Nicolae Ceauşescu la ultima partida de vânătoare: „Îmbătrânit, slăbit, cu faţa pătată şi vineţie”

Nicolae Ceauşescu la ultima
partida de vânătoare: „Îmbătrânit, slăbit, cu faţa pătată şi vineţie”

Nicolae Ceauşescu (centru ) la vânătoare

Decembrie 1989. Întreg sistemul comunist instaurat în Europa de Est după cel de-al Doilea Război Mondial se prăbuşeşte asemenea unor piese dintr-un joc de domino. Întreaga lumea freamătă la schimbările politice ce tocmai se produc. Mai puţin un singur om nu intuieşte valul schimbării ce se îndreaptă direct către el. Nicolae Ceauşescu conduce o României unde domneşte o linişte stranie. Este liniştea dinaintea marii furtuni. În acest calm aparent, la începutul lunii decembrie, Nicolae Ceauşescu decide să meargă la vânătoare. Va fi ultima vânătoarea din viaţa sa!

Ştiri pe aceeaşi temă

Scăpat de grijile prilejuite de Congresul al XIV-lea al PCR, din 20-24 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu decide, la începutul lunii decembrie, să meargă la o partidă de vânătoare, pentru a se relaxa. Vânătoarea de fazani, programată în pădurea Ogarca, din cadrul Ocolului Silvic Ghimpaţi, trebuia să se desfăşoare iniţial pe 3 decembrie 1989, dar a fost amânată din motive necunoscute pentru 10 decembrie. Vasile Crişan, unul dintre organizatorii partidelor de vânătoare ai „conducătorului suprem”, povesteşte în cartea sa, „La vânătoare cu Ceauşescu”, atmosfera sumbră în care s-a desfăşurat acţiunea. „ Conform ordinului primit, atât eu, cât şi cei doi colegi ai mei, Panaite şi Iacob, duminică la ora 8.00 sosiserăm la pădurea Ogarca, unde urma să aibă loc vânătoarea. Aici, totul era organizat aşa cum se stabilise. În dimineaţa zilei respective se lansaseră cei 3.000 de cocoşi de fazani. Echipele de gonaşi erau deja aşezate pe poziţii şi aşteptau în linişte. La locul de întâlnire din pădure, lângă un foc vânătoresc, se pregătea tradiţionala gustare de dimineaţă cu pui la frigare şi vin roşu fiert. (...) La ora 9.30 am fost anunţaţi că în zece, douăzeci de minute va sosi coloana oficială. Un ofiţer de securitate a început imediat să facă ordine în zonă. La locul de aşteptare au rămas doar prim-secretarul de partid al judeţului Giurgiu, organele de securitate, Aurel Anca şi personalul de servire a gustării.

 

Primirea lui Ceauşescu

 

În jurul orei 10.00, şi-a făcut apariţia coloana oficială. Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu şi Gheorghe Oprea au coborât din maşini în apropierea locului unde era pregătită gustarea. Spre surprinderea mea, apare şi ministrul meu de la Silvicultură, pe care nici nu-l văzusem când a sosit. Pentru mine era o surpriză, pentru că el nu era vânător şi, cel puţin cu mine, nu mai fusese niciodată la vânătoare.

 

După salutul de bun-venit, prim-secretarul de partid de la judeţ l-a invitat la gustarea aşezată pe masa de lângă foc. Eu şi colegii mei urmăream, de undeva mai din spate, tot ce se întâmplă la masă. Ca niciodată, Ceauşescu şi invitaţii lui au rămas în picioare în jurul mesei cu bunătăţi şi cu vin roşu fiert. El nu s-a atins de nimic. Nici discuţii nu prea a purtat. A schimbat doar câteva cuvinte cu prim-secretarul de partid de la Giurgiu; în rest, tăcere totală.

 

După circa un sfert de oră, ne-am deplasat la prima goană. Când Ceauşescu a coborât din maşină, m-am apropiat de el. Eram curios să-l văd cum arată şi ce comportament va avea, întrucât trecuse ceva timp de când nu-l mai văzusem de aproape. Se schimbase mult. Îmbătrânit, slăbit, cu faţa pătată şi vineţie, îţi lăsa impresia unui om sfârşit fizic. În schimb, privirea era aceeaşi pe care o ştiam încă din 1965. Te săgeta cu ochii lui pătrunzători. În permanenţă îşi plimba privirea pe la toţi cei care eram în apropierea lui. Se uita direct în ochii noştri. Era ca un om speriat şi hăituit, care îşi caută un refugiu”, rememorează Vasile Crişan.

 

Începe vânătoarea

 

Imediat s-a trecut la repartizarea celor patru „mari” vânători în standuri. Ca de obicei, Nicolae Ceauşescu s-a aşezat în standul lui pe care, iar în stânga şi dreapta îi avea pe Bobu şi Dăscălescu. Vasile Crişan a rămas în capătul stâng al liniei de standuri, la 25-30 de metri distanţă de Dăscălescu, iar colegii lui, Panaite şi Iacob, s-au dus pe cel drept. În acelaşi stand cu Crişan a stat şi prim-ministrul şi ministrul silviculturii, dar fără arme, la fel ca şi generalul Neagoe.

 

Ce a urmat, povesteşte Vasile Crişan: „Începe prima echipă din stânga goanei întâi. Când gonaşii au ajuns pe la mijlocul goanei au început şi fazanii să zboare. Pe măsură ce se apropiau gonaşii de linia de standuri, se înteţeau şi focurile de armă. Fazanii cădeau numai la Ceauşescu. Ceilalţi erau cam novici în trasul cu arma la fazani în zbor. Cred că nu au căzut mai mult de 5 la sută din fazanii care au trecut pe la arme. Pe mine mă «mâncau palmele», dar deocamdată nu puteam trage.

 

La terminarea primei părţi din goana întâi, generalul Neagoe, care era lângă mine, îmi spune: «Tu ce faci, mă, cu arma aceea din spate? O porţi acolo ca un par! Nu vezi câţi fazani au fost? De ce nu tragi şi tu? Luăm şi noi acolo... câte 2-3 fazani!».  »Ştii ce?, îi zic eu, du-te mata lângă ministrul meu, unde este şi Dăscălescu şi strigă de acolo exact ce mi-ai spus acum, să te audă şi ei!». Aveam neapărată nevoie de o asemenea acoperire, mai mult sau mai puţin oficială, pentru a putea trage şi eu. Generalul a procedat exact aşa cum i-am cerut. Astfel că, începând cu partea doua a goanei întâi, am contribuit şi eu, substanţial, la rezultatul final al vânătorii.

 

Celelalte două goane duble s-au desfăşurat după tipicul obişnuit. Gonaşii dirijau fazanii numai spre un singur stand. Ceauşescu trăgea cu cele două arme „Purdey“ până ce obosea. În standul lui se forma un covor de tuburi negre de cartuşe „Rotweill“. După fiecare goană, fazanii împuşcaţi erau adunaţi şi aşezaţi la standul lui. Se uita la ei, uneori îi şi număra, dar nu scotea o vorbă. Continua să se uite când la unul, când la altul din cei din jurul lui. De fapt, nici ceilalţi invitaţi şi însoţitori nu prea vorbeau. Domnea o atmosferă încărcată, apăsătoare.

 

O plecare grăbită

 

La terminarea ultimei goane, el şi toţi ai lui s-au urcat în maşini şi au plecat spre Bucureşti. Nu a mai stat să admire căruţele cu fazani. Nu şi-a luat rămas-bun de la nimeni şi nu a salutat nici măcar gonaşii, aşa cum o făcea altădată. Păcat!”

 

În loc de veselia ce urma în mod firesc după o asemenea vânătoare au rămas doar întrebările celor prezenţi atunci: „De ce oare s-o fi grăbit să plece? Simţea cumva că sfârşitul este inevitabil şi foarte aproape? Cine putea şti?”.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: