Nicodim Munteanu, patriarhul care n-a vrut să plece capul în faţa Bisericii Ruse: „Nu dau socoteală unui ministru“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicodim Munteanu, cel de-al doilea patriah al României  FOTO: Revista Sfântului Sinod/ BOR
Nicodim Munteanu, cel de-al doilea patriah al României  FOTO: Revista Sfântului Sinod/ BOR

Nicodim Munteanu, al doilea patriarh al României, a fost privit cu ochi răi de comunişti pentru limba ascuţită cu care şi-a apărat biserica în faţa sovieticilor. Totuşi, n-a fost ferit nici de criticile credincioşilor pentru pastoralele sale în care laudele treceau – în funcţie de cum bătea vântul istoriei – de la nazişti, la bolşevici. O constantă însă exista: regele Mihai I era mereu prezent în rugăciunile sale.

Moscova, toamna anului 1946. O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de patriarhul Nicodim Munteanu, este întâmpinată cu mare fast de patriarhul Alexei al Moscovei şi întregii Rusii şi alaiul său. URSS îi primeşte pe ierarhii români cu braţele deschise, ţinându-se liturghii speciale. Alexei e însă doar înfăptuitorul acestei primiri cordiale, în spatele ei aflându-se nimeni altul decât Stalin, care ştia că o dominaţie sovietică de durată e posibilă numai cu intervenţia bisericii, un reper important pentru oameni.  România era încă regat, dar tânărul rege Mihai era ţinut în şah de către guvernul comunist condus de Petru Groza. Executivul îşi va consolida legal puterea o lună mai târziu, pe 19 noiembrie 1946, când, în urma unor alegeri frauduloase, monarhia va fi destabilizată complet.

Iată deci că, în plină campanie electorală, pentru comunişti miza era mare, aşa că sovieticii militau pentru o apropiere a celor două biserici. În schimb, patriarhul român nu-şi dorea un asemenea lucru, considerând că e echivalent cu o subordonare a bisericii sale în faţa intereselor sovietice. Aşadar, merge la Moscova împins de la spate de către Groza, care făcea constant presiuni asupra lui. Însă două mici victorii tot izbuteşte să obţină. „A reuşit să-şi limiteze vizita la cinci zile, de pe 27 octombrie până pe 1 noiembrie. De asemenea, în timpul şederii sale, patriarhul le-a interzis delegaţilor să ia parte la liturghie alături de clerul rus“, scrie cercetătoarea Daniela Kalkandjieva, în volumul „Biserica Ortodoxă Rusă, 1917-1948. De la declin la înviere“.

Am rămas îngheţat când am văzut că discutasem, două zile, probleme de dogmatică, de apologetică, cu nişte agenţi care, după ce şi-au terminat misiunea, s-au demachiat şi s-au dus în treaba lor. Patriarhul Nicodim, după vizita la Moscova

Nicodim ar fi trebuit să calce pe pământ rusesc încă din 1945, atunci când a fost invitat la învestirea patriarhului Alexei. A refuzat, invocând motive de sănătate. Au sosit apoi alte invitaţii, însă Nicodim a reuşit să se sustragă de fiecare dată. Când un preot i-a atras atenţia că n-ar mai trebui să amâne vizita, acesta a replicat: „Nu dau socoteală unui ministru“.

Foto: Patriarhul Nicodim alături de omologul său rus, Patriarhul Alexei, la Moscova; Sursa: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

„Mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lovit damblaua!“

În cele din urmă n-a mai avut de ales, aşa că iată-l acum ajuns printre sovietici, discutând despre raporturile dintre cele două biserici. Punctul culminant al vizitei este atins la finalul uneia dintre şedinţe, când Nicodim este martorul unei scene tragicomice. Pentru că şi-a uitat rozariul în sala sinodală, se întoarce acolo cu paşi repezi şi este lovit în plin de dovada dureroasă că nu stătuse de vorbă cu trimişii lui Dumnezeu, ci cu cei ai lui Stalin. „În momentul ăla, i-a văzut pe mitropoliţii care participaseră la dispută demachiindu-se, scoţându-şi bărbile şi mustăţile. A fost atât de şocat Preasfinţitul Nicodim Munteanu încât i-a spus domnului Maniu (n.r. – Iuliu Maniu, la acea vreme, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc): «Domnule preşedinte, mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lovit damblaua! Am rămas îngheţat când am văzut că discutasem, două zile, probleme de dogmatică, de apologetică, cu nişte agenţi care, după ce şi-au terminat misiunea, s-au demachiat şi s-au dus în treaba lor»“, povestea, într-un interviu, Corneliu Coposu, precizând că întâmplarea i-a fost relatată chiar de patriarh.

Un vis frumos, spulberat de teama ruşilor

Nicodim nu şi-a dorit nicio clipă o Românie sub umbra secerei şi a ciocanului, însă i-a fost teamă de comunişti. Îl avea la inimă pe regele Mihai, căruia îi trimitea adeseori scrisori, dar era conştient că puterea lui era doar simbolică. De asemenea, ştia că, în sânul bisericii pe care o păstorea, puţini preoţi mai erau de încredere, căci comuniştii îşi infiltraseră oamenii lor.

Cât despre încercările sale de a evita vizita în URSS, acestea aveau legătură şi cu relaţia pe care patriarhul o avea cu Vaticanul – visa chiar la o uniune a celor două biserici. Ba mai mult, Roma îl avea în vizor pentru o funcţie de seamă, veste primită la începutul anului 1946, când l-au vizitat nunţiul apostolic Andrea Cassulo şi arhiepiscopul catolic de Bucureşti Alexandru Cisar. Aceştia i-ar fi propus demnitatea de cardinal al Răsăritului, „pentru ca în această calitate să fie autorizat să trateze în numele întregii ortodoxii din Estul Europei unirea cu Roma“, conform unor surse invocate de istoricul Cristian Vasile, în volumul „Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist“. „Se teme să n-audă ruşii“ – a fost motivul pentru care patriarhul a refuzat, după cum se arată în nota informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) în care era relatată întâlnirea.

Orice legătură cu Sfântul Scaun i-a fost retezată definitiv în timpul vizitei la Moscova, când s-a văzut nevoit să declare şi el război catolicismului. Tonul a fost dat chiar de către delegaţia lui, care nu fusese la liberă alegere, ci impusă de comunişti, după cum scrie Daniela Kalkandjieva în volumul său. Episcopii Justinian Marina şi Nicolae Popovici, consideraţi amândoi succesori potriviţi la scaunul patriarhal, declarau că: „Moscova trebuia să devină centrul ortodoxiei şi că Biserica Ortodoxă Rusă trebuia să preia frâiele luptei împotriva catolicismului“.

Foto: Întoarcerea din U.R.S.S. a delegaţiei ortodoxe române condusă de Patriarhul Nicodim. În gara Mogoşoaia, ierarhii au fost întâmpinaţi de Dej, Bodnăraş şi Groza; Sursa: Fototeca online a comunismului românesc - cota 145/1946

Întoarcerea din U.R.S.S. a delegaţiei ortodoxe române condusă de Patriarhul Nicodim _ Fototeca online a comunismului românesc cota 145-1946

„L-am împiedicat pe patriarh de la unele prostii“

În cele din urmă, Nicodim a semnat şi o declaraţie, pe care ar fi trebuit s-o iscălească încă de la începutul anului 1945. „Astfel, a confirmat poziţia anti-Vatican a bisericii sale. Delegaţii români au declarat, de asemenea, că aveau să insiste în faţa guvernelor lor să rupă concordatul cu Vaticanul“, mai scrie Kalkandjieva. La revenirea în ţară, episcopul Justinian se fălea comuniştilor că îşi ţinuse superiorul în frâu. „L-am împiedicat pe patriarhul Nicodim de la unele prostii pe care era să le facă la Moscova“, spunea el, citat de Dudu Velicu, fost secrerar personal al patriarhului Miron Cristea, în „Însemnări zilnice. 1945-1947“.

„Înalt Prea Sfinţia voastră, nu sunteţi bine informat“

În ciuda faptului că i-a prins pe agenţii KGB cu bărbile jos, Nicodim nu a avut încotro şi l-a invitat pe Alexei să viziteze România, însă nu s-a dat în lături de la a spune ce gândeşte. Înaintemergătorul Bisericii Ruse sosea în România la sfârşitul lunii mai a anului 1947, cu scopul de a binecuvânta prietenia dintre cele două popoare vecine. Alexei este plimbat prin Muntenia, Ardeal şi Moldova, unde oamenii îl întâmpină cu entuziasm. Cel mai recunoscător pentru această vizită este Groza, care îi cere voie oaspetelui să ia cuvântul, precizând că relaţiile strânse dintre cele două biserici ortodoxe vor apăra poporul împotriva „pericolelor ce uneltesc din umbră. Alexei îi ţine isonul, vorbind despre viitorul Congres Ortodox de la Moscova, la care ierarhii români trebuie neapărat să participe, căci acolo se vor pune bazele „Vaticanului ortodox“

În vâltoarea valurilor de entuziasm şi de promisiuni sfinte, patriarhul Nicodim face notă discordantă: e iritat până peste măsură, în special din cauza unor declaraţii ale oaspetelui sovietic. „În aceste manifestaţii se vede dragostea pe care poporul român o poartă poporului rus. În istoria poporului nostru sunt multe momentele când legătura de prietenie trece prin evenimente cari o întăreau şi mai mult. E de ajuns să amintim anul 1877, când România s-a sprijinit pe ajutorul Rusiei pentru a-şi făuri independenţa şi gloria. În ultimul timp am văzut ajutorul pe care viteaza noastră armată l-a dat poporului român pentru a se elibera de sub ocupaţia nemţilor hitlerişti. Venirea mea aici va întări şi mai mult legăturile dintre popoarele noastre“, este declaraţia care îl face pe Nicodim să nu mai tacă. Îi aminteşte omologului său rus de apelul ducelui Nicolae al II-lea către regele Carol de a interveni în războiul ruso-turc pentru susţinerea creştinătăţii. 

Foto: Patriarhii Nicodim şi Alexei, în vizita celui din urmă în România, în vara anului 1947; Sursa: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

Imagine indisponibilă

„Înalt Prea Sfinţia Voastră, nu sunteţi bine informat. Nu ruşii au ajutat pe români în războiul independenţei, ci dimpotrivă, românii au ajutat pe ruşi. La Academia Română se găseşte textul telegramei ţarului Nicolae (n.r. – se referea, de fapt, la Marele Duce Nicolae al II-lea) către prinţul Carol al României: «Treci Dunărea pe unde poţi şi vino urgent că ne mănâncă turcii!»“, îi răspunde semeţ liderul BOR, conform mărturiei Arhimandritului Petroniu Tănase,citată de istoricul Cristian Vasile în „Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist“.

Atmosfera e relaxată de Groza, care purcede rapid la detensionarea situaţiei cu o glumă. Dar replicile tăioase ale patriarhului român continuă să răsune în urechile oaspeţilor ruşi. „A fost o gafă sau un gest de demnitate într-o perioadă plină de oportunism? Înclinăm spre a doua variantă de răspuns. Este adevărat că, prin aceste incidente, a fost compromisă posibilitatea unui modus vivendi între patriarhul Nicodim şi guvernul comunist“, comentează istoricul acest eveniment.

Concluziile ruşilor

„Derapajele“ lui Nicodim s-au ţinut lanţ, acesta comentând, de pildă, şi în privinţa alegerii Moscovei, în defavoarea Bucureştiului, drept centru al ortodoxiei. „Dar de ce la Moscova?“, a întrebat primul ierarh român la auzul invitaţiei la viitorul consiliu, o replică pentru care Alexei nici măcar n-a avut nevoie de traducere. „Lasă, Înalt Prea Sfinte, nu te teme, că nu mai ajungi să participi la acest sinod, indiferent unde s-ar ţine el“, i-ar fi răspuns, nervos, liderul comunist Emil Bodnăraş.

La finele acestei vizite tumultoase, experţii din Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse au concluzionat că patriarhul român n-a avut un comportament sincer şi că presiunile guvernului asupra lui au fost evidente. „Experţii consiliului credeau că opiniile lui Nicodim cu privire la contribuţiile lui Dimitrie Cantemir la cultura rusă erau o încercare de a sugera că «românii nu au nimic de învăţat de la ruşi, iar Biserica Ortodoxă Rusă nu are suficient merit pentru a revendica conducerea BOR»“, notează Kalkandjieva.

„Dacă a plecat regele, eu nu mai am niciun rost“

Gheorghe Gheorghiu-Dej, patriarhul Nicodim şi regele Mihai, participând la recepţia organizată cu prilejul sărbătoririi zilei de 7 noiembrie, la Ambasada Sovietică FOTO: Fototeca online a comunismului românesc - cota 147/1946

Dej

Nicodim Munteanu şi-a apărat biserica de influenţa sovietică cât a putut, fiind considerat în istoriografia română un anticomunist convins. Acest lucru se datorează şi relaţiei apropiate pe care a avut-o cu regele Mihai, care şi-a început domnia sub binecuvântarea lui. Totuşi, de la preluarea cârjei patriarhale, a avut şi declaraţii contradictorii, care l-au plasat într-o zonă de ambiguitate morală. La un moment dat, părea că patriarhul îşi alegea conducătorii demni de laudă în funcţie de cum bătea vântul istoriei. Totuşi, indiferent de cum sunau declaraţiile sale, un numitor comun exista: pentru tânărul rege, patriarhul se ruga necontenit.

Încrederea era reciprocă, regele Mihai numindu-l, în vara anului 1945, membru al Ordinului „Serviciul Credincios“, în grad de „Mare Cruce“. Altfel, Nicodim a trecut rapid de la antisemitism la bolşevism, comuniştii încercând ulterior să îl absolve de păcatul prigonirii evreilor. „Mai târziu, în timpul eforturilor comuniştilor de a rescrie trecutul, Nicodim avea să fie caracterizat ca o persoană preocupată de soarta evreilor, uneori chiar ca salvator al lor“, scrie Ion Popa în „Biserica Ortodoxă Română şi Holocaustul“.

Foto: Mareşalul Ion Antonescu, regina-mamă Elena şi regele Mihai, sub privirile patriarhului Nicodim; Sursa: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

generalul-ion-antonescu-regele-mihai-si-patriarhul-nicodim-munteanu-in-fata-catedralei-patriarhale-942 fototecaortodoxiei

Führerul, mareşalul şi regele, în rugăciunile patriarhului

Prima sa pastorală a venit în vara anului 1941, în contextul în care România era aliata Germaniei, la scurt timp de la intrarea trupelor româneşti în Basarabia. Patriarhul se ruga pentru sănătatea Führerului şi pentru cea a mareşalului Ion Antonescu, prim-ministrul statului. „În el (n.r. – Al Doilea Război Mondial, în perioada în care România lupta împotriva Aliaţilor) se urmăreşte doborârea balaurului apocaliptic al bolşevismului, care a prefăcut pravoslavnica Rusie în cuibul tuturor fărădelegilor, în cuibul tuturor acelora care au declarat război chiar lui Dumnezeu. Alături de glorioasa armată germană, naţiunea şi ţara trăiesc marea bucurie de a se număra printre cei care alcătuiesc oştirea cea sfântă, în fruntea căreia luptă în chip nevăzut El însuşi. Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu pentru sănătatea Führerului Adolf Hitler şi a glorioasei sale armate, pentru sănătatea Conducătorului Ţării, Generalul Antonescu, suflet călit în suferinţă şi întărit în credinţa cea curată, şi pentru sănătatea şi fericita domnie a Majestăţii Sale Regele Mihai I.“

Trebuie să spunem, însă, cu toată convingerea, că la nimic n-am fi putut ajunge dacă n-am fi avut parte de larga înţelegere pe care a vădit-o, în condiţiunile armistiţiului acordat nouă, puternica noastră vecină de la Răsărit. Generozitatea sa ne impune, şi datoria hotărăşte să ne legăm, în spirit de absolută încredere, de Rusia Sovietică şi de sora noastră mai mare întru dreapta credinţă.Patriarhul Nicodim, în pastorala din 9 octombrie 1944

„Ai rămas la auf wiedersehen. De acum se zice do svidania

De altfel, potrivit unei note informative din 1946, în dormitorul de la Palatul patriarhal, întâiul ierarh al ţării încă mai păstra un tablou cu mareşalul Antonescu. Probabil că respectul pentru acesta încă dăinuia, din 1941, când Nicodim îl felicita pentru cucerirea Odessei. „N-a spus nimic despre sutele
de evrei spânzura
ţi pe străzile oraşului sau despre miile de oameni ucişi în represaliile pentru presupusa bombardare a comandamentului armatei române“, punctează Ion Popa în volumul său.

Într-o zi din vara anului 1945, când un arhiereu şi-a luat la revedere de la el, patriarhul a izbucnit: „Nu se zice aşa. De acum se zice do svidaniya (n.r. – la revedere, în rusă). Ei, tot nu ţi-au ieşit năzbâtiile din cap. Ai rămas la auf wiedersehen (n.r. – la revedere, în germană). Da! Îţi plăcea. De-acum nu mai merge“, după cum relatează Dudu Velicu. 

În linie cu obişnuita orânduire antisemită practicată în acea perioadă de Biserică, în ale cărei reviste moartea evreilor era un motiv de bucurie, Nicodim vorbea, în aprilie 1942, despre uşurarea că aceştia nu sunt fii de români. „Să-l lăudăm pe Domnul că aceşti soldaţi ai Satanei au fost găsiţi mai ales printre fiii străinilor, cei care au chemat singuri blestemul asupra lor şi a fiilor lor de când au spânzurat pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre.“

Foto: Nicodim Munteanu, ieşind din Palatul regal, alături de arhiereul Veniamin Pocitan; Sursa: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

patriarhul-nicodim-munteanu-iesind-din-palatul-regal-insotit-de-arhiereul-veniamin-pocitan_foto_Fototeca Ortodoxiei Româneşti

Cu faţa spre Rusia

Odată cu lovitura de stat din 23 august 1944, când regele a ordonat demiterea şi arestarea mareşalului Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva germanilor, evreii au picat într-un plan secund. În adresările publice, patriarhul lăuda URSS, care devenise o rudă ce ne sărise în ajutor. „Cu hotărâre bărbătească, tânărul şi înţeleptul nostru Suveran, înconjurat de cei mai luminaţi bărbaţi ai Neamului, a smuls barca Neamului din valurile ce ameninţau să o scufunde şi a călăuzit-o către limanul mântuirii. Trebuie să spunem, însă, cu toată convingerea, că la nimic n-am fi putut ajunge dacă n-am fi avut parte de larga înţelegere pe care a vădit-o, în condiţiunile armistiţiului acordat nouă, puternica noastră vecină de la Răsărit. Generozitatea sa ne impune, şi datoria hotărăşte să ne legăm, în spirit de absolută încredere, de Rusia Sovietică şi de sora noastră mai mare întru dreapta credinţă.“

Multe se pot spune despre trecerea de la colaborarea cu naziştii la cea cu sovieticii, fiind şi astăzi un moment controversat în istoria românilor. Însă în privinţa poziţiei patriarhului, trebuie reţinut contextul spinos de la acea vreme, invocat şi de istoricul Cristian Vasile. „Conţinutul pastoralei trebuie înţeles în contextul acelei epoci de dezlănţuire a răzbunării şi de vânătoare a celor consideraţi antisovietici şi fascişti. Or, grila comunistă de verificare a trecutului i-ar fi putut găsi uşor Întâistătătorului BOR «poziţii antisovietice şi antidemocratice» în perioada 1917-1944.“ Din vara anului 1918 până la finalul anului 1919, acesta fusese locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, ceea ce, în ochii comuniştilor, însemna o complicitate cu „trădătorii patriei sovietice“.

O demisie refuzată

Extenuat şi cu sănătatea din ce în ce mai şubredă, patriarhul Nicodim s-a prezentat regelui cu demisia la începutul anului 1947. Suveranul n-a acceptat, trimiţându-l, în cele din urmă, într-un concediu de odihnă. Ziua de 30 decembrie a adus o veste care l-a întristat profund pe patriarh: abdicarea monarhului. A doua zi, Petru Groza i-a făcut o vizită primului ierarh al ţării, ocazie cu care acesta a înaintat o nouă demisie. „Dacă a plecat el, eu nu mai am niciun rost“, spunea, plin de amărăciune, Nicodim. Pentru comunişti nu putea fi decât motiv de bucurie, căci ei nu putuseră să-l îndepărteze întrucât Nicodim era apreciat de credincioşi.

Cel de-al doilea patriarh al României, Nicodim Munteanu a murit la vârsta de 83 de ani, pe 27 februarie 1948, dinpricina unei pneumonii, însă mulţi au vorbit despre o moarte în circumstanţe suspecte. În orice caz, se pare că fatidica replică rostită de Bodnăraş la vizita patriarhului Alexei s-a adeverit.


Cristian Vasile, istoric: „Luările de cuvânt conformiste ale patriarhului Nicodim nu erau dictate de convingeri interioare procomuniste sau prosovietice“

Cercetătorul Cristian Vasile FOTO: Arhiva „Adevărul“ 

Cristian Vasile_foto_Arhiva Adevărul /Click

Patriarhul Nicodim a avut dintotdeauna un respect pentru instituţia monarhiei şi, în timp, relaţia sa cu regele Mihai a devenit mai apropiată, motiv pentru care comuniştii îi priveau ca pe două „relicve“ ale trecutului care trebuiau îndepărtate, după cum explică Cristian Vasile, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Istoricul vorbeşte şi despre elementele din trecutul patriarhului care îi puneau eticheta de „nefavorabil“ în ochii Guvernării Groza, care nu-l putea îndepărta însă din funcţie pentru că, la nivel social, influenţa Bisericii încă era puternică.

„Weekend Adevărul“: Domnule Vasile, de ce a fost Nicodim Munteanu ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române?

Cristian Vasile: Regimul lui Carol al II-lea avea interesul ca răposatului patriarh Miron Cristea – care ocupase şi funcţia de prim-ministru – să îi succeadă un ierarh ortodox care să nu afecteze bazele sistemului politic al dictaturii personale. Regimul carlist era foarte alarmat de creşterea influenţei legionare în rândurile clerului ortodox, iar alegerea lui Nicodim Munteanu, care nu se remarcase deloc prin sprijin acordat Gărzii de Fier, era considerată potrivită. În unele medii clericale ortodoxe se vehiculase, încă de la începutul anilor 1920, ideea că o formulă potrivită de succesiune în cazul mitropolitului-primat – şi apoi, din 1925 al patriarhului – ar fi mitropolitul Moldovei. De altfel, şi în 1948, patriarhului Nicodim i-a urmat mitropolitul Moldovei, controversatul Justinian Marina, care tocmai îi luase locul într-un mod nu pe de-a întregul clarificat arhiereului Irineu Mihălcescu, forţat să demisioneze. În 1977, 1986 şi 2007, succesorul patriarhului decedat a fost mitropolitul Moldovei.

Patriarhul-Nicodim-la-biroul-de-lucru foto volumul Patriarhul Nicodim Munteanu un mărturisitor al Luminii în vremuri întunecate editura basilica

Foto: Nicodim Munteanu, un om dedicat studiului; Sursa: Volumul „Patriarhul Nicodim Munteanu: un mărturisitor al Luminii în vremuri întunecate“, Editura Basilica

Calităţi culturale şi administrative

Ce anume îl recomanda în detrimentul altor ierarhi pentru această funcţie?

Nicodim Munteanu fusese, în anii 1920, episcop de Huşi, iar din 1935 ocupa demnitatea de mitropolit al Moldovei. La 30 iunie 1939, a fost ales patriarh, iar peste câteva zile a şi fost înscăunat. Îl recomandau în plus şi calităţile culturale şi administrative, care s-au văzut cât timp a fost ierarh la Iaşi. De pildă, a tipărit, în 1936, Biblia ilustrată, cu ajutorul profesorului de istoria artei I.D. Ştefănescu, de care a rămas legat până la moarte. Dispunem de mărturia marelui istoric Nicolae Iorga, care, în ziua întronizării, nota în jurnalul său („Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940): „Înscăunarea patriarhului Nicodim. Bună cuvântare a lui. Regele vorbeşte într-un ton de reculegere foarte impresionant. Toate cultele sunt reprezentate. Biserica [Română] Unită [Greco-Catolică] lipseşte. Se pretinde că [lipseşte] pentru a nu fi fost invitată în forma pe care o dorea“. Paradoxul face ca, după 6 martie 1945, relaţiile patriarhului Nicodim cu Biserica Catolică să se îmbunătăţească. De altfel, în timpul păstoririi sale, până la 27 februarie 1948, comuniştii români nu au încercat să pună în scenă – după model sovietic – „unirea“ celor două biserici (Ortodoxă şi Greco-Catolică). Imediat după ce succesorul său, Justinian Marina, a fost întronizat, acesta, sub influenţă guvernamentală, a lansat un apel la întregire religioasă către clerul şi credincioşii greco-catolici. 

Cât de apropiaţi erau, de fapt, patriarhul Nicodim şi regele Mihai? Era o relaţie la care patriarhul ţinea din respect pentru instituţia monarhiei sau era vorba şi de o încredere directă în persoana regelui?

Cred că era, în primul rând, vorba despre respectul faţă de instituţia monarhiei, dar sigur că, în timp, relaţia dintre cei doi demnitari a devenit mult mai apropiată. De altfel, în decembrie 1947, amândoi erau priviţi de către guvernanţii comunişti ca două „relicve“ ale trecutului care trebuie îndepărtate. 

O notă a Serviciilor Speciale relata că ar fi păstrat un tablou cu mareşalul Antonescu în dormitorul din Palatul patriarhal. Din câteva însemnări de-ale lui Dudu Velicu pare că uneori era frustrat pentru că întorsesem armele împotriva germanilor, dar sunt nuanţe destul de firave. 

Uneori materialele Serviciilor de Informaţii, mai ales în timpurile regimurilor autoritare româneşti de după 1938, vehiculau informaţii trunchiate sau care erau menite să confirme prejudecăţi ale puterii, ale mai marilor politici – în acest caz comuniştii români prosovietici. În plus, Dudu Velicu nu este întotdeauna o sursă credibilă. El s-a aflat în apropierea fostului patriarh Miron Cristea şi după 1939 s-a considerat nedreptăţit. Ulterior a fost asociat cu Serviciul Special de Informaţii, de unde şi numeroase semne de întrebare privind credibilitatea sa.

Foto: Nicodim, la o ceremonie, alături de militari italieni; Sursa: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

Patriarhul Nicodim la o ceremonie alături de soldaţi italieni_foto_Fototeca Ortodoxiei Româneşti

S-a împotrivit purtării stelei galbene de către evrei

S-a vorbit mult şi despre înclinaţiile antisemite ale patriarhului.

Despre patriarhul Nicodim literatura istorică ortodoxă a afirmat că s-a împotrivit deciziei regimului Antonescu din 1941 de a interzice botezul evreilor şi că s-a opus hotărârii autorităţilor pronaziste româneşti de a-i obliga pe evrei să poarte steaua galbenă. Chiar şi raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (CISHR) (n.r. – publicat la Editura Polirom) validează ultima mărturie, bazându-se pe memoriile rabinului şef Alexandru Şafran. Pe de altă parte, istoricii independenţi nu au putut studia în arhivele Patriarhiei – fosta arhivă a Sfântului Sinod al BOR – pentru a documenta mai bine acea perioadă. Recent, istoricul Ion Popa a publicat o carte, „The Romanian Orthodox Church and the Holocaust“ („Biserica Ortodoxă Română şi Holocaustul“), la Indiana University Press, care este tulburătoare şi pune în discuţie modul cum înalta ie-rarhie ortodoxă – mai ales între 1937 şi 1944 a gestionat raporturile cu comunitatea evreiască şi cu regimurile politice de extremă dreapta şi antisemite. 

Putem sau nu să spunem despre patriarhul Nicodim că a fost un anticomunist convins?

Există mai multe luări de cuvânt conformiste ale patriarhului Nicodim – în raport cu guvernarea Petru Groza şi cu URSS –, care erau însă dictate de raţiuni tactice şi nu de convingeri interioare procomuniste sau prosovietice. Patriarhul se implicase în retorica antisovietică şi favorabilă „războiului sfânt contra bolşevismului“ în perioada de după 22 iunie 1941 şi, în noul context politic al ocupaţiei sovietice, risca chiar epurarea după 23 august 1944, în condiţiile în care se adoptaseră legi pentru judecarea „celor vinovaţi de dezastrul ţării“ şi pentru crime de război. Trecutul său – studiile la Kiev în perioada ţaristă, faptul că s-a aflat la Moscova în contextul anului 1917, precum şi calitatea de locţiitor al arhiepiscopului de Chişinău, între iunie 1918 şi decembrie 1919, când bolşevicii ameninţau Basarabia – nu îl predispunea la o atitudine favorabilă comuniştilor, dimpotrivă

Patriarhul Nicodim, un cărturar şi un teolog cunoscut, era o personalitate religioasă ascultată şi preţuită, deşi nu a existat o unanimitate. La finele lui decembrie 1923, a fost constrâns să se retragă din demnitatea de episcop al Huşilor. Ulterior, a fost contestat mai ales de clerici, mireni şi intelectuali asociaţi cu dreapta extremă. Chiar şi Nicolae Iorga îl considera prea apropiat de «jidoviţi».

„În momentele decisive, a avut atitudini mai ferme“

L-a înfruntat în repetate rânduri pe patriarhul Alexei. Cum se explică acele acte de curaj?

Poate este mult să vorbim de un „curaj“, de o atitudine consecventă de la 23 august 1944 până la 27 februarie 1948. Au existat şi oscilaţii şi cedări faţă de Patriarhia Rusă. Însă, în momentele decisive, Nicodim a avut şi atitudini mai ferme, chiar şi în public, în timpul vizitei patriarhului Alexei, în iunie 1947. Pentru că studiase la Kiev, cunoştea foarte bine vechea Rusie, înainte de venirea la putere a bolşevicilor, şi avea termeni de comparaţie, putea să aprecieze cât de mult a lovit comunismul sovietic structurile instituţionale ale Bisericii Ruse şi, în general, credinţa creştină

Cât de iubit era Nicodim de români? Ar fi aceasta principala cauză pentru care comuniştii nu l-au îndepărtat din funcţie? 

Ca şi în perioada postcomunistă – cel puţin în primele două decenii –, încrederea în Biserică era mare şi ea se transfera şi asupra Întâistătătorului său. Patriarhul Nicodim – un cărturar şi un teolog cunoscut – era o personalitate religioasă ascultată şi preţuită, deşi nu a existat o unanimitate. La finele lui decembrie 1923 a fost constrâns să se retragă din demnitatea de episcop al Huşilor. Ulterior, a fost contestat mai ales de clerici, mireni şi intelectuali asociaţi cu dreapta extremă, iar în perioada guvernării legionare s-au imaginat proiecte de modificare a Statutului BOR, de „înnoire“ a Bisericii, care se pare că îl vizau şi pe patriarhul Nicodim. Chiar şi Nicolae Iorga îl considera prea apropiat de „jidoviţi“, în notele sale zilnice menţionând, la 5 iulie 1939, că: „în Palat îi spun [abia înscăunatului patriarh Nicodim] că am avut îndoieli dacă are curajul de «a curăţi». La Iaşi [pe când era mitropolit al Moldovei] a avut lângă el un singur om cinstit, pe [episcopul Huşilor Grigorie] Leu. Restul jidoviţi“. Comuniştii au ezitat să declanşeze procesul de schimbare a sa din funcţie din raţiuni tactice – pentru a nu tulbura opinia publică. În schimb, au iniţiat o acţiune legislativă care să le înlesnească înlocuirea arhiereilor ortodocşi cu ierarhi docili. Au mizat şi pe faptul că vârsta înaintată a patriarhului şi starea sa de sănătate precară vor „rezolva“ problema. 

În mod oficial, patriarhul a murit de pneumonie. Totuşi, în majoritatea cărţilor întâlnim menţiunea că existau suspiciuni că, în realitate, ar fi fost ucis de comunişti. Au ele vreun temei, există vreo dovadă care să indice acest lucru?

Nu există dovezi că a fost ucis. Dar încă din epocă a existat o rumoare, o zvonistică ce a alimentat mai ales presa exilului românesc anticomunist. Anumite documente de arhivă – ale Serviciului Special de Informaţii/SSI – alimentează ideea că liderii comunişti români doreau să scape, încă din 1947, de Nicodim Munteanu. Conducerea PCR era deranjată de rezervele lui Nicodim faţă de o apropiere mai mare a BOR de Patriarhia Rusă. Aceste reticenţe ortodoxe de la Bucureşti s-au vădit cu ocazia vizitei delegaţiei Patriarhiei Ruse în România – între 30 mai şi 12 iunie 1947 –, atunci când diferenţele dintre conducerile celor două Biserici au răbufnit în public, chiar la slujba oficiată la 1 iunie în catedrala patriarhală din Bucureşti. Peste numai opt luni de la fraza cu caracter parcă premonitoriu rostită de Emil Bodnăraş, Nicodim Munteanu se stingea din viaţă. Era înlocuit – printr-o decizie politică – cu Justinian Marina, un apropiat al PCR, care îl ajutase pe Gh. Gheorghiu-Dej la momentul evadării de la închisoarea din Târgu Jiu. În vara lui 1948, se ţinea la Moscova, cu Justinian prezent, adunarea ecleziastică panortodoxă amintită şi dorită de patriarhul rus Alexei – instrument al autorităţilor sovietice. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite