpul comunismului. Îmi amintesc şi cum, la un moment dat, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, înr-un timp când se pregătea alegerea unui nou Patriarh, mi-a transmis un semnificativ mesaj confidenţial, prin intermediul unui preot şi teolog român, stabilit în occident şi care fusese în vizită în Ţară. Nici Mitropolitului nu-i displăcea Emisiunea noastră, numai că regreta repetarea în ea a unor critici la adresa lui: „Eu mi-aş dori să pot acţiona cu mai multă putere şi eficienţă pentru binele Bisericii noastre, aşa cum vă doriţi şi dumneavoastră, dar proferarea acestor critici împotriva persoanei mele vor avea la vîrful statului efectul împiedicării alegerii mele ca Patriarh şi a realizării planurilor mele bine intenţionate”. Cu ani de zile mai înainte, eu însumi, după ce Antonie Plămădeală ne trimisese la München textul lucrării lui de doctorat în Anglia, scrisesem şi transmisesem o recenzie obiectivă şi deloc răuvoitoare a acelei lucrări în baza căreia Mitropolitul obţinuse titlul de doctor în teologie la o facultate teologică britanică. E adevărată că, indiferent de care au fost motivele, Mitropolitul Antonie nu s-a putut aşeza în scaunul patriarhal.

De partea însorită a contactelor Europei Libere cu cei din Ţară – şi aceasta, după cum am spus, ţinea şi de intervale mai senine în atmosfera politică dar, de la o vreme încolo, şi de perturbările în relaţiile cu Kremlinul – voi mai menţiona cîteva exemple.

În martie 1968, Preda Bunescu, co-director al Departamentului român de la Europa Liberă, comunica despre o serie de întîlniri pe care le avusese la New York cu scriitorul şi eseistul Petru Comarnescu, precizând că acesta se întîlnise cu Floda şi Liuba, corespondenţi ai radioului în Statele Unite. Preda Buzescu preciza că Petru Comarnescu nu era membru al partidului comunist şi că la începutul anilor 1950 îi fusese, timp de câţiva ani, interzisă orice publicare. Dar, acum, „situaţia s-a îmbunătăţit treptat şi el poate avea o activitate normală ca scriitor şi ca ziarist.” Petru Comarnescu, care în 1931 obţinuse doctoratul în filozofie la Universitatea Southern California din Los Angeles cu o lucrare intitulată „Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea de sine” , sosise în ianuarie 1968 în Statele Unite pentru inaugurarea unei expoziţii de pictură a lui Ţuculescu, în cadrul acordului cultural româno-american, făcuse un tur mai larg prin Statele Unite. Era prima lui călătorie după război în America. Preda Bunescu observă: „Comarnescu mi-a vorbit foarte liber despre evoluţia din România, producîndu-mi impresia unei libertăţi de mişcare, pe care nu am cunoscut-o în întîlnirile mele de pînă acum cu alţi români. Din cele spuse rezultă că, în timpul şederii lui aici, contactele sale cu membrii ambasadei române din Washington sunt destul de limitate. A criticat formaţia unora din personalul ambasadei, ca de exemplu cea a actualului ataşat cultural, un fost muncitor din industria metalurgică, pe care îl consideră cu totul nepotrivit pentru funcţia respectivă... Petru Comarnescu afirmă că România a trecut printr-o perioadă teribilă a istoriei sale în timpul stadiilor de pînă acum ale regimului comunist. Aceasta aparţine totuşi trecutului şi nimic în lume nu ar putea reînvia acea perioadă...<< Ambalajul este încă comunist, dar conţinutul începe să devină naţional >>. După părerea lui, actuala politică nu este o simplă manevră tactică. Pe plan intern, spunea Petru Comarnescu, sunt de făcut încă multe schimbări mai înainte ca situaţia să poată fi considerată cu adevărat îmbunătăţită, chiar în raport cu standardele est-europene, dar controlul poliţienesc asupra populaţiei a fost puternic redus. Drept un exemplu al acestor schimbări interne, Petru Comarnescu a dat însăşi colaborarea lui neinhibată cu postul de radio Europa Liberă, căruia îi acordase mai multe interviuri. Petru Comarnescu a insistat de mai multe ori, în timpul convorbirilor noastre private asupra importanţei emisiunilor postului noastru de radio şi mi-a spus, în glumă că << dacă a fost de acord să ne dea interviuri a fost tocmai pentru că aceasta este calea cea mai bună să se facă cunoscut în România>>”.  Petru Comarnescu era de părere că posturile de radio occidentale în limba română, şi în cea mai mare măsură Europa Liberă, joacă un rol esenţial în menţinerea legăturilor între poporul român şi lumea liberă şi în accelerarea evoluţiei interne a regimului. „Este foarte bine că dumneavoastră criticaţi regimul, cînd aceasta este necesar şi că recunoaşteţi iniţiativele lui pozitive în caz că acestea au loc”.

Petru Comarnescu care concentrase cel puţin în trei din cărţile lui viziunea sa asupra Statelor Unite („Homo Americanus” , Bucureşti 1933; „America văzută de un tînăr de azi”, Bucureşti 1934; „Chipurile şi Priveliştile Americii”, Bucureşti 1940) – vorbind acum cu codirectorul departamentului român al Europei Libere, Preda Bunescu, da glas simţămintelor pozitive şi adierilor de speranţe iscate după cotirea executată de Gheroghiu Dej în relaţiile cu Kremlinul, care, oricum, a fost însoţită de şedinţe ţinute cu activele de partid, inclusiv cel al Ministerului de Interne, în care s-au adus critici drastice politicii sovietice faţă de România. A urmat,  în 1964, eliberarea prin decrete de graţiere nominale a deţinuţilor politici şi, apoi, sub Ceauşescu, începutul unei relaxări în domeniul culturii, ca şi în cel al politicii externe, culminînd în neparticiparea şi criticarea intervenţiei trupelor pactului de la Varşovia pentru înăbuşirea Primăverii de la Praga.


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: