Negustorul de sclavi. O hârtie acoperită cu litere

În Arhivele Naţionale zac multe înscrisuri şi trebuie să vă spun de la început că nimic în lume nu are atâta forţă cum are scrisul de mână. În el se află mintea, ambiţia şi nu în ultimul rând emoţiile adevărate ale unui om.

Când vedeţi un scris mărunţel şi chinuit nu trebuie să vă gândiţi la vreun omuleţ mâncat de complexe, timid ori asocial. Manualele de grafologie se mai şi înşală, să ştiţi. Mai demult, când scrisul de mână chiar însemna ceva, oamenii scriau pe genunchi, scriau pe vreun colţ de masă, scriau în palmă şi chiar pe pereţii caselor. Adevărata mea dată de naştere a fost scrisă pe uşa unei trăsuri, din magazia părintească, unde, cred c-am mai povestit, erau multe obiecte istorice pentru familie. Evident, m-am născut acasă, cu doctor, moaşă şi preot, într-o cameră în care nu s-a mai născut nimeni nici înainte nici după mine, într-o zi ploioasă, când bunică-mea a alergat în magazie, dărâmând mai multe cutii de pălării, candelabre şi lavoare, ca să ajungă în zona trăsurilor, şi ele vechituri insolite, şi să scrie pe uşa uneia dintre ele “fiul meu are un copil, sunt bătrână!”, notând data exactă a naşterii mele. Uneori, punea ziua, luna şi pe ouă, ca să nu mâncăm din greşeală unele vechi, sau pe coarnele caprei, cu creion chimic, ca să nu uităm ce vârstă avea. Ăsta şi este scopul scrisului: să ţinem minte. Bunica mea scria pe manşeta ziarelor, în caiete dictando, pe zidul bucătăriei de vară, pe măsuţa din chioşc. Era un obicei moştenit, care mi-a arătat din ce cauză lipsesc capitole importante din istoria naţională. Nu de scriitori am dus lipsă, ci de disciplină, de coordonatori, de echipe.

Dintre istorii, întotdeauna mi-a plăcut a lui V.A. Urechia - cu documente diverse, de la porunci, acte de vânzare cumpărare, testamente şi multe altele, din care se vede forţa adevărată a unor oameni.

În afară de acestea, publicate deja, mai sunt şi altele, care n-au văzut niciodată lumina zilei, şi pe care timpul le decolorează în depozitele arhivelor. Iar dintre cei care au grijă de ele, încercând cu puterile unui om să le conserve şi chiar să le copieze, se află şi prietenul meu Claudiu Turcitu.

Din capul locului, am să vă spun că nu este un om obişnuit, cum s-ar crede, ci un erudit. Cunoaşte turca medievală şi greaca (nouă şi veche). Ştie slavonă. Rupe şi pe latineşte. Iar de limbile moderne - nici nu mai merită să pomenesc! Este arhivist şi istoric, specializat în istorie medievală, la Arhivele Naţionale.

Într-o dimineaţă m-am trezit cu gândul la el. Şi-am să vă spun şi de ce.

Printre hârţoagele pe care am încercat să le răscolesc, am dat de un om care mi-a atins acel interes pe care nu mai poţi să-l adormi - sunt zile de-astea când eşti cuprins de o frenezie a căutătorilor, care nu te mai lasă în pace. Iar aceasta a fost pentru mine ziua în care am dat de numele Gheorma.

Să nu mă întrebaţi ce căutam, că nu mai ştiu - era pe vremea în care scriam Manuscrisul fanariot.

Cert este că astăzi, părându-mi-se acest personaj demn de a fi urmărit, m-am hotărât să scriu aici, pe măsură ce mai aflu câte ceva despre el. Desigur, cu nepreţuitul sprijin al prietenului meu, Claudiu Turcitu, paznicul manuscriselor.

Totul începe cu un document în care sunt consemnate condiţiile unei “cumpărături”. A fost scris în anul 1632 - îl şi pun aici, ca să nu credeţi cumva că l-am inventat.

Această hârtie multă vreme împăturită, ţinută poate ascunsă într-o mapă de piele sau doar într-un teanc de alte hârtii similare, a rezistat până astăzi.  Prin acest document, un vel-armaş, pe nume Gheorma, a cumpărat o femeie.

 Era 14 februarie, 1632, iar acţiunea se petrecea pe lângă Craiova. Pe tronul Ţării Româneşti se afla Leon Tomşa (1629-1632). Mazilit în vara lui 1632, acest Leon îşi trăia ultimele luni de domnie. În timpul acesta, lumea se descurca în multe feluri, printre acestea numărându-se şi comerţul cu oameni. Suntem la început de secol al 17-lea, adică într-o perioadă înfloritoare pentru negustorii de sclavi.

 Prin urmare, într-o zi friguroasă de februarie, Gheorma, armaşul, cumpără o femeie, aşa cum ar fi putut să-şi cumpere o trăsură, un cal sau un bou.

Ca să înţelegem bine, trebuie spus că la vremea aceea, un armaş desemna o dregătorie domnească sau, în general, meseria de om înarmat. În 1632, un vel armaş era slujbaş domnesc de înalt rang. În Ţara Românească armaşul putea să aibă în grijă artileria oştirii, dar mai ales ţiganii domneşti. Gheorma este un astfel de dregător, de categoria I, de obicei însărcinat cu supravegherea închisorilor şi a pedepselor capitale. Numele lui apare pe multe alte acte care îi dovedesc amestecul în această zonă, a execuţiilor.  Nu era chiar călău, dar cu siguranţă el hotăra cine şi cum să fie pedepsit, iar pe vremea aceea imaginaţia coercitivă era destul de prolifică: vinovaţii erau bătuţi public (cu nuiele, cu biciul sau cu ciomagul), trimişi la mănăstire (cu mâncare putină şi muncă multă), trimişi la ocnă (de unde rareori mai erau scoşi după ce le expira pedeapsa), spânzuraţi la Obor.  Otrăvitorii (consideraţi cei mai odioşi criminali) erau înjunghiaţi şi aruncaţi pe marginea drumului. Iar Gheorma era omul care punea în practică aceste pedepse, hotărâte în Divan, de mitropolit sau de Agie.

Cu siguranţă, era tânăr, judecând după celelalte documente, înşirate pe ani mulţi, de aici încolo. Fiind armaş, trebuie să ni-l închipuim îmbrăcat milităreşte, cu pieptul plin de fireturi şi de brizbrizuri, cu brâu de şal şi mai ales cu o căciulă mătăsoasă, dintr-un fel de atlaz, garnisită discret pe margini cu blană sau cu o bandă de catifea. Judecând după portretul lui Matei Basarab, care i-a fost contemporan, trebuie să fi avut şi un surguci, adică un mic pampon, prins pe căciulă, cu o broşă. Deşi era o podoabă domnească, putea fi imitată şi de alte categorii sociale, într-o versiune mai modestă.

 Prin urmare, era tânăr, avea o slujbă bună. De el depindeau execuţiile. O sumă de nefericiţi se aflau la mâna lui, de unde uneori mai şi scăpau, în cazul în care nimereau adevăratul preţ al funcţionarilor şi-al poliţiei.

În secolul al 17-lea, la început de secol chiar, deşi rânduielile sociale erau diferite de cele de astăzi, psihologia generală nu se deosebea prea mult şi nici scopul principal al vieţii, de a dobândi un rang social, bani şi, nu în ultimă instanţă, puţină iubire. Iar Gheorma era un om destul de pregătit pentru a-şi clădi o ascensiune socială.

Viaţa lui începe cu acest document, prin care cumpără o femeie, vândută la preţ bun de un anume Buicca, desigur, apăsat şi el de nevoi.

 Ce-a făcut mai departe, am să vă spun miercurea viitoare, după ce mai citesc.