Interviu-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară. Adevărul despre reţeaua de colaboratori a Radio Europa Liberă (III)

Interviu-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară. Adevărul despre reţeaua de colaboratori a Radio Europa Liberă (III)

Nicolae Stroescu Stînişoară

Continuăm interviul-maraton cu fostul director de la "Europa Liberă", început în urmă cu aproape un an, cu un răspuns amplu care ne-a parvenit de la Munchen. Răspunsul este atât de complex încât va fi publicat în patru părţi. Întrebarea va rămâne aceeaşi. Astăzi, partea a III-a!

Ştiri pe aceeaşi temă

Adevărul: Avea „Europa Liberă” o reţea de colaboratori în România, existau oameni de legătură, cum ajungeau scrisorile pe adresa redacţiei – se folosea, pur şi simplu poşta? Nu era prea periculos?

Nicolae Stroescu Stînişoară: Se pare că într-un articol scris în 1912, Pamfil Şeicaru explica marea linişte şi forţă morală a lui Iuliu Maniu prin faptul că ar fi practicat exerciţiile meditative ale lui Ignazio de Loyola. I. Jovin mi-a reamintit de întrevederea secretă care a avut loc în aprilie 1944 la Snagov între Maniu şi generalul Antonescu, în care ambii au fost de acord că ar fi în interesul naţional ca România să iasă din alianţa cu nemţii. Marea forţă a lui Maniu o vedea Jovin în faptul că s-a concentrat asupra cîtorva gînduri fundamentale pentru politica românească. Mai întîi, ideea unirii Transilvaniei cu Regatul României fără amînări şi concesii făcute incertitudinilor timpului şi insistenţelor maghiare, apoi ideea unirii Partidului Naţional nu cu cel Liberal, ci cu cel Ţărănesc, voinţa tenace (chiar dacă a eşuat) de a instaura în România o democraţie parlamentară reală, ideea clară dintru început că nemţii vor pierde cel de-al doilea război mondial şi că noi trebuie să ne separăm de ei pentru a nu pierde Ardealul.

Despre strîngerea mîinii lui Antonescu la proces, Jovin mi-a povestit că, după ce mai înainte Maniu stătuse şase ore în picioare şi depusese ca martor la proces (iar la plecare i-a întins mîna lui Antonescu), a venit acasă — la Leucuţia, lîngă Cişmigiu — slăbit şi bolnav. Anticamera era plină de devotaţi şi fruntaşi ai partidului, care toţi îi reproşau gestul de la proces. Maniu tăcea, nu încerca să se explice. Jovin, care a fost chemat să-1 îngrijească, spune că, într-un tîrziu, Maniu le-a răspuns numai printr-un gest, prin apucarea braţului cu mîna cealaltă, şi conchide cu tristeţe că nici unul dintre oamenii lui Maniu nu înţeleseseră atunci măreţia comportării lui Maniu faţă de generalul Antonescu, aflat în boxa acuzaţilor.

Peste cîtva timp, într-un text dactilografiat, intitulat „Despre istorie şi istografie”, scris în temeiul înţelegerii dintre noi doi, doctorul Jovin a revenit, cu elemente semnificative, asupra întîlnirii din Aprilie dintre Maniu şi Antonescu. În 4 aprilie 1944, Capitala a fost „sălbatic bombardată de aviaţia americană”. Însoţit de Ion Mihalache şi Dinu Brătianu, Maniu s-a prezentat în seara aceleiaşi zile la Mareşal în audienţă, pentru a-i cere să-şi modifice politica. Răspunsul Mareşalului a constat într-un refuz categoric. Le-a declarat că nu se va conduce după sfaturile unor oameni politici care reprezintă o epocă de corupţie. Dar după cîteva zile, Iuliu Maniu a avut totuşi, o întîlnire, în mare secret, cu Ion Antonescu, la Snagov. De faţă, în afară de cei doi, nu era decît Mihai Antonescu. Iuliu Maniu i-a redat doctorului Jovin cîteva dintre amănuntele acelei întîlniri, pe care el o considera istorică. În introducere, Ion Antonescu a ţinut să-şi explice atitudinea dură pe care o avusese în cursul audienţei desfăşurate cu cîteva zile mai înainte. A arătat că a fost silit să vorbească astfel, de teama Gestapoului, care îl urmărea în toate mişcările şi actele sale. A spus că ştie prea bine de ce a venit Iuliu Maniu la el. Şi el este convins că Germania a pierdut războiul şi este necesar, ca, ţinînd seama de aceasta, să întreprindă împreună ceva. Ion Antonescu i-a spus lui Iuliu Maniu că, dacă el are certitudinea că trupe anglo-americane vor debarca în acelaşi timp cu sosirea ruşilor, el, Antonescu, este de acord cu ce propune Maniu. Dar este cert că dacă ruşii vor ocupa Ţara, primul care va fi spînzurat va fi el, Antonescu, după care vor urma alţii, desigur şi Iuliu Maniu. 

Mareşalul Antonescu a spus că, militar fiind, ştie să privească moartea în faţă

El, Antonescu, e militar şi ştie să privească moartea în faţă. Maniu a răspuns că deşi este de profesiune jurist, nici lui nu-i e frică de moarte, dacă este în joc soarta a unui milion şi jumătate de români din Ardeal, care au fost rupţi de Ţară prin dictatul de la Viena. 

Profesia de medic şi cursul vieţii în România de atunci a făcut ca Ion Jovin să se găsească în preajma lui Maniu timp de 15 ani. S-au făcut şi legături de familie, Iuliu Maniu i-a botezat copii, se vedeau la vila sa din Sinaia. De la doctorul Jovin am aflat şi ceva care ne aduce întrucîtva mai aproape figura acestui lider politic, care înainte de a deveni martir era perceput mai degrabă ca un om politic redutabil prin forţa nevolubilă pînă la impenetrabilă a firii sale – era supranumit Sfinxul de la Bădăcin sau Călugărul – stăpîn pe sine şi pe reacţiile sale, blindat împotriva emotivităţii curente a lumii noastre. Dar iată ce ne povesteşte doctorul Jovin: „Dacă pierderea Basarabiei a lovit greu conştiinţa şi mîndria naţională, ciuntirea Ardealului a fost o lovitură teribilă mai ales pentru noi ardelenii.... Populaţie paşnică asasinată, biserici distruse, zeci de mii de expulzaţi printre care înalţi prelaţi. Acest dictat a fost tragic resimţit de Maniu, care a închinat, alături de străluciţi reprezentanţi ai unei generaţii, o viaţă întreagă pentru înfăptuirea acelui vis. O profundă depresiune nervoasă cu repercursiuni asupra stării fizice a pus stăpînire pe acest om obişnuit să lupte.”

În jovială conspirativitate 

Relaţia mea de comunicare cu Augustin Buzura animată de afinităţi, spontane împărtăşiri, comune nesupuneri şi praguri de mirare s-a născut în jovială conspirativitate, la München, pe timpul cînd mai domnea încă Nicolae Ceauşescu. La capitolul legături cu Ţara, întîlnirea mea cu Augustin Buzura şi-a avut însă un prolog despre care nu ştiam nimic cînd ne-am văzut noi atunci la München şi despre care a avut timp să-mi povestească abia în 1999. Este vorba de întîlnirea sa, pe la sfîrşitul anilor `70, cu vechiul slujitor al Europei Libere şi al românilor, răposat între timp în urma unui cancer şi de care rămîn legat printr-o nestrămutată admiraţie şi prietenie, Mihail Cismărescu (numele de Radio era Radu Gorun). 

În interviul acordat în 1981 revistei Curierul românesc, din Suedia, şi publicat sub titlul „Exilul nu este o problemă politică”, Mihai Cismărescu vorbeşte la un moment dat despre pasiunea lui pentru limba română şi pămîntul românesc şi continuă: „Acestea sunt pasiunile mele. Şi această pasiune mă face să trăiesc, mă ajută într-un anumit fel în această pribegie. Mi-e greu să uit ceea ce consider a fi contextul spiritual şi sufletesc al fiinţei mele. Da, am copilărit la Craiova, oraşul meu natal, pe o stradă unde s-a născut Titu Maiorescu, la şcoala primară învăţătorul – un dascăl aspru – se chema Ţuculescu, tatăl viitorului pictor de renume pe care îl zăream atunci în recreaţie, un adolescent necunoscut; la Colegiul Carol I am învăţat pe aceleaşi bănci pe care îşi frecase uniforma şi hainele Nicolae Titulescu, iar în drum spre liceu treceam zilnic prin faţa unei Şcoli de Meserii pe care o frecventase Brâncuşi... Ţuculescu, Brâncuşi, sub lumina acestor genii româneşti am păşit în viaţă – şi, poate este naiv să o spun, dar sunt mândru de obîrşia mea şi cred fără nici o rezervă în posibilităţile de creaţie ale spiritului românesc. Şi aceasta mai ales de cînd trăiesc printre alte popoare, în Occident”. 

Exilul îi apărea lui Mihai Cismărescu ca o cale privilegiată de asceză, de regăsire a profunzimilor la capătul căreia să se nască o nouă relaţie cu istoria şi cu spiritul. Dar ruptura cu care începe exilul, ca şi împlinirea la care poate duce această percepţie transformatoare nu erau menite să culmineze în realizarea unui ideal abstract, universal, de cetăţean al lumii. Purificarea de care era vorba nu însemna purificarea de lealităţile şi solidarităţile istorice primordiale. Mihai Cismărescu rămînea un exilat român. Căci potrivit convingerilor lui, atît utopismul cît şi structurile politice lipsite de o înrădăcinare istorică, fie ele chiar cele elaborate de grupuri din exil, sunt sortite pieirii. Această respingere a unei subsumări politce a semnificaţiei exilului nu echivalează nicidecum cu un indiferentism sau neutralism politic al lui Cismărescu. Antecedentele biografice ar putea oferi indicii ale unei anumite precocităţi a lui în ceea ce priveşte disponibilitatea la adeziunea şi acţiunea politică. Liceanul se simţea atras în direcţia dreptei naţionale. La Paris, Mihai Cismărescu a evoluat o vreme mai mult către ideea de stînga. Dar pendulul preferinţelor lui politice nu s-a oprit în acest punct, ci în curînd s-a întors spre centru-drapta, dacă ne este permisă această reprezentare spaţială a evoluţiei mentalităţii politice la o personalitate polivalentă de o asemenea talie. 

Mihai Cismărescu studiase dreptul la Bucureşti şi Paris, dar claritatea argumentărilor sale şi stăpînirea raţionamentului juridic se îmbina la el cu sensibilitatea şi cultura lui literară de limbă franceză, engleză şi germană. Pasionat şi subtil cititor de literatură română, Mihai Cismărescu folosea toate mijloacele posibile pentru a-şi procura cărţi din România, în aşa fel încît acasă la el mese întregi erau acoperite de cărţi româneşti, cu pericolul ca în trecere să dărâmi ceva din acele înalte teancuri. Iubitor de natură şi al bucuriilor simple ale vieţii, printre care şi drumeţia prin văile mulţilor, Mihai Cismărescu era bun coleg şi conviv, cu ţinută modestă şi chiar sfioasă în societate, dar în domeniul intelectual şi profesional exigent până la severitate, el era, oricum, îndăgostit pentru totdeauna de România şi Oltenia natală, de mult părăsite şi pe care nu a mai apucat să le revadă. 

Un cititor bolnav de cancer

Prin Octombrie 1999, întîlnindu-mă cu Agustin Buzura la Bucureşti, care nu ştia nimic despre marea prietenie dintre mine şi răposatul Cismărescu, mi-a spus că îi datorează acestuia mare recunoştinţă pentru sfatul şi orientarea acordate într-un moment de răscruce în viaţa şi în drumul său de scriitor. 

Venise la München, împreună cu scriitorul Sălcudeanu (autorul romanului Biblioteca de la Alexandria), pentru o înîlnire cu scriitori străini. Cu totul pe neaşteptate l-a chemat la telefonul de la hotel Mihai Cismărescu, care i-a spus că s-ar bucura foarte mult dacă l-ar putea înîlni. Augustin Buzura i-a răspuns că îi face deosebită plăcere acest telefon, cu atît mai mult cu cît cel care îi vorbeşte îi este cunoscut din emisiunile Postului de Radio Europa Liberă, dar nu îi este posibil să se desprindă de  cei cu care este cazat împreună la hotel. Cismărescu l-a rugat să se mai gîndească dacă totuşi nu ar putea găsi o cale. El îi va telefona din nou. Ceea ce a şi făcut. Augustin Buzura, cu părere de rău,  i-a vorbit din nou despre imposibilitatea în care se găseşte de a da urmare dorinţei de înîlnire care le este comună. Cismărescu i-a cerut din nou să reflecteze totuşi la o posibilitate. Cînd şi la al treilea telefon Augustin Buzura i-a spus că nu poate, M. Cismărescu i-a replicat: "Vă menţineţi la acest refuz, chiar ştiind că cel care doreşte să vă vadă este un cititor al cărţilor dumneavoastră, care suferă de cancer?" Augustin Buzura a acceptat imediat invitaţia. M. Cismărescu i-a explicat  cum poate ajunge la el cu un taxi. Îl va aştepta în faţa casei. Augustin Buzura i-a spus lui Sălcudeanu că a dat de un vechi amor al lui şi că se pregăteşte pentru o noapte de dragoste. Cunoscînd dăruirea românească a acestui vechi exilat care era Cismărescu şi pasiunea lui pentru cultura şi literatura română cred că a şi fost o noapte a dragostei. 

Augustin Buzura spune că Mihai Cismărescu i-a făcut o descriere temeinică şi decisivă a situaţiei est-vest, a poziţiei şi intenţiilor concrete occidentale. I-a zugrăvit şi un tablou al Postului de Radio Europa Liberă din perspectivă interioară. I-a demitizat, "fără a defăima", pe unii dintre cei care lucrau acolo. Augustin Buzura tocmai parcurgea o perioadă de mare nemulţumire şi revoltă şi se gîndise că, întrucît în ţară sistemul respingea orice tentativă de schimbare, ar trebui să-şi găsească un mod de acţiune din şi dinspre occident. Dar Mihai Cismărescu (care era departe de a fi un predicator al resemnării) i-a făcut totuşi o analiză lucidă a situaţiei internaţionale şi a perspectivelor reale care rezultă pentru  România, din care Augustin Buzura şi-a putut trage propriile concluzii. În noaptea aceea Buzura şi-a scurtat dintr-odată drumul eliberării de unele iluzii, a acceptat renunţarea la speranţe pe termen scurt, şi-a dat seama că, în confruntarea necesară cu durităţile unei istorii impuse, locul lui era în Ţară. Dar acelaşi Mihai Cismărescu, după ce îl ajutase la hotărîrea de a rămîne pînă la capăt în România, a luat în considerare şi eventualitatea unei primejduiri care să îi impună fuga (pentru nu se ştie cît timp) din Ţară. I-a indicat lui Augustin Buzura unele căi de urmat în cazul unei părăsiri  "ilegale" a Ţării, a unei fugi din Ţară. I-a descris cum poate ajunge la centrul de refugiaţi din Austria şi la un birou american de unde îl poate chema la telefon, la München, la Radio Europa Liberă. I-a spus că el personal l-ar putea trece, în prima fază, ilegal din Austria în Germania. Mihai Cismărescu era un mare amator de drumeţie prin munţi, iar frontiera dintre Bavaria şi Austria este întretăiată adeseori de potecile parcurse şi de mine şi Inge în excursiile noastre obişnuite. 

În ciuda lipsei de secrete dintre mine şi Mihai Cismărescu, în problemele de serviciu şi în chestiunile româneşti, nu îmi amintesc ca el să-mi fi menţionat în termeni precişi această întîlnire cu Augustin Buzura, care aruncă pentru o clipă o lumină asupra portretului acestui sfios călăuzit de o nesfărşită fervoare.

Acolo unde nu ajung ochii indiscreţi 

Pe Augustin Buzura l-am întîlnit pentru prima oară pe la începutul lui octombrie 1989. Era în trecere prin München şi am luat cina într-un restaurant unde nu ne puteau ajunge ochii indiscreţi. 

Literatura lui străbătută de dezrădăcinaţi în stare de revoltă organică neputincioasă în România de atunci, dar şi punctată de scurte străfulgerări ale misterului metafizic, mă predispusese să mi-1 închipui cu o înfăţişare măcinată sau oricum marcată de nelinişti pe acest medic (specialitate, psihiatrie) scriitor.

În faţa mea sta, însă, un om cu înfăţişare echilibrată, cu expresivitate cumpătat-jovială, a cărui vie comunicativitate se dovedea încontinuu ancorată într-o înţelepciune parcă ţărănească, ardelenească.
Dar acuitatea opticii şi a reflecţiei lui nu se derobau nicio clipă.

Mi-a vorbit despre preocuparea lui din ce în ce mai intensă în privinţa credinţei, a religiei şi a ideii de jertfă de sine. Rugăciunea din grădina Ghetsimani e temă centrală de meditaţie şi îi inspiră, în mod decisiv, scrierea viitorului lui roman.

Mi-a spus că Ceauşescu e paranoic, probabil bine intenţionat în nebunia lui, în timp ce Elena Ceauşescu este rea şi proastă în acelaşi timp. Temele naţionalismului menit să cimenteze cultul personalităţii şi le-a construit Nicolae Ceauşescu cu perseverenţa neabătută a paranoicului care înaintează consecvent spre apogeul patologiei lui.

Cu privire la relaţiile cu oamenii aparatului represiv, mi-a spus că în fond şi securiştii gîndesc la fel ca ceilalţi. Acţiunea de supraveghere şi represiune izvorăşte numai dintr-un oportunism cinic.

După o lună, la 2 decembrie 1989, l-am întîlnit din nou pe Augustin Buzura, care venea din Anglia în drum spre Ţară. De data aceasta, participa la întîlnire şi Ion Ioanid cu soţia, aşa că am cinat în restaurantul italian din apropierea locuinţei lui Ioanid. 

O bună parte din discuţii s-au învîrtit în jurul lagărului de la Cavnic, de unde a evadat cîndva Ioanid (iar Buzura este originar din regiune) şi, mai ales, în jurul istoriei partizanilor români — solitari sau în grupuri — care au dat de furcă Securităţii.

Buzura a cercetat îndelung la faţa locului, în mai multe regiuni ale ţării, memoria acestor drame ale răzvrătirii cu arma în mînă nu numai împotriva comunismului, ci şi împotriva oricărui compromis. Luînd calea codrului, oamenii aceştia se decideau pentru o libertate radicală, în condiţiile nonlibertăţii ridicate la rang de sistem definitiv. În fond, ei încercau să recreeze în peşteri, văgăuni, în labirinturile stufărişurilor şi pe vechi drumuri de culme, o Românie nesubjugată, un teritoriu precar, dar etern.

Gînduri ca acestea însoţeau tăcut convorbirea cu Buzura, iar nişa în care ne adunaserăm în acest restaurant italian münchenez devenea o peşteră a ecourilor unei poveşti de sînge, dor, tortură, sacrificiu, uitare şi bocet pierdut al partizanilor din arcul carpatic.

Buzura a integrat în romanul lui, pe care nu-l citisem, Feţele tăcerii, fragmente ale acestei istorii atroce şi am discutat despre posibilităţile reconstituirii unei cronici a ei. Ioanid, în jurnalul lui de închisoare, din care pînă atunci nu a publicase nimic, redă o serie de fragmente ale întîmplărilor acestora, aşa cum i-au fost relatate de camarazii de închisoare, implicaţi în luptele de partizani şi procesele care au urmat.

Buzura spunea că există însemnări şi ale unor învăţători, preoţi şi alţi fruntaşi ai satelor din zona de operaţii a partizanilor şi a extrem de durei contraofensive a Securităţii şi trupelor ei de intervenţie.

Bineînţeles că baza cea mai bogată în informaţii a unei viitoare cronici a luptei partizanilor români se află în arhivele Securităţii şi ale tribunalelor militare. 

Am redeschis atunci în dialogul cu Buzura tema trăirii şi gândirii religioase. Ca şi la întâlnirea anterioară, el mi-a arătat că aceasta îl preocupa la modul major.

Un alt interlocutor, dintre cei pe atunci de scurtă durată, dar deschizători de perspective nu numai asupra situaţiei politice, ci şi asupra vieţii culturale româneşti  şi mi-au împărtăşit fapte semnificative din România sub comunism, a fost părintele Marchiş, pe atunci stareţul mânăstirii de la Cheia, despre care, prin 1986, Emil Hurezeanu mi-a spus că se află în München, în drum spre Ierusalim de unde se va întoarce în Ţară. Pentru a evita indiscreţii, periculoase pentru părintele Marchiş, i-am invitat la mine la masă pe părintele şi pe cei doi cunoscuţi ai săi din München, Emanuel Banu, care era un colaborator al Europei Libere şi Emil Hurezeanu. În însemnările mele îl descriam atunci pe călugărul Justin Marchiş ca fiind un om la patruzeci de ani, vital şi subtil, comunicativ şi interiorizat în acelaşi timp, dinamic dar şi ancorat în marea tradiţie. Ne-a spus că nu ascultă Europa Liberă, dar ştie îndeajuns pentru a aproba activitatea noastră.  Ne-a vorbit cu mare bogăţie de detalii şi nume despre o puternică prezenţă a religiei în arta şi literatura din ţară. Zeci de nume (familiare celor doi interlocutori din aceeaşi generaţie cu el) erau presărate de-a lungul descrierii unei situaţii greu de bănuit de la distanţă. Printre altele, ne-a povestit despre un pictor care a pictat în noaptea în care mama lui murea de cancer, într-un spital unde nu i-a fost permis să doarmă în preajma ei, un Hristos Pantocrator covârşitor. Ne-a descris şi o pictură existentă într-o expoziţie din ţară. În primul plan, o vatră pe al cărei prichici se văd scrijelite nişte nume. Prin vatră se deschide o perspectivă, care trece peste un colţ de cimitir cu cruci, purtînd şi ele nişte urme de nume, şi se opreşte sau culminează într-un Hristos-coloană-de-lumină.

Desigur că în discuţia noastră de acum nu pot, nici pe departe, epuiza etapele şi episoadele intercomunicării noastre cu Ţara aşa cum am trăit-o eu. Nici pericolele şi nici dificultăţile care se puteau naşte, câteodată nu pentru interlocutori, ci chiar şi pentru postul nostru de radio. Oricum, mă voi referi la două cazuri cu totul remarcabile prin ţinuta, patriotismul şi valoarea ideilor.

Radio Europa Liberă a avut şansa de a reînnoda, în vremuri de impusă uitare, firul de aur al tradiţiilor de seamă, de înţelepciune şi curaj, care, prin vorbă şi faptă, au ajutat ca greu încercatul neam românesc să devină şi să acţioneze ca naţiune, atunci când a transmis pe calea undelor scrisorile deschise trimise de Ion (Oni) Brătianu, fiul lui Dinu şi vărul lui Gheorghe Brătianu, amîndoi morţi în închisorile comuniste. În 1978 ajungeau la noi două scrisori, urmate de o scrisoare în ianuarie 1979. A urmat o întrerupere pînă în 1985, an în care Ion Brătianu ne-a trimis, spre difuzare, opt scrisori deschise. Au urmat, în cursul anului 1986, trei şi în 1987, două. Este anul în care Ion Brătianu, nepotul lui Ionel Brătianu, cel care a jucat un strălucit rol la făurirea României Mari, a decedat, fiind înmormîntat la reşedinţa strămoşească a Brătienilor, la Florica. 

Cine ducea scrisorile lui Ion Brătianu 

De difuzarea către Ţară a scrisorilor lui Ion Brătianu s-a ocupat personal, după venirea lui la München, directorul Vlad Georgescu, care era un istoric temeinic iniţiat în istoria naţională. Mai înainte, Ion Brătianu trecuse, prin 1983, pe la noi la München, cînd m-am bucurat să-l cunosc şi eu personal. Mai tîrziu mi-a transmis salutări. Născut în 1908, îşi făcuse studiile de inginerie în Franţa şi, după aceea, a îndeplinit funcţii de conducere în industria românească. Sub comunism a trecut prin 12 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu. 
Scrisorile critice ale lui Ion Brătianu erau adresate autorităţilor din România în totalitatea lor şi la vîrf. Politicos, dar fără diferenţieri temătoare şi enunţări diplomatice. Erau demascatoare fără ură şi pe ton liniştit. Îmi aminteam de un proverb german care spune: „În linişte stă puterea”, dar aveam şi imaginea unui suflet care se revoltă fără a înceta să fie armonios. Era o nobilă răzvrătire morală, izvorîtă la intersecţia dintre iubirea de Ţară, curaj şi cunoaştere nemijlocită. 

„Cine Sînt?

Ion C.Brătianu. Bunicul meu Ion C.Brătianu, priministru sub regele Carol I, a patronat independenţa României de sub Turci în urma războiului 1877. A avut statuia în Piaţa Universităţii, distrusă de comunişti, împreună cu ale regilor Carol I şi Ferdinand. 

Unchiul meu Ion I.C.Brătianu, priministru sub regele Ferdinand în timpul primului război mondial cînd s-a realizat România Mare, inclusiv Basarabia şi Bucovina. 

Tatăl meu Constantin Dinu Brătianu, ultimul preşedinte al partidului liberal, mort în închisoarea din Sighet, întemniţat nejudecat de comunişti. 

Eu am fost 12 ani deţinut politic în care timp am lucrat numai la lopată ca muncitor manual. 
Am scris mai multe scrisori adresate autorităţilor româneşti care au fost şi cetite la Postul de radio Europa Liberă, din care cauză am avut anchete şi ameninţări de la Securitate. 
Solicit să fiu primit în audienţă de către Domnul Ambasador al S.U.A. sau de către un consilier superior pentru a discuta numai chestiuni privind politca S.U.A. faţă de România. Nimic personal. Cele anexate, citite cu atenţie lămuresc mai bine situaţia mea. Nu lipsită de riscuri serioase. 

În această recapitulare, desigur departe de a fi exhaustivă, a comunicărilor dinspre Ţară către postul nostru de radio, această nestinsă voinţă de a face cunoscut adevărul recurgînd la cele mai felurite modalităţi, inclusiv cea a adresării prin poştă, pe adresa directă sau prin căsuţa noastră poştală, nu pot omite o scrisoare trimisă din România, la care spargerea anonimatului nemulţumirii generalizate prin curajul semnării cu propriul nume se întîlneşte cu jalnica tentativă a autorităţii comuniste de a ştirbi brizanţa gestului protestatar cu ajutorul forţării la simulare şi prin funebră mistificare. 

Curiosul caz al scrisorii unui profesor din Galaţi

E vorba de scrisoarea adresată lui Vlad Georgescu, în 22  septembrie 1983, de profesorul doctor inginer, Ioan Rasenescu, titularul catedrei de chimie şi tehnologie a produselor alimentare a Universităţii din Galaţi. Profesorul Rasenescu avea cuvinte de caldă apreciere pentru competenţa ştiinţifică şi valoarea editorialelor politice şi a emisiunilor de istorie a României transmise la microfon de Vlad Georgescu, în care nu numai tinerii, ci şi cei în vîrstă pot afla adevăruri asupra Ţării noastre, pe care conducerea le ascunde şi declara: „Încurajat de exemplul pe care îl daţi dumneavoastră, m-am decis să-mi încetez tăcerea. Luînd poziţie împotriva celui care conduce Ţara noastră, împotriva preşedintelui nostru, putem să evităm dezastrul, dacă nu cumva este deja prea tîrziu.” Autorul scrisorii face o expunere documentată şi argumentată ştiinţific a politicii alimentare a regimului Ceauşescu, în care,  nu omite să menţioneze şi temele de cercetare ştiinţifică selectate de „Comitetul pentru ştiinţă şi tehnologie” al „doamnei academician doctor inginer Elena Ceauşescu”, arătînd că ele sunt lansate numai cu scopul de a-l înşela pe consumator, înlocuind cele mai naturale dintre produsele alimentare cu produse falsificate chimic. În încheiere, profesorul Ioan Rasenescu scria: „Tot ceea ce facem noi în domeniul industriei alimentare şi, în special pentru viitor, va submina sănătatea naţiunii tot aşa cum a fost minată Ţara prin politica generală. Consecinţele foarte grave pentru întreaga naţiune ale politicii oficiale din România în domeniul alimentaţiei publice au determinat atitudinea mea. Sunt conştient că voi fi arestat, ostracizat, chinuit şi poate condamnat pentru a fi scris această scrisoare. Dar prin adoptarea acestei căi ştiu că îmi slujesc Ţara şi naţiunea.”.

La cîteva săptămâni, a sosit o altă scrisoare, de data aceasta din partea doamnei Rasenescu, afirmînd că pretinsa scrisoare anterioară, semnată de soţul ei, constitue un fals. Europa Liberă era acuzată că a plăzmuit la München scrisoarea respectivă. Căci profesorul Rasenescu era, la data acelei false scrisori, deja decedat. Vlad Georgescu a răspuns prezentându-i doamnei condoleanţe şi anexînd o copie a scrisorii respective, cu cererea ca soţia să confirme sau să infirme autenticitatea semnăturii în cauză. 

La scrisoarea noastră, soţia profesorului Rasenescu a răspuns numai prin acţionarea noastră în justiţie – reclamaţie la procuratura din München – sub acuzaţia de a fi falsificat scrisoarea şi semnătura profesorului în scopuri propagandistice antiromâneşti. Din capul locului trebue spus că scrisoarea respectivă se distingea nu numai prin curajul adevărului, ci şi prin competenţa şi exactitatea tehnică într-un domeniu care aparţinea specialităţii catedrei pe care o deţinuse profesorul Rasenescu la Universitatea din Galaţi. Noi nu puteam emite decât explicaţii ipotetice. Cea cu gradul cel mai mare de plauzibilitate era că profesorul Rasenescu, ştiind că suferă de o boală incurabilă, terminală, scrisese acea scrisoare cu cîtva timp în urmă, şi îi pusese data de 22 septembrie cu scopul de a-şi feri familia de repercursiunile care ar fi rezultat de pe urma drasticilor critici conţinute în scrisoare.  După aceia, i-a încredinţat-o unui prieten care s-o expedieze din Germania, după moartea lui. O altă explicaţie – teoretică – ar fi fost că scrisoarea a fost pur şi simplu fabricată de Securitate, după decesul profesorului, pentru a ne întinde o cursă compromiţătoare. Dar aceasta era o explicaţie mult mai puţin plauzibilă, având în vedere atacurile grave şi bine documentate pe care le conţinea împotriva lui Ceauşescu însuşi. A treia ipoteză ar fi fost că cineva a falsificat scrisoarea cu scopul de a-l discredita pe profesorul Rasenescu sau pentru a ataca regimul sub numele unui bine cunoscut specialist. Acţiunea penală deschisă la procuratura din München împotriva Europei Libere a fost cu grijă cercetată şi nu i s-a dat urmare judiciară din lipsă de probe şi temeiuri. La vremea aceea, nu puteam şti că va veni o zi cînd vom putea citi în dosarele Securităţii un ordin semnat de generalul Iulian Vlad, în care la cerea subordonaţilor săi să urgenteze operaţia în cazul scrisorii profesorului Rasenescu. 

Nu pot încheia capitolul acesta al comunicării şi contactelor Departamentului român al Europei Libere cu Ţara fără a evoca episodul – la vremea aceea mai mult decît inedit – pe care l-am intitulat în volumul II al cărţii mele, apărute la Bucureşti, sub titlul „Întrezăriri – Itinerarii Istorice şi Metaistorice”, : „Scurtă aventură a administratorului Secţiei române de la Europa Liberă, în 1987, în Satrapia lui Nicolae Ceauşescu”.           

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: