În perioada medievală şi apoi până în secolul al XIX-lea, numele era unul comun. Etimologic, este un derivat de la gheorman (mai târziu devenit (gherman), o sărbătoare foarte populară în toată zona balcanică, mai ales, în Bulgaria, Banat, la noi, celebrată primăvara, ca parte a unui scenariu ritualic larg, din care probabil că făceau parte o serie de jocuri şi distracţii, unele importate de la turci. De pildă, pe străzile Bucureştiului, alături de căluşari, era plimbată şi o păpuşă uriaşă, numită *geamala*, (adusă din Imperiul Otoman), o matahală cu două feţe, împodobită cu oglinzi numeroase, care creau iluzia unor unghiuri magice, unor metamorfoze. Destul de populară o bună bucată de timp, păpuşa aceasta s-a dus, nerămânând în urma ei nici măcar numele. În timp ce gheormanul, serbat înainte de Înălţare, conectat aşadar la creştinism, a rezistat, nu atât ca sărbătoare, ci prin numele derivat şi care apare destul de frecvent ca nume de familie şi în zilele noastre: Gheorma. 

În documentele de la ANR, Claudiu Turcitu l-a întâlnit frecvent, iar o bună parte din aceste documente sunt publicate pe site-ul instituţiei. Atât înainte cât şi după anul 1632, când Gheorma, căruia acum îi putem spune al nostru, a cumpărat o femeie.

Cu mult înainte de această dată, e menţionat un Stoica Gheorma, în legătură cu Biserica Alba-Postăvari, din Bucureşti (aproximativ unde e azi Tribunalul). Graţie documentelor păstrate de biserică, ştim că acest Gheorma era postelnic, însurat cu jupâneasa Caplea din Stăneşti, o femeie marcantă, despre care s-a vorbit mult.

Dar, aşa după cum atrage atenţia Ionescu-Gion, Biserica Gheormei Banu nu trebuie confundată cu Biserica lui Gheorma Postelnicu! Aceasta din urmă, cea ctitorită de jupâneasa Caplea - era pe malul Dâmboviţei. E adevărat că până la urmă şi postelnicul ăsta a fost ban, respectiv, este cel care-a fost omorât se sârbii mercenari, în timpul unei vestite răscoale, povestite în Anonimul Cantacuzinesc (răscoala seimenilor, de la 1658)

 În timp ce biserica Gheormei Banu s-a aflat între Lipscani şi strada Stavropoleos, devenind la început de sec al 18-lea Biserica Greci. 

Iar acest spaţiu e un fel de miraj…  De el se leagă şi istoria noastră.

Biserica Greci a dat numele unei mahalale centrale. Era de fapt mai mult decât o biserică:  avea han, prăvălii şi un mare dezmăţ în jurul ei. Cum zice şi numele, era exploatată de călugări greci, consideraţi pe vremea aceea lacomi şi libertini. Iar aici trebuie să vă spun că hanurile erau ca nişte mall-uri de azi. Într-un han nu se găseau doar camere de închiriat, ci şi cafenele, ospătării, magazine, în special de bijuterii şi de tutun fin.

 

 

Loc cu multă grecime şi cu petreceri, Hanul Greci a ars în vremea lui Brâncoveanu.

Este posibil ca acestă biserică să fi fost ridicată de Gheorma, personajul nostru. Biserica Greci, astăzi dispărută, despre care sursele spun că era veche, fără a se şti cu certitudine când a fost ridicată, ar fi putut să fie a lui Gheorma sau măcar renovată de el. Dar ce să caute un armaş din Craiova la Bucureşti? Mai ales că existau atât de mulţi Gheorma!

Mergând pe urmele documentelor, aflăm, dintr-un Studiu de istorie urbană, 2015, coordonat de Dragoş Pâslaru, că un Gheorma e menţionat pe la 1613 in Dolj, ca proprietar al satului Vârvoru de Jos. Acest Gheorma, numit feciorul Radului din Ghiia” si al unei femei pe nume Gheoca, ar fi putut fi Gheorma al nostru. Datele se potrivesc, ba chiar se învârt cam prin aceleaşi locuri. Dar există un mare impediment: ştim deja că pe mama personajului nostru o chema Paraschiva.

 Prin urmare, mai mulţi Gheorma se învârteau prin jurul Craiovei în prima jumătate a secolului al XVII-lea, însă doar unul singur cumpăra sclavi.

La vremea când achiziţionează prima marfă”, era un bărbat remarcabil. Din mai multe documente aflăm că ajutase o sumă de lume. Pe unii  îi scăpase de ocnă, iar pe alţii de spânzurătoare. Era executor domnesc şi stăpân peste închisori. După primele drumuri făcute la Giurgiu, cu primii săi sclavi, are grijă să-şi regleze treburile cu sfinţii şi ctitoreşte un metoc, o bisericuţă cu un han mic, la marginea unui drum circulat, un motel, am zice astăzi, de regulă subordonat unei mânăstiri. Numai că Gheorma e un om puternic: nu stă la mila popilor, ci mai întâi ridică hanul şi bisericuţa, apoi le închiriază unei biserici mai mari, iar mai târziu, acest metoc ajunge în proprietatea Hanului Greci, de la Bucureşti. În arhiva acestui han, păstrată la ANR, se şi găseşte actul de proprietate. Prin urmare, exista o legătură cu Gheorma.

 Pe vremea aceasta, pe când devenise proprietar de motel, Gheorma era deja  un stâlp social, cu multă lume în jur. Purta o haină lahanie, adică de culoarea verzei, culoare foarte la modă pe-atunci, mătăsică fină, brumată, în special malteh moale, iar printre preferaţii săi erau năstureii sunători şi cataramele argintate. Purta bici iar sub şalul de Persia se vedea un hanger cu prăsele de os. Îşi împletea barba, împodobind-o cu mărgeluşe, iar în picioare avea întotdeauna papuci cu feţe de piele, pictaţi. Bineînţeles, avea asupra sa un sigiliu cu care îşi pecetluia înscrisurile. Probabil arăta ca acest călăreţ, desenat de logofătul Petrache, în secolul 18.

 

 

Trecuse deja de tinereţea infamă, avea peste 30 de ani. Leon Tomşa, domnul Valahiei, îl scuteşte de taxe, ceea ce  înseamnă că avea pile. Întotdeauna listele astea cu scutiţi erau aprobate de domn şi de cele mai multe ori scutiţii cotizau ceva pentru asta.

 În această situaţie, ca proprietar de motel, îşi continuă negoţul cu sclavi.

 Poate că nu era chiar amator de afacerea asta, dar ea venea peste el. Nu era zi, în care cineva să nu-i dăruiască un sclav… Ce s-a întâmplat mai departe o să vă spun miercurea viitoare.