Nicolae Stroescu Stînişoară, despre reţeaua de colaboratori din România ai postului de radio „Europa Liberă“ (II)

0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: ARHIVA PERSONALĂ. Nicolae Stroescu Stinisoara priveste inapoi cu mandrie
FOTO: ARHIVA PERSONALĂ. Nicolae Stroescu Stinisoara priveste inapoi cu mandrie

Continuăm interviul-maraton cu fostul director de la "Europa Liberă", început în urmă cu aproape un an, cu un răspuns amplu care ne-a parvenit de la Munchen. Răspunsul este atât de complex încât va fi publicat în patru părţi. Întrebarea va rămâne aceeaşi.

Adevărul: Avea „Europa Liberă” o reţea de colaboratori în România, existau oameni de legătură, cum ajungeau scrisorile pe adresa redacţiei – se folosea, pur şi simplu poşta? Nu era prea periculos?

Nicolae Stroescu Stînişoară: Europa Liberă, ca turn de scrutare a fluxului şi refluxului între Răsărit şi Apus, a receptat oscilaţiile, sensibilizîndu-se şi ea, cu variaţii armonice sau disarmonice, la acel debut de cotitură promiţătoare care însă, în timp, s-a văzut că nu îşi îndeplineşte traiectoria fireştilor aşteptări. Şi în Ţară şi în exil şi la Europa Liberă s-au putut investi sau tăgădui speranţe, s-au putut pronunţa apeluri la empatie sau, dimpotrivă, la vigilenţa lucidităţii. Indiferenţa rămînînd apanajul cinismului sau al nedeşteptării conştiinţei valorilor. La Europa Liberă, Mihai Cismărescu, Radu Gorun era numele lui de radio, pe care l-a slujit încă din 1952, în 1954 ocupînd funcţia de şef al Secţiei de ştiri, în 1980 devine director adjunct, iar în 1982 director al Departamentului român – cînd şi-a preluat funcţia cu cuvintele: „Emisiunile noastre vor fi inspirate de dragostea de Ţară şi de respect pentru adevăr” – a fost singurul redactor la Europa Liberă care a găsit de cuviinţă să-i adreseze lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare deschisă pe calea undelor, depăşind – de altfel în mod magistral – graniţele analistului şi comentatorului şi comiţînd, în condiţiile de atunci, un gest de mare anvergură şi brizanţă politică. 

Anii 1967-1968 pot fi consideraţi un timp de vîrf al permisivităţii comunicării unor persoane oficiale, semi-oficiale, fără a mai vorbi de celelalte categorii, din România cu Europa Liberă.

Încă odată, în răspunsurile mele la întrebările dumneavoastră, trebue să mă restrîng la spicuirea sumară a cîtorva exemple aflate în memoria dacă nu şi în modesta mea arhivă flotantă, aşa cum au fost şi vremurile. De pildă, spre sfîrşitul lui 1968, redactorul sportiv al Europei Libere, Nicolae Munteanu, a luat contact cu ministrul de externe Corneliu Mănescu  – el însuşi un practicant regulat al tenisului etc. – cu prilejul jocurilor olimpice care se desfăşurau în oraşul Mexico. Corneliu Mănescu, care îl cunoştea din Ţară pe redactorul sportiv al Europei Libere, i-a răspuns de o manieră foarte prietenească lui Munteanu, dîndu-i acestuia amănunte asupra vizitei sale în Mexico şi însărcinîndu-l pe asistentul său, Ion Olcescu, să-l informeze în continuare. Acesta din urmă i-a spus lui Munteanu că emisiunile Europei Libere au fost extrem de importante pentru români în timpul evenimentelor din Cehoslovacia. Acelaşi Olcescu a remarcat şi faptul că, după ce a trecut acea furtună politică, comentariile Europei Libere asupra situaţiei din România însăşi au criticat regimul şi pe Nicolae Ceauşescu. La care Munteanu, zîmbind pe sub mustaţă, l-a întrebat pe Olcescu dacă el crede că situaţia internă din România este atît de înfloritoare încît Europa Liberă să vorbească laudativ. Adăugînd: „Gîndesc că atunci cînd situaţia din România s-ar îmbunătăţi într-o asemenea măsură, misiunea Europei Libere se va fi şi terminat”. Acum i-a venit lui Olcescu rîndul să zîmbească, spunînd: „Într-adevăr, nu cred că a şi sosit momentul ca dumneavoastră, cei de la Europa Liberă, să vă şi încetaţi activitatea ....”.

În aceaşi perioadă, Adrian Georgescu, ministru adjunct pentru energia electrică din România, în vizită la Geneva i-a mărturisit unui membru al conducerii Departamentului român că Europa Liberă este ascultată de un număr considerabil de membrii ai guvernului de la Bucureşti şi că analizele şi comentariile Europei Libere sunt mult discutate. „Acest post de radio”, a spus el, „este privit ca foarte bine informat şi mai rapid în redarea ştirilor şi desfăşurărilor decît alte posturi de radio occidentale.” Ministrul român a adăugat că, „în timpul crizei, cehoslovace, membrii ai guvernului de la Bucureşti au ascultat cu mult interes Europa Liberă şi unii dintre ei priveau Europa Liberă ca inspiratoare a schimbărilor politice care avuseseră loc în luna ianuarie în Cehoslovacia”. Comentariile şi ştirile Europei Libere erau, după spusele ministrului Adrian Georgescu, „mult apreciate pentru obiectivitatea şi promptitudinea lor”.

Bineînţeles că la vremea aceea, rapoartele asupra acestor afirmaţii  purtau ştampila „strictly confidential”. Chiar dacă era un timp în care stăpînirea îşi domolise dulăii, nici în Ţară, nici la München nu se uitase însă cum fusese şi nici nu se putea şti cum va mai fi.

Florea Romniceanu, ale cărui emisiuni muzicale le-am auzit şi eu din Ţară, îi comunica lui Noel Bernard că Ion Dacian, care devenise şi directorul Teatrului de Operetă din Bucureşti, îl chemase acasă la telefon, de la Berlin, ca să-l informeze de activitatea lui acolo şi de perspectivele unui turneu în Germania Federală a operetei din Bucureşti. Întrebat dacă informaţiile i le-a încredinţat numai pentru el personal, Dacian l-a rugat să le folosească la radio. Cu puţin timp înainte de aceasta, Constantin Bungeanu, dirijor şi directorul Operei din Bucureşti îl solicitase să vorbească la radio despre activitatea lor, pentru care i-a şi trimis material documentar.                                                                                                                                   

Cu prilejul unei vizite a lui Ion Gheorghe Maurer la Bonn şi întîlnirea sa cu ziariştii, readactorul de la München l-a întrebat dacă este dispus să-i acorde un interviu trimisului Europei Libere. La care tovarăşul de lagăr dar şi de triumf al lui Gheorghiu Dej i-a răspuns: „Dacă e vorba de Europa – şi Liberă – de ce nu?”

Tempi pasati, cu Nicolae Ceauşescu

Tempi pasati, anii aceia în care Nicolae Ceauşescu îşi dădea seama că are nevoe de Occident, iar Occidentul gîndea că Ceauşescu poate fi util.

Experienţa mea a fost că decînd mi-am început activitatea la Europa Liberă şi pînă la urmă, viaţa mea de exilat a fot tot timpul punctată de legături şi contacte din ce în ce mai intense cu români, numai cu deosebirea intervenirii unei confidenţialităţi – pînă la conspirare – tot mai atente, aceasta fiind necesară pentru securitatea celor în cauză. Aşa că s-ar putea considera ca emblematic pentru relaţia cu Ţara faptul că emisiunea mea săptămînală,  „Lumea Creştină”, - neabandonată niciodată, în ciuda creşterii sarcinilor mele – se deschidea cu dangătul clopotelor de la Putna şi se încheia cu toaca de acolo, ambele înregistrate şi aduse pentru mine de un român care trăia în România. Români în trecere prin Occident mă căutau ca să-mi comunice despre realităţi zilnice sau mai speciale de acolo, unii mi-aduceau scrisori în acest sens, ba chiar adevărate dări de seamă. Am avut de acolo chiar şi colaborări sub pseudonime, pe care nu le-am desconspirat niciodată, inclusiv faţă de administraţia Europei Libere. Intercomunicarea aceasta, sub forme felurite ca volum şi relevanţă, dar intotdeauna pornită din iniţiativa celor din Ţară, a continuat, pînă la urmă, manifestîndu-se chiar şi în clipele decisive, după ce armata trecuse de partea revoluţiei.

