Nero sau nebunia teatrului de mare om politic

Despre interpretarea de geniu a lui Nero de către Peter Ustinov, din vechea şi mereu tânăra peliculă Quo Vadis, din 1951, n-am nici o îndoială că s-a mai scris.

Nu un articol, nu două, ci zeci, sute. Numărându-mă printre cei care n-au văzut filmul la vremea lor, în tinereţe, ci acum când şi ei şi filmul au îmbătrânit, îmi permit să notez lucruri spuse deja, ba poate chiar clişee, despre Nero al lui Ustinov, cu jubilaţia unuia care se iluzionează că e primul.

Măreţia lui Peter Ustinov stă în îndrăzneala de a nu simplifica tezist un rol într-un film măcelărit de satârul propagandei creştine. Juri că pelicula a fost realizată pentru a fi proiectată doar în biserici, şi nu în biserici peste tot, ci doar altare, şi atunci doar în prezenţa Patriarhului de la Constantinopol sau a Papei de la Roma.

Toate personajele legate într-un fel sau altul de creştinism sunt stoarse de viaţă  prin idealizare otova. Normal ar fi fost ca şi personajele din cealaltă tabără – a lui Nero – să fie simplificate toate prin caricaturizare. Nevasta lui Nero, comandantul Gărzii Pretoriene se bucură din plin de binecuvântarea schematizării. Mai că nu se cocoşează sub povara desfigurărilor.

Nero e însă altfel. Nero e aici un personaj shakespearean. Graţie geniului lui Peter Ustinov, Nero nu poate fi prins într-o formulă, epuizat printr-o notă, schiţat prin cîteva linii.

Chiar se crede el artist? Aşa s-ar părea la o primă vedere. Când vine vorba de a face faţă furiei de care e cuprinsă mulţimea aţâţată de Incendierea Romei, Nero nu mai e artist.

Dacă ar fi, n-ar arunca responsabilitatea pe creştini şi şi-ar asuma pînă la capăt fapta Incendierii, crezută de el ca fiind de artist. Ca să şi-o asume, îl îndeamnă Petronius, până-n acel moment criticul artistului Nero, un fel de Maiorescu al lui Eminescu.

Nero nu cade în capcană. De unde putem trage concluzia că secvenţele cu el cântând sau recitând şi, mai apoi, aşteptând emoţionat verdictul celor din jur sunt pur şi simplu spectacole de teatru.

Spectacole pe care le poate juca doar un mare om politic. Desemnat deseori drept actor, actor politic, autenticul om politic joacă teatru respectînd condiţia actorului de profesie: credinţa  în rolul interpretat.

Când Nero aşteaptă emoţionat verdictul ca interpret sau ca poet, el nu joacă teatru. Sau, mă rog,  n-are conştiinţa că joacă teatru. El chiar se crede un Artist.

Comediile lui Nero sint, până la urmă, bufonerii dinadins făcute pentru a nu-şi trăda inteligenţa vicleană, rapace, în faţa celorlalţi.

Un Împărat cu obsesii de a fi artist nemuritor trece un pic nebun. Şi ca orice nebun, trece mai puţin sau deloc periculos. E limpede.

Nero a lui Peter Ustinov ne convinge de posibilitatea ca hachiţele de artist să fie marca sub care se ascunde raţiunea cinică, rece, a Împăratului.

Din nenorocire pentru Nero, imaginea transmisă vremurilor de azi la vremea sa e cea de nebun.

Şi ca orice imagine din Istorie, nimeni şi nimic, nici măcar o interpretare genială precum cea a lui Peter Ustinov, nu va reuşi s-o  răstoarne această imagine.