Nicolae Logofătu a făcut o călătorie la Stambul, într-un convoi de negustorime, o caravană organizată de vestitul Turnavitu, pentru a-şi alege din capitala Imperiului lucruri nemaivăzute, bijuterii şi mărgăritare, pe care să le vândă apoi în prăvăliile lui din Bucureşti. Fost logofăt, prieten cu un căpitan de poteră şi cu alte mâini vajnice de bărbaţi, acest Nicolache era încrezător în viitorul său şi nu se temea de nimic. Iar călătoria lui chiar a fost un succes, căci şi-a umplut cufărul cu inele, cerceluşi cu boabe de sticlă care imitau foarte bine smaraldul, safirele şi chiar rubinul. A cumpărat cu toptanul mărgele, nu de oricare, ci perle de toate mărimile, respectiv imitaţii de perle, şi mărunte, dar şi mari, care se numeau ormuze/urmuze, şiruri lungi de mărgeluşe sidefate, bune pentru mirese şi pentru colane de cap, pentru împodobirea bluzelor de mătase, a blănurilor şi a căciulilor boiereşti. Imaginaţi-vă un cufăr mare, cu două mânere, cu capac pictat şi balamale de fier - plin de mărgele.

Drumul a fost uşor, pentru că Turnavitu ştia toate drumurile, ştia cui să dea taxele şi pe cine să plătească pentru a nu fi atacaţi. Odată ajuns în Bucureşti, Nicolache şi-a pus averea la adăpost şi cum nu erau bănci, cel mai sigur loc erau o biserică, presupunându-se că nimeni n-avea curajul să fure din sfântul lăcaş, mai ales dacă era o biserică vestită pentru cărţile de blestem. Dacă cineva s-ar fi încumetat să fure, parohul ar fi citit imediat un blestem pe numele hoţului, iar în scurt timp s-ar fi aflat totul, iar de vinovat - ce să vă spun! S-ar fi ales praful.

 O biserică sigură era Urdicani, iar Nicolache şi-a lăsat cufărul acolo, desigur ferecat.

Totuşi în acea seară lada a fost spartă şi o parte din lucruri au dispărut: nişte argintărie şi vreo 16 şiruri de mărgăritare de toate mărimile, plus unele neînşirate.

 Poliţia a fost alertată, faptele au ajuns pe masa domnitorului, Bucureştiul a fost răscolit. Toată lumea ştia că pe uliţe, prin casele dosnice şi prin beciuri pluteau mărgăritare, înşirate pe aţă, mărgele strălucitoare, preţăluite în grabă, vândute şi revândute. Dar nimeni nu ştia cu exactitate pe unde ajunseseră aceste mărgele. Popa a citit cartea, oamenii agiei n-au mai dormit, iar zlătarii şi cămătarii au primit lista cu obiectele şparlite din lada lui Nicolache.

Într-o seară, pe la apus, Ioniţă Bărbieru, starostele tuturor lilor din Bucureşti, a ieşit la plimbare. Cu trupuşorul strâns într-o pelerină subţire, cu urechile ascunse într-un guler imaculat, cu o eşarfă înfăşurată artistic pe frunte, şi-a făcut drum spre prăvălia unui bijutier. A scos din basma câteva bucăţele de argint şi i-a propus amicului său un târg avantajos şi pripit.

 Dar omul, a anunţat imediat la agie, considerând că era de datoria lui şi că-i făcea un bine prăpăditului Bărbier.

 Ioniţă a fost săltat exact când intra pe poartă: argintul fusese tăiat dintr-o candelă, care după o cercetare sumară provenea din lada lui Nicolache.

Spre surprinderea mea, dar nu şi a celorlalţi, de la popă la domnitor, Bărbieru a recunoscut imediat furtul: intrase în biserică, adormise într-o anexă de lângă clopotniţă, s-a trezit noaptea şi s-a împiedicat de lada cu scule. Prin urmare, a luat câteva suveniruri - iar aici trebuie să recunoaşteţi, n-a luat decât o mică parte din cufăr -,  câteva candele pe care le-a tăiat, vânzându-l la bucată şi  nişte şiruri de mărgăritare, poate 15, poate mai mult, nu-şi mai amintea. Dar după o discuţie aplicată, s-a consemnat că luase exact 16 şiruri lungi, pe care le vânduse unei fete din mahala.

Acum imaginaţi-vă că Bărbieru, ca staroste, cunoştea multă lume, tot aşa şefi ca şi el, printre care şi pe starostele evreilor. Iar acesta, negustor mărunt şi om cu suflet curat, avea o fiică, pe nume Slăvuţa, care se cunoştea bine cu Bărbieru, de la care a cumpărat mărgele la un preţ foarte bun.

Câteva nopţi urmuzele au poposit la gâtul ei, au plutit prin încăperile casei, până jos, în prăvălie, şi alături, la cârciuma acestei familii, unde a poposit un negustor din Moldova. Rotindu-şi ochii, aruncându-i săgeţi otrăvite, vorbind în idiş, cu cele mai alese cuvinte, Slăvuţa i-a vândut moldoveanului toate mărgelele, pentru suma de 40 taleri.

În aceeaşi seară mărgelele strălucite, mozolite în pulberi de lună au luat drumul spre Botoşani. Negustorul, călătorind cu prudenţă, într-un convoi de negustori ca şi el, a ajuns cu bine acasa, iar în dimineaţa aceea, a dus mărgelele unui polac, de la care a scos 100 de taleri.

Şi-aşa a început călătoria mărgăritarelor spre Cracovia, iar de-acolo, dintr-un magazin din centrul oraşului, le-a recuperat Slăvuţa, un an mai târziu.

Pentru că trebuie să vă spun că un furt din Biserica Urdicani n-avea sorţi de izbândă. După ce Bărbieru şi-a mărturisit faptele, după ce Slăvuţa a spus ce se întâmplase după aceea, a primit un răgaz de de o lună de zile să ducă mărgăritarele la agie, ceea ce a şi făcut, nu chiar la termen, dar le-a adus. Numai că ea susţinea că doar 9 şiruri a luat de la Bărbier.

Procesul a mai durat un timp, implicând multă lume, dar ca să n-o mai lungesc trebuie să vă spun că starostele evreilor a plătit ce lipsea.

Într-o zi de octombrie totul s-a încheiat, iar Nicolache şi-a primit în fine lucrurile furate.

În aceeaşi seară de toamnă, pe când peste Bucureşti clămpăneau deja berzele ciumei, în altarul Bisericii Urdicani, nişte mărgăritare din cele mari, numite urmuze, suspinau într-o cupă străveche, visând la apele pe care nu le cunoscuseră niciodată.