Era spre seară cînd am fost chemat la telefonul din biroul meu de la Europa Liberă, de scriitorul Romulus Vulpescu, care era de-a dreptul în al noulea cer şi mi-a spus: „Domnule Stînişoară, sunt fericit că fiica mea, în vîrstă de 16 ani, nu va mai trăi sub comunism.” Mi-a adresat cuvinte de preţuire pentru postul nostru de radio şi, după aceea, mi-a transmis o rugăminte din partea armatei. Militarii constataseră că la nişte silozuri de depozitare a unor rachete sol-sol, sub învelişurile protectoare aşternute peste locaşurile betonate ale rachetelor respective, nu se găseau rachete, ci fusese, pur şi simplu, turnat nisip. M-am dus imediat şi le-am comunicat directorului Johnson şi adjunctului său la vremea aceea, Gillette, doleanţa respectivă, pe care ei au primit-o cu acea încîntată atenţie care încununa receptivitatea lor în zilele acelea de făgăduinţă istorică. M-au întrebat cum îmi explic faptul că militarii nu s-au adresat direct ambasadei americane. Le-am răspus că mulţi români ajunseseră, de-a lungul timpului, să ne privească oare cum ca pe un fel de guvern în exil al lor. S-ar putea şi ca, în atmosfera densă de suspiciuni care domneşte acolo, militarii să se teamă de nu ştiu ce agenţi neprielnici prezenţi printre personalul ambasadei. Este ce le-am putut răspunde pe loc. Mi-am putut aminti de vorbele de atunci, peste ani, cînd Virgil Măgureanu mi-a spus că ambasada engleză are motive de mulţumire faţă de SRI pentru faptul că depistase şi i-a făcut atenţi asupra prezenţei unui agent inamic printre ei. Cît priveşte mesajul despre doleanaţa militarilor, ştiam că Johnson scrisese o carte despre istoria armatelor din pactul de la Varşovia şi, oricum, nu am avut impresia că nu ar lua în serios acel apel. În ceasurile acelea grele dar şi înălţătoare pentru noi a trebuit să stau de vorbă cu cei doi directori americani şi despre un alt apel, de data aceasta sosit de peste ocean. Ministrul de externe american, James Baker, tocmai întorcîndu-se dintr-o călătorie în Israel, declara, ajuns pe aeroportul de la New York, că ar fi necesară o intervenţie a Pactului de la Varşovia în România, pentru salvarea revoluţiei. În aceeaşi zi, presa franceză vorbea despre oportunitatea unei intervenţii în România a unui corp de luptători voluntari.

Ştim acum că, în zilele acelea, ambasadorul Statelor Unite în Uniunea Sovietică transmitea ruşilor mesajul în care li se sugera acestora un sprijin militar acordat de Uniunea Sovietică Frontului Salvării Naţionale din România. Aşa că le-am comunicat din nou directorilor americani că trebue să vorbesc cu ei şi ei au venit la studioul unde mă găseam. Serviciul nostru de ştiri transmisese deja ştiea respectivă şi eu le-am spus celor doi: „Domnul Backer ne face greutăţi. Căci abia a plecat Niculae Ceauşescu, care, pentru mulţi, dincolo de toate aversiunile, era cunoscut şi ca un campion al independenţei naţionale revendicată faţă de ruşi, iar noi începem să apelăm la o intervenţie în forţă a ruşilor. Deci, N.Ceauşescu a plecat şi vin ruşii!...Un demers cu atît mai nepotrivit cu cît în clipa aceasta nu mai este necesar un ajutor militar din afară pentru salvarea revoluţiei.”. Trebue să spun că nu mă aşteptasem la un acord chiar atît de prompt şi categoric din partea celor doi directori, care mi-au răspuns pe loc că, într-adevăr, demersul lui Backer este mai mult decît o greşeală. Aşa că le-am putut comunica, în totală armonie, că voi opri repetarea ştirii respective, şi voi explica atît propunerea americană cît şi pe cea franceză ca izvorînd dintr-o mare îngrijorare, dar din momentul în care „armata e cu noi” nu se mai pune problema posibilităţii unui eşec.

Patimile părintelui Calciu

Revenid la – putem spune tradiţionala – intercomunicare a Europei Libere cu Ţara, nu pot să nu amintesc, cel puţin, din întîlnirile mele la München, pe Ion Jovin, Augustin Buzura şi Părintele Marchiş, şi, din interlocutorii noştrii epistolari din Ţară, pe Părintele Gheorghe Calciu şi Doina Cornea.

Aparţine trecătorilor prin cremenea neagră a istoriei noastre faptul că părintele Ghorghe Calciu, după ce, ca proaspăt student la medicină, fusese arestat şi a zăcut 15 ani în închisoare, trecînd prin iadul „reeducării” de la Piteşti, în care Nicolschi şi temnicerii lui îi împinseseră pe tineri, ca răspuns la cutezanţa lor spirituală de a rezista prin credinţă şi rugăciune continuă comună, iar la capătul angrenajului diabolic schingiuiţi-schingiuitori, cînd a avut loc procesul înscenat de regim în urma protestelor de afară, a avut curajul, soldat în primul moment cu condamnarea sa la moarte, să dea în vileag întreaga mîrşevie ateist-comunistă, iar după ce a fost eliberat în 1964 şi a reuşit să studieze teologia şi limba franceză şi să devină preot, a fost din nou condamnat, în 1979, la 10 ani închisoare. De data aceasta, datorită predicilor sale libere către tineret şi înfiinţării, împreună cu doctorul Ionel Cană şi economistul Gheorghe Braşoveanu, a Sindicatului Liber al oamenilor Muncii din România, SLOMR, anticipînd la scară mică, printr-o îngemînare între spiritul creştin şi ideea sindicală, mişcarea din Polonia, pînă la urmă victorioasă împotriva comunismului, a Sindicatului Solidaritatea. La noi s-a desfăşurat altfel. După ce conţinutul statutului sindicatului liber a fost transmis de către Europa Liberă iar în Ţară s-au primit 2000 de scrisori de adeziune, cei trei întemeietori ai Sindicatului au fost arestaţi. După această a doua întemniţare cu condamnare la 10 ani a Părintelui Calciu, am deschis o campanie de protest la radio. De pildă, în cadrul emisiunii „Lumea Creştină”, timp de ani de zile, îmi începeam emisiunea în felul următor: „Dragi ascultători, astăzi se împlinesc – urma numărul –  de zile de cînd zace în închisoare părintele Gheorghe Calciu”. După care se desfăşura programul de 60 de minute. Dar acţiunea radiofonică defăşura un evantai de luări de poziţie şi apeluri în consonanţă cu alte iniţiative, de pildă cea a organizaţiei „Christian Solidarity International” şi a altor organizaţii internaţionale de supraveghere a respectării drepturilor omului etc..

Scrisoare către Ceauşescu

Lista apelurilor pentru eliberarea Părintelui Gheorghe Calciu ar cuprinde zeci de nume de la cancelarul H.Kohl şi M.Thecher pînă la preşedintele Mitterand şi parlamentul britanic, dar nu aş vrea să dau uitării un apel din Ţară, şi anume din partea unor maici care nu s-au sfiit să-l trimită pe adresa directorului Europei Libere, Noel Bernard.  

„                                                                                         Bucureşti 24 august 1981

                                    D-le Preşedinte al R.S.R

                                    N.Ceauşescu

Un grup de călugăriţe din R.S.R. vă adresăm aceste rînduri, cu regretul că noi personal nu putem lua legătura cu preşedintele ţării noastre decât prin postul  numit „Europa Liberă”.

- Folosind acest mijloc de comunicare venim în apărarea preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, pe care deşi nu-l cunoaştem personal îl considerăm singurul martir şi jertfă pentru binele ţării noastre în apărarea credinţei strămoşeşti, a adevărului şi iubirii creştine.-

După învăţăturile Sfântului Apostol Pavel, ca Apostol al neamurilor, noi, împreună cu toţii creştinii adevăraţi, formăm Biserica lui Dumnezeu prin care El Însuşi lucrează în noi şi prin noi. Cap al acestei Biserici este Domnul Iisus Hristos Căruia „Dumnezeu Tatăl toate le-a spus – Biserica care este plinirea Celui ce plineşte toate în toţi-”. Deci şi noi,  făcînd parte din această Biserică, nu putem rămîne nepăsătoare atunci cînd unul din fraţii noştri de credinţă în Domnul, suferă pentru că a predicat sau predică Cuvîntul lui Dumnezeu prin Evanghelia lui Iisus Hristos. La această vestire a Cuvîntului lui Dumnezeu  şi noi am fost chemate, dar acum sîntem reduse la tăcere. Odată cu anul 1944, această misiune nobilă şi importantă pentru viaţa spirituală a poporului, ce ne-a fost încredinţată de Înaintaşiii trăitori cu Dumnezeu, ne-a fost răpită de slujitorii lui Satan. Această misiune a rămas doar preoţilor, dar şi pentru aceştia  misiunea a devenit o activitate de rit formal, ca la popoarele păgîne. Afirmăm aceasta, deoarece preoţii care îşi fac datoria în adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele sînt urmăriţi, maltrataţi şi închişi de organele reprimării, - apoi sînt numiţi şi „fascişti”. Noi nu înţelegem cum se explică acest cuvînt folosit în asemenea situaţii, căci nu am învăţat marxism-dialectic, nu am făcut şi nu facem politică.

Oare a sluji Creatorului în Adevăr şi Dreptate pentru toţi oamenii, înseamnă a fi „fascist”?

Nu putem crede că preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, un ales al lui Dumnezeu, care suferă martiriul în închisoare, ar fi avut ceva comun cu cei ce au slujit lagărelor de exterminare.

Modelul nostru este Domnul nostru Iisus Hristos, care şi-a dat viaţa pentru întreaga omenire.

Acest preot, pentru care vă rugăm şi noi împreună cu toţi creştinii, să-l eliberaţi, a propăvăduit pe Iisus Hristos „Domnul Cel răstignit pentru noi şi înviat cu puterea lui Dumnezeu lucrătoare în noi toţi”!

Domnule preşedinte, pămîntul Moldovei cît şi al Olteniei unde aţi fost chemat la viaţă, dintr-o pereche de oameni buni şi credincioşi, oare, nu vă spune nimic din cele spirituale ale înaintaşilor dvs.? – Filosofia marxistă, care a năpădit ca buruienile după ploaie în sufletele tineretului nostru dezorientat şi blazat, este o falsă filozofie şi distrugătoare deoarece afirmă că numai oamenii inculţi, înapoiaţi şi de nimic mai pot crede astăzi în ceva divin, în crearea omului de către Dumnezeu şi în multe alte adevăruri supreme.

Să ştiţi domnule preşedinte, că în noi cei ce credem în Dumnezeu lucrează gîndul lui Iisus Domnul, modelul nostru de viaţă, de aceea toţi creştinii gîndesc la fel.

Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa nu putea să acţioneze altfel decît după voia Domnului nostru, aşa  cum i-a cerut Dumnezeu.

Este o taină pe care cei necredincioşi nu o pot înţelege, deoarece credinţa nu-i dată tuturor!

Pe Dumnezeu trebuie să-L cauţi, să-L chemi şi să-I respecţi poruncile, ca apoi El să te copleşească cu iubirea Sa divină.

Aţi auzit de „nebunii  pentru Hristos”? Citiţi din vieţile Sfinţilor şi poate atunci veţi înţelege pe martirul Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Noi care am dobîndit, cu ajutorul lui Dumnezeu, o experienţă spirituală îl înţelegem pe acest preot pentru care ne rugăm ca Domnul să-i uşureze Crucea pe drumul calvarului, - iar pe dvs. domnule preşedinte vă rugăm să faceţi ca drumul ce-l mai are de parcurs pînă sus pe Golgota  să fie mai scurt şi mai uşor! –

Aceasta va sta în puterea ce v-a fost dată tot de sus de la Domnul Puterilor cereşti şi pămînteşti. Faceţi ca această putere să fie lucrătoare şi spre binele spiritual al ţării noastre, care are atîta nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel întreit Sfînt. Nu lăsaţi să triumfe răul şi minciuna pe meleagurile minunatei noastre patrii.

Stîrpiţi racilele ce s-au împămîntenit la noi şi veţi fi binecuvîntat ca şi Sfîntul Împărat Constantin.

Încheiem aceste rînduri cu rugămintea de a dispune eliberarea din închisoare a preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, căruia i se aplică o nedreptate pe care nu o merita.

                                                                        Un grup de călugăriţe din România”

Ecoul şi protestul din afară şi chiar dinnăuntru au împins pînă la urmă conducerea atee de la Bucureşti să-l pună în libertate pe părintele Calciu cu cinci ani mai devreme de expirarea pedepsei. Aşa că îmi puteam începe emisiunea „Lumea Creştină” din ultima Duminică a lui August 1984 cu cuvintele: „Dragi ascultători, mă bucur să pot renunţa la tristul memento cu care de ani de zile îmi începeam emisiunea, şi, în schimb, să repet şi eu ştirea pe care aţi aflat-o începînd de joi din alte emisiuni ale noastre redînd relatarea agenţiilor de presă, care la rîndul lor reproduceau declaraţia deputatului liberal britanic, David Alton, anunţînd că i s-a promis, în sfîrşit, punera în libertate Părintelui Calciu. Venind la Bucureşti, la 23 august, domnul David Alton îi prezentase Preşedintelui Ceauşescu poziţia în privinţa aceasta a partidului liberal britanic care se alătura atîtor altor cereri de punere în libertate a Părintelui Calciu. Dacă totul este bine, atunci, părinte Calciu îţi dorim bun venit în sînul familiei care a trebuit să te aştepte atît de mult.”  Şi puteam scrie: „Robul lui Dumnezeu Gheorghe Calciu a reuşit să împlinească douzeci şi unu de ani de temniţă în Patria creştină.” Dar eliberarea din închisoare nu a însemnat libertate pentru părintele Calciu. Locuia la etaj pe o stradă laterală. La ambele capete ale acelei mici străzi se găsea cîte un jeep cu securişti. Cei care veneau să-l viziteze erau legitimaţi cu stricteţe înainte de a ajunge la el. Singura relaţie şi vizite reciproce erau permise numai cu scriitorul Marcel Petrişor, bunul lui prieten şi tovarăş de împotriviri şi închisori. Mai tîrziu, soţia părintelui Calciu mi-a povestit că atunci cînd se duceau, pe jos, să-l viziteze pe Marcel Petrişor, la un moment dat erau 8 securişti care îi urmăreau. Pe părintele Calciu noii ani de închisoare îl slăbiseră mult, la care se adăuga şi recrudescenţa unui reumatism articular cu umflarea mîinilor, moştenire a temniţelor îndelungate. La capitolul comunicativităţii dinspre Ţară către emisiunea „Lumea creştină”, las la o parte comunicările verbale prin puţinii vizitatori occidentali care au putut pătrunde pînă la el. De pildă, o tînără ziaristă elveţiană cu care am fost în legătură şi care a călătorit ca simplă turistă, ascunzîndu-şi apartenenţa la presă, a reuşit să pătrundă pînă la părintele Calciu, ducîndu-i un mesaj din partea mea, totul teminîndu-se cu grabnica expulzare a ei. Atunci am aflat eu cît de bolnav era acel luptător cu inimă mistică, care totuşi nu înceta să comunice cu noi. Cea mai dramatică dintre comunicările lui cu noi a constat în scrisorile cu litere minuscule redactate pe timpul arestului său la domiciliu, strict izolat şi observat de Securitate, inclusiv printr-o fereastră dintr-un imobil de vizavi. Mi-a povestit mai tîrziu că, pentru a dejuca acea continuă supraveghere optică, s-a ghemuit sub o masă şi acolo a scris acele misive de critică neînfricată, inspirată de dragoste creştină în revoltă. Cu ajutorul bunului său prieten, scriitorul Marcel Petrişor, singurul cu care Securitatea îi permitea să se vadă, şi în ciuda filajului de la care nu se făcea excepţie, a reuşit nu numai scoaterea din casă, ci şi trimiterea în străinătate a acelor epistole detonante împotriva puterii constrîngătoare, pe care noi le-am redat apoi Ţării prin microfon.

Vestitele păpuşi ruseşti care au ajutat-o pe Doina Cornea

Doina Cornea a însemnat, la un moment dat, în mai multe privinţe, nu numai pentru postul nostru de radio – care i-a transmis scrisorile către Nicolae Ceauşescu, scrisori deschise, dar pentru a ajunge pînă la noi trecute prin diverse camuflaje, de pildă odată ascunse în vestitele păpuşi ruseşti - , ci şi pentru istoria României sub comunism, o fericită rupere de nivel în deprinderile de gîndire şi de comportare. Căci după ce teroarea, constitutivă pentru comunism indiferent de perioade şi dozări, fusese de mult instilată în întreg corpul societăţii româneşti, pînă la extinţia oricăror interpelări adresate capului statului, desigur oricît de politicoase, dar cît de cît critice, iată că o persoană necunoscută şi pe deasupra nu un bărbat puternic, ci o femeie, o fiinţă firavă, şi cu înfăţişare modestă, dar cu un curaj aproape marţial în respingerea duplicităţii comuniste, i s-a adresat direct tiranului, făcîndu-l răspunzător de dezastrul moral, spiritual şi material al Ţării noastre. I-a cerut, fără ezitare, restabilirea drepturilor şi satisfacerea intereselor fundamentale ale tuturor cetăţenilor Ţării noastre. Dacă nu ar fi decît această cutezanţă a înfruntării sistemului dictatorial impus cîndva din afară şi apoi îndurat, decenii de-a rîndul, de întreaga societate românească, cutezanţă spirituală exprimată nu pe de departe şi în termeni generali, ci în confruntare directă cu însuşi capul statului comunist şi ar fi de ajuns pentru a-i acorda Doinei Cornea un loc de seamă în cronica luptei pentru eliberarea din interior a Ţării. Doina Cornea a fost supusă pe timpul lui N.Ceauşescu tacticei intimidării, ameninţărilor şi chiar, la un moment dat, bătută. Aşa se plătea pe atunci ceea ce însemnase chiar şi în planul cultural o realizare novatoare printr-o remarcabilă îmbinare între gîndirea religioasă şi critica social-politică. Şi aparţine unui paradox demascator faptul că în primele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989 i s-au recunoscut de „puterea emanată” meritele luptei sale de pe timpul lui N.Ceauşescu şi a şi fost cooptată – fără consultare prealabilă – în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca numai după cîteva luni Silviu Brucan să o califice drept iresponsabilă din punct de vedere politic. Cei care promiseseră că nu se vor transforma în partid politic, lansaţi de-acum în campanie electorală pentru definitivarea pe termen lung a puterii, deveniseră încă odată amnezici, şi trecuseră faţă de cea care le putea dăuna intereselor electorale la tactica defăimării şi ameninţării făţişe. Doina Cornea era prezentată într-un articol apărut, la 15 februarie 1990, în propriul ei oraş, ca agentă electorală care cumpăra cu bani, chiar în zilele acelea, prin sate, voturi pentru Partidul Naţional Ţărănesc creştin şi democrat. Şi nu mai avea nici o importanţă că Doina Cornea nici nu se găsise în zilele acelea în România, ci în Norvegia, la Bergen, unde a stat o săptămînă. Rafalele oprobiului şi ale urii planificate fuseseră declanşate şi trebuiau întreţinute. Era atacată pe stradă şi primea, de pildă, o scrisoare scrisă cu cerneală roşie conţinînd injurii şi ameninţări de genul: „Să-ţi fie ţărîna uşoară” etc..

Personal, nu am întîlnit-o pe Doina Cornea decît de 3 ori: Prima dată, la Bucureşti, în toiul acelei ruşinoase campanii electorale cu rezultate care au subminat în mod esenţial şi pe termen lung evoluţia post-decembrie 1989 a României. Sosit în 17 mai 1990, m-am întîlnit din primul moment cu dînsa şi, către orele 20, am însoţit-o în balconul Universităţii, de unde, a anunţat că peste cîteva zile va intra în greva foamei, ca sacrificiu pentru îndemnul la bună-chibzuinţă a oamenilor înainte de alegeri.

A doua oară am văzut-o, în 1993, la Paris, la o întîlnire a reprezentanţilor vechiului exil românesc din toată lumea, iniţiat din îndemnul şi cu sprijinul material al devotatului patriot, care a fostAurel Răuţă, întîlnire încununată cu stabilirea unui deplin acord asupra ţelurilor principale ale exilului întru renaşterea şi propăşirea României izbăvite de comunism. La întîlnirea aceea, Doina Cornea mi-a spus că nu îşi poate ierta că s-a lăsat înşelată de gogoriţa teroristă fabricată de protagoniştii F.S.N.-ului şi s-a alăturat avertismentelor lansate de acesta de a nu se da urmare chemării la acea mare întrunire publică de protest împotriva confiscării revoluţiei, pe motivul că asemenea adunări în pieţe publice i-ar expune pe participanţi gloanţelor teroriştilor. „În felul acesta am contribuit fără să vreau la zădărnicirea unei mari întruniri, care ar fi putut constitui o răscruce decisivă în direcţia voinţei de democratizare autentică a României”.

În timpul scurs de atunci, am putut afla, de la distanţă, în legătură cu Doina Cornea şi unele tensiuni şi divergenţe. Eu cunoscusem din perioada scrisorilor deschise adresate lui N.Ceauşescu fermitatea neconcesivă a exisgenţei morale care le caracteriza, dîndu-le acea forţă percutantă împotriva puterii mincinoase şi tiranice pe care o combătea. Însă în întîlnirile mele cu dînsa am putut constata şi cealaltă latură a personalităţii sale, cel puţin tot atît de pregnantă: constanţa analizei (şi a autoanalizei) critice, evaluarea anevoioasă – pînă la ezitare- a informaţiilor al căror caracter incomplet îl amintea încontinuu, dorul ei după tărîmurile nepolitice. Şi oricum, îmi amintesc de acel pasaj din scrisorile adresate lui N.Ceauşescu unde îi reproşa că politica practicată de el e pe cale să-l aducă pe român la „demolarea fiinţei lui interioare”.

Printre românii din Ţară cu care, prin prezenţa mea la Europa Liberă, am întreţinut, ani de-a rîndul, o legătură confidenţială dar de o calitate şi rodnicie a intercomunicării cu totul aparte, se numără şi doctorul, profesor Ion Jovin, care, cînd l-am cunoscut, trecuse de 80 de ani, personalitate de seamă nu numai a medicinei, - pe care o studiase la Budapesta, Cluj, Viena şi Paris, ulterior jucînd un rol important în introducerea radioterapiei ca tratament al cancerului în România – ci şi a istoriei noastre politice şi culturale, prietenul şi medicul personal al lui Iuliu Maniu, pentru mine iniţiator în unele zone  de profunzime – pe atunci şi mai puţin cunoscute ca acum- ale operei moral-politice a lui Iuliu Maniu înainte de război şi după vîrtejul nimicitor pe care l-au adus tancurile sovietice în Ţara noastră. Deci, de data aceasta, contactul mijlocit de interlocutorul meu din Ţară – la trecerile prin München cu prilejul vizitelor pe care i-le făcea fiicei sale de la Paris -  nu erau în primul rînd cele cu actualitatea românească, ci cu preludiile ei istorice ale căror repercursiuni ne persecutau la tot pasul. Limpezimea gîndirii, deschiderea intelectuală, lealitatea faţă de adevăr, îi confereau o deosebită credibilitate. Chiar atunci cînd era vorba de întregirea sau punerea sub o altă lumină a unor aserţiuni sau portrete istorice ale emisiunilor de istorie contemporană românească, ale lui Vlad Georgescu, directorul de atunci, preţuite şi de profesorul Ion Jovin. Mi s-a părut atît de preţios acest vast aport de informare şi de desluşire din partea unui asemenea martor ocular, cu conştiinţa trează atunci ca şi acum, care deţinuse şi avantajul frecventării cercurilor angajate în făurirea istoriei – ba, în calitate de medic, adesea şi pe acela de confesor -  încît i-am sugerat şi el a acceptat, cu spontaneitate de-a dreptul tinerească, să începem să tezaurizăm ceva din acea îndelungată experienţă trăită şi acum mărturisită. Nu era vorba numai de ceva care ne-ar fi putut îndruma sau îmbogăţi emisiunile noastre, ci de lupta, din ce în ce mai dificilă, împotriva uitării. Aceasta a fost şi este una dintre preocupările mele perseverente, manifestată adesea şi în îndemnuri corespunzătoare faţă de interlocutorii mei. Cu mai mult sau, mai degrabă, puţin succes.

Cazul Ioanid

Un exemplu de succes – e adevărat, cu greu obţinut- l-a constituit cazul Ion Ioanid, amicul şi colegul meu de radio, care mi-a răspuns prompt, că o fi el agreabil ca povestitor verbal, dar de capacitate de redare în scris nici nu poate fi vorba!... I-am propus atunci să-mi povestească verbal, despre închisorile lui şi să-l înregistrez. Nici această formulă nu s-a bucurat de asentimentul lui. Ioanid nu negocia nici cu prietenii, nici cu sine însuşi. Şi totuşi, nici eu nu ştiu pea bine cum de l-am convins, într-un tîrziu, să facă numai un scurt experiment pe care să-l oprească imediat dacă paginile iniţiale vor confirma incapacitatea deja postulată de el. Rezultatul acelei mici probe a contrazis în asemenea măsură scepticismul lui Ioanid – iar eu m-am grăbit să-l iau ca martor şi pe un scriitor consacrat – încît Ion Ioanid şi-a continuat însemnările, care, de altfel, în curînd au început să-l poarte în vîltoarea de întunecimi şi tainice lumini, care curgeau din ce în ce mai repede. Aşa că, în 1991, apărea, în Editura Albatros, cartea intitulată: „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, pe care în cuvintele scrise la moartea lui Ioanid, în octombrie 2003, o descriam ca fiind: „O cronică de atroce precizie, dar tulburătoare seninătate, mai ales cînd îi cunoşteai firea lui aprig luptătoare, neînduplecată faţă de nesfîrşitele metamorfoze ale neadevărului şi fără nici o concesie faţă de asupritori”.

Amintirile doctorului Ion Jovin le-am colecţionat sub două forme: ca texte dactilografiate şi sub formă de audiocasete. Acestea din urmă s-a oferit să le înregistreze Dan Grigorescu, cunoscutul nostru comun, şi colaborator la emisiunile Europei Libere, el însuşi un distins patriot  şi om de cultură care trăia la Paris, unde venea doctorul Ion Jovin să-şi viziteze fiica. La nevoie, doctorul Jovin comunica cu mine şi din Ţară, în scris, cu precauţiile de rigoar      Acele generoase împărtăşiri ale doctorului Jovin au fost un ajutor dat acţiunii Europei Libere dar şi mie personal pentru o mai bună înţelegere a fundalului unor momente şi desfăşurări clarobscure din istoria noastră recentă, la care m-am referit cîteodată şi în scrierile mele. De pildă,  aflat încă de la sfîrşitul anului 1969 în străinătate şi angajat într-o activitate absorbantă, mi-ar fi fost foarte dificil să caut în mod sistematic răspunsurile la unele întrebări asupra unor momente din istoria noastră recentă, ceea ce nu numai că reprezenta în sine un handicap în raport cu concepţia mea filozofică refractară la reducţionisme actualiste, dar m-ar fi lipsit atît de capacitatea de a răspunde unor întrebări venite din mediul cultural german, sau internaţional, cît şi de a-mi răspunde mie însumi asupra unor întrebări existenţiale din momente cheie ale propriei noastre tragedii istorice. Ştiam, de pildă, că la capătul sincerei şi nobilei sale depoziţii la procesul Mareşalului Ion Antonescu, Iuliu Maniu, trecînd pe lîngă boxa acuzaţilor, i-a strîns acestuia mîna. Nu eram lipsit de o explicaţie a gestului respectiv, totuşi îmi lipseau date mai concrete şi o confirmare venită din aproape şi dinspre aprigele condiţii atmosferice de atunci. Dialogul cu doctorul Ion Jovin umplea goluri, dădea substanţă ipotezelor şi te purtau în timp şi spaţiu la faţa locului. Urmăresc însemnarea mea de la München, din 17 iunie 1981, după ce cu două zile mai înainte îl invitasem la mine la masă pe doctorul Jovin, care se întorcea din Franţa spre România. Cînd l-am întrebat dacă poate fi vorba de orgoliu la Maniu (aşa cum afirmase istoricul Vlad Georgescu într-o „causerie istorică" a lui: „Maniu cu orgoliul şi izbucnirile lui de moralism nu putea pune stavilă lui Carol al II-lea"), mi-a răspuns că nu, şi anume în primul rînd pentru că Maniu era un om profund religios.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite