Moştenirea lui I.G. Duca la ministerul de Externe: a deschis uşile Ligii Naţiunilor pentru interesele României

0
Publicat:
Ultima actualizare:
I.G. Duca a fost ministru de Externe în perioada 1922-1926 Desen: Florian Marina
I.G. Duca a fost ministru de Externe în perioada 1922-1926 Desen: Florian Marina

Mandatul liberalului I.G. Duca la Afaceri Străine a fost esenţial pentru drumul României către politica internaţională: după Primul Război Mondial s-a preocupat de menţinerea alianţelor regionale şi de apărarea intereselor româneşti. Eforturile lui diplomatice au fost răsplătite cu un mandat de vicepreşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor.

Echipa Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe (MAE) a publicat, pe 20 decembrie 2019, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea lui I.G. Duca, pe contul de Facebook mai multe informaţii despre activitatea diplomatică a fostului ministru liberal, iar postarea a avut peste 300 de reacţii. „La Conferinţa de la Lausanne din 1922, unde Turcia se pronunţa pentru ideea unei mări închise şi pentru înarmarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, I.Gh. Duca a arătat că drepturile asupra strâmtorilor erau incontestabile, dar ele nu pot merge până acolo încât să atingă suveranitatea altor state, precum România“, scria în mesajul de pe reţeaua de socializare. Cei de la Arhive au amintit şi că în 1924 Duca a fost ales preşedinte al Comisiei pentru reducerea armamentelor şi vicepreşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. „Opiniile lui cu privire la politica externă a României îmbrăţişau principii care aşezau ţara într-o postură demnă în relaţiile cu celelalte state. I.G. Duca era convins că noua ordine internaţională instaurată după Marele Război oferea şansa statelor mici să joace cu adevărat un rol în politica europeană şi a arătat că echilibrul zonei central-europene trebuia regândit prin reconstrucţia economico-financiară a statelor învinse în 1918 şi atragerea acestora la o colaborare utilă şi reciproc avantajoasă.“

La fel ca predecesorul lui în funcţia de ministru al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, I.G. Duca a propagat principiul unei neutralităţi puternice. „Noi trebuie să avem o politică românească şi că numai având o politică românească şi neangajându-ne nici către unii, nici către alţii, numai aşa putem scăpa din această furtună mare, care din zece în zece ani izbucneşte peste marea Europei“, spunea Kogălniceanu în 1883. Aceeaşi idee era reluată de ministrul liberal, în discursul lui de învestire, pe 30 ianuarie 1922: „Oricare cunoaşte politica românească ştie că una dintre directivele fundamentale, directiva de la care 40 de ani nimeni nu s-a abătut, în nicio împrejurare şi faţă de nicio ţară, e aceea de a nu se amesteca în politica internă a altor ţări. Neamestecându-ne noi în politica internă a altora, am avut grijă ca şi ceilalţi să nu se amestece în politica noastră... În faţa străinătăţii nu trebuie să fie partide, ci o singură şi nedespărţită Românie“, spunea el în faţa Parlamentului.

În faţa străinătăţii nu trebuie să fie partide, ci o singură şi nedespărţită Românie. I.G. Duca, 30 ianuarie 1922

Mandatul lui Duca de şef al diplomaţiei româneşti s-a suprapus unei perioade istorice efervescente: în Europa Centrală şi de Est, statele mici, care tocmai îşi câştigaseră independenţa, se luptau pentru suveranitate şi se opuneau revizionismului statelor moştenitoare ale fostelor imperii; în Vest, se lucra la o colaborare mai strânsă la nivel internaţional înalt, cu un ochi către Germania – marea învinsă a războiului – şi către Rusia – noul imperiu bolşevic. În această atmosferă generală, I.G. Duca s-a luptat pentru ca interesele României să fie auzite şi respectate – mai ales la masa negocierilor din nou-înfiinţata Ligă a Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), precursoarea ONU şi instituţie internaţională fundamentată pe principiile universalismului wilsonian.

Dar I.G. Duca a evitat atât în scrierile lui, cât şi în viaţa de zi cu zi, să insiste asupra propriilor realizări profesionale. A muncit fără să-şi dorească aplauzele. A preferat să se lanseze în analize internaţionale şi ale tensiunilor diplomatice pe care România trebuia să le gestioneze cât mai sensibil, dar şi eficient pentru propriile interese. Valeriu Râpeanu, critic şi istoric literar, observa că Duca a descris în amintirile sale doar şase ani de activitate, din cele peste trei decenii. „N-a înfăţişat anii când, în calitate de ministru de Externe, a încercat pentru ţară şi pentru el satisfacţii şi a repurtat succese de necontestat, legându-şi numele de momente esenţiale ale diplomaţiei postbelice, de adaptarea şi semnarea unor tratate rămase în istorie“, a notat Râpeanu în volumul „Cultură şi istorie“.

M. Nincić, ministrul Afacerilor Străine al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; I. G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României; Edvard Beneš, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, la Conferinţa minştrilor de Externe ai Micii Înţelegeri, în iulie 1923, la Sinaia  FOTO Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

ig duca

Rezolvarea problemei Banatului

Unul dintre cele mai de seamă merite ale lui Duca, la Externe, ar putea fi faptul că a hotărât să aducă în corpul diplomatic românesc tineri licenţiaţi, cunoscători de limbi străine. În posturile de purtători de cuvânt a ales oameni de cultură şi scriitori; s-a asigurat, aşadar, ca România să fie reprezentată de profesionişti, diplomaţi cu vocaţie.

Apoi, şi-a făcut cunoscută politica sub care conducea ministerul: România trebuia să fie un stat puternic în Balcani, ca un fel de punte între Turcia, statele balcanice şi Europa. În acest sens, Duca a sprijinit Mica Înţelegere (Mica Antantă), alianţa constituită între 1920 şi 1921 de România, viitoarea Iugoslavie şi Cehoslovacia, pentru a împiedica revizionismul maghiarilor, care voiau să recupereze Transilvania, pierdută în favoarea românilor după Primul Război Mondial. Totodată, a susţinut şi Alianţa polono-română, în 1921; cultivarea prieteniei cu Franţa, cu care a reuşit încheierea unui tratat bilateral, în 1926, precum şi apropierea de Marea Britanie. „De când am venit la guvern, am inaugurat sistemul conferinţelor periodice ale Micii Antante. Am avut până acum patru conferinţe. Am avut una la Belgrad, la 1922; am avut a doua în toamna anului 1922 la Praga; am avut a treia astă-vară la Sinaia; am avut a patra acum la Belgrad. Vom avea viitoarea din nou la Praga.“

Ca relaţiile de bună vecinătate să fie consolidate, s-a preocupat şi de soluţionarea problemei Banatului, cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven: „Cu sârbii am rezolvat chestiunea graniţei din Banat... am încheiat cu sârbii o convenţiune pentru reglementarea situaţiunii locuitorilor a căror proprietăţi sunt tăiate de graniţă, iar la momentul de faţă tratăm direct cu guvernul din Belgrad rezolvarea chestiunii şcolilor şi bisericilor din Banatul sârbesc şi din Banatul românesc“, spunea el în 1924.

Sesiunea Micii Înţelegeri. Edvard Beneš, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, I. G. Duca, ministru al Afacerilor Străine al României, şi Vojislav Marinković, ministru al Afacerilor Străine al Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în iulie 1924, la Praga FOTO Arhivele Naţionale ale României/ Arhivele Diplomatice ale MAE

ig duca

„Nu o politică de supunere oarbă“

Ideile de politică externă fuseseră cimentate încă din perioada antebelică, după cum reieşea dintr-un discurs al lui: „Politica noastră externă, a României, nu poate să mai fie o politică de înfeodare. Ea poate să fie o politică de simple amiciţii, poate să fie o politică de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă. Şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiative, căci o asemenea politică este incompatibilă cu interesele acestui Stat şi cu demnitatea noastră  naţională“, sintetiza el viziunea despre poziţia ţării în lume. „Trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii. Cancelarul de fier obişnuia să spue: «Ca să poţi face o politică externă, trebue să ai mai întâiu o bună şi puternică situaţie internă...».“ Pentru întărirea democraţiei româneşti, a militat pentru rezolvarea dificultăţilor ţăranilor, pentru reducerea inegalităţilor sociale şi economice.

I.G. Duca a fost implicat şi în recunoaşterea internaţională a unirii cu Basarabia, în ciuda protestelor sovietice. În 1922, la Genova, el şi Ionel Brătianu au discutat cu Gheorghi Cicerin, ministrul de Externe al URSS, delegaţia română asumându-şi unilateral angajamentul de neagresiune faţă de ruşi. De asemenea, cei doi reprezentanţi români au insistat cu fermitate că recunoaşterea unirii cu Basarabia nu poate să fie condiţionată de renunţarea la tezaurul de la Moscova.

Trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii. Cancelarul de fier obişnuia să spue: «Ca să poţi face o politică externă, trebue să ai mai întâiu o bună şi puternică situaţie internă...». I.G. Duca

Grijă pentru minorităţile naţionale

„O direcţie importantă a activităţii lui Ion Gheorghe Duca a fost legată de implicarea ţării noastre în politica Societăţii (n.r. – Ligii) Naţiunilor“, scrie Victor Gabriel Osăceanu, profesor la un colegiu din Teleorman, în volumul „Ion Gheorghe Duca: o floare rară în câmpul politicii româneşti“. Graţie implicării lui în întâlniri şi discuţii privind documente venite de la Geneva – unde era sediul Ligii – şi de la Bucureşti – unde Duca era ministru al Afacerilor Străine –, diplomatul român a fost numit, în 1924, vicepreşedinte al Adunării Generale a Ligii şi preşedintele Comisiei pentru dezarmare, acesta fiind unul dintre marile obiective ale organizaţiei internaţionale.

Sextil Puşcariu, lingvist şi filolog, a prezentat în jurnalul lui o parte din discursul ţinut de I.G. Duca la Liga Naţiunilor, în 1925: „A precizat (n.r. – Duca) punctul nostru de vedere în chestia minorităţilor, accentuând datoria lor de a fi loiali, exprimându-şi toată încrederea în înţelepciunea Consiliului (ceea ce desigur i-a fost luat în nume de bine) şi arătând că, dacă ar fi de făcut vreo modificare, aceasta ar trebui făcută în direcţia pe care România  a cerut-o, prin Brătianu (n.r. – Ion I.C.) încă la Paris: ca toate statele – şi puterile mari – să aibă aceleaşi obligaţii faţă de minorităţile lor ca noi“.

În România, Duca se străduia să încurajeze dialogul cu reprezentanţii etnicilor germani, maghiari şi evrei. De altfel, în timpul mandatului său de ministru, preşedintele secţiei administrative şi a minorităţilor din cadrul Ligii, Erik Colban, a avut, în 1923, 1924 şi 1926, călătorii de informare în România, la invitaţia autorităţilor. În prima sa vizită, Duca l-a asigurat că statul promovează o politică liberală faţă de minorităţi şi că se îngrijea de relaţiile cu germanii şi rutenii, dar şi de ajutorarea evreilor.

Diplomatul Constantin Diamandy şi I. G. Duca, la Conferinţa Internaţională de la Lausanne, în perioada 1922-1923  FOTO: Gallica, Biblioteca Naţională Franceză

ig duca

Pregătirea războiului, sub lupa lui I.G. Duca

Cu puţin timp înainte de izbucnirea, însă şi în timpul Primului Război Mondial, Duca a fost cu ochii în patru la detaliile întâlnirilor protocolare ale regilor Carol I şi Ferdinand cu personaje aflate la putere. De pildă, cu o zi înainte de sosirea ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, în 1914, Duca, atunci ministrul Educaţiei, a călătorit cu regina Maria la capul Tuzla. Regina, vară primară a ţarului, i l-a descris fără menajamente. „Ca toată lumea ai auzit despre «Niky» (n.r. – aşa era poreclit în familie) că e prost, lipsit de orice atracţie fizică. Împăratul nu este un Adonis, dar vei vedea mâine că nu este deloc aşa cum s-a creat legenda în jurul lui. Ca suveran nu-i iau apărarea, dar ca om te asigur că nu e prost şi, în orice caz, că e plin de simplitate şi de farmec“, povestea Duca în „Amintiri politice“.

Duca bănuia că vizita ţarului venise pe fondul pregătirii terenului pentru Primul Război Mondial, pe care Nicolae al II-lea şi-l dorea şi pentru care ştia că sprijinul României nu era de lepădat: „Mi s-a părut atunci că vizita autocratului Tuturor Ruşilor se datoreşte dorinţei manifestate de câtva timp de diplomaţia rusească de a îmbunătăţi raporturile cu România. În ceasul în care se pregătea războiul mondial, Regatul nostru era un factor prea însemnat ca să nu caute ţarul a-i capta bunăvoinţa. Şi, de fapt, în opinia publică, diplomaţia rusească a reuşit, prin vizita de la Constanţa, să stabilească o apropiere sufletească de Imperiul Rus“.

Ca toată lumea ai auzit despre «Niky» că e prost, lipsit de orice atracţie fizică. Împăratul nu este un Adonis, dar vei vedea mâine că nu este deloc aşa cum s-a creat legenda în jurul lui. Ca suveran nu-i iau apărarea, dar ca om te asigur că nu e prost şi, în orice caz, că e plin de simplitate şi de farmec. Regina Maria, despre ţarul Nicolae al II-lea, povestit de I.G. Duca în „Amintiri politice“

După moartea regelui Carol I, în octombrie 1914, şi venirea pe tron a lui Ferdinand, vizitele diplomatice au continuat, la fel şi presiunile externe. În 1915, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei l-a trimis în România pe ducele Johann Albert de Mecklenburg ca să-l determine pe suveran să intre în război. Ferdinand l-a întâmpinat pe iahtul „Ştefan cel Mare“, la Măcin. „Deoarece am întovărăşit familia regală“, scria Duca, „mi-a fost dat să fiu martor la această întrevedere şi trebuie să spun că atât regele, cât şi regina erau foarte plictisiţi, căci nu ştiau cum să scape mai curând de stăruinţele lui.“ Ducele îl tot dădea drept exemplu pe regele Bulgariei, care se lăsase convins să ia parte la război, iar regele Ferdinand îi tot spunea că România voia să rămână în neutralitate.  

ig duca

Tomáš Masaryk, preşedintele Cehoslovaciei, şi I. G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, în 1924, la Praga FOTO: Arhivele Naţionale ale României

Unirea împotriva Austro-Ungariei

În august 1916, România intrase în război de partea Antantei, alcătuită din Franţa, Imperiul Rus şi Imperiul Britanic. Albert Thomas a fost un alt ministru care a aşezat România, în 1917, pe lista de priorităţi. Iar românii l-au primit pe socialistul şi primul ministru de Armament al Franţei cum se cuvine, cu audienţă regală, întrevederi şi banchete oficiale. „Calda prietenie pe care dânsul ne-a manifestat-o, cuvintele de simpatie şi de îmbărbătare pe care ni le-a adus din partea Franţei ne-au alinat durerile şi ne-au ridicat puternic moralul“, povestea Duca.

Tomáš Masaryk, viitorul preşedinte al Cehoslovaciei, a trecut şi el prin România, încărcat cu gânduri pline de nădejde legate de viitor. Sosise la Iaşi ca să-i vorbească guvernului despre „necesitatea solidarităţii între popoarele asuprite din monarhia habsburgică, pentru care războiul însemna redobândirea libertăţii lor naţionale“.

Masaryk voia să organizeze în Italia sau în Franţa un congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care să se exprime în privinţa revendicărilor naţionale. Încă de atunci cu o viziune diplomatică bine conturată, Duca i-a priceput foarte limpede mesajul. „Ideea era pe cât de logică, pe atât de folositoare, în loc ca fiecare să lupte să-şi facă izolat propaganda, era mai bine să unim toate sforţările noastre şi să arătăm că toţi, fără deosebire, considerăm monarhia habsburgică un anacronism, care trebuie dărâmat şi pe runinele ei urmează să se ridice libere popoarele. (...) Eu am fost de la început câştigat de propunerile lui Masaryk, Brătianu însă fără a le respinge, le-a aprobat cu reticenţe.“

1917 a fost şi anul în care împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a rănit orgoliul regelui Ferdinand şi al politicienilor români. Acesta a mers, în timpul unei vizite, doar la tranşeele de la Mărăşeşti, nu şi la Bucureşti. „Regele Ferdinand nu a spus nimic, dar ştiu că a suferit. (...)  Dacă în această epocă unii au căutat ca Wilhelm II să ne umilească, alţii ne-au înconjurat cu o simpatie şi cu o stimă care ne-a mişcat adânc.“

„Mânca pe la rudele lui boiereşti, avea bicicletă, ştia nemţeşte şi învăţa englezeşte“

ig duca

Ion Gheorghe Duca s-a născut pe 20 decembrie 1879, în Bucureşti, într-o familie care se trăgea din Domnitorul Grigore III Ghica. Gala Galaction, scriitor şi preot, a schiţat portretul elevului şi copilului I.G. Duca, în propriile memorii, unde îşi compară stilul de învăţare cu cel al viitorului diplomat şi prim-ministru. Cei doi s-au cunoscut în clasa a V-a, la Colegiul „Sf. Sava“ din Bucureşti, în toamna lui 1894: „El era un elev exact şi diligent, eu eram un dezmăţat şi un cititor de romane; el era un mic papagal al cărţii, eu eram un inovator şi un emancipat – aşa încât, între noi, n-ar fi fost cu putinţă nicio apropiere. (...) O simplă împrejurare topografică m-a făcut amic cu Duca, căci şi el locuia în aceeaşi stradă. Ne despărţea numai o casă“. Galaction, dintr-o familie de ţărani, a ilustrat şi diferenţele dintre stilurile lor de viaţă. „Duca era băiat de boier, se ducea cu maică-sa la palat, mânca pe la rudele lui boiereşti, avea bicicletă, ştia nemţeşte, învăţa englezeşte. (...) Imediat ce şi-a luat bacalaureatul, a plecat la Paris şi câtă vreme s-a simţit strein şi fără prieteni mi-a scris scrisori destul de lungi.“ Duca şi-a făcut noi prieteni în străinătate, cum era de aşteptat, dar a rămas apropiat şi de Gala Galaction.

Doctor în drept şi-n ştiinţe politice

La Paris, la Universitatea Sorbona, Duca şi-a luat doctoratul în drept şi ştiinţe politice, între 1897 şi 1902. Încă de atunci începuse să publice articole în care îşi exprima viziunile liberale. După ce s-a întors în România, a fost ales deputat al Partidului Naţional Liberal şi a fost apreciat de preşedintele partidului, Ion I.C. Brătianu. Duca avea doar 35 de ani când a preluat, în 1914, primul portofoliu de ministru – al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (Educaţiei). Era cel mai tânăr membru al Executivului în perioada Primului Război Mondial. Ulterior, a ocupat funcţiile de ministru al Agriculturii, al Afacerilor Externe şi al Afacerilor Interne, iar pe 14 noiembrie 1933 a devenit prim-ministrul României.

„Ordinea morală, o condiţiune esenţială“

I.G. Duca s-a ghidat în toţi anii de politică după anumite principii, despre care a amintit şi atunci când şi-a asumat funcţia de prim-ministru: „Azi mai mult decât oricând ordinea morală constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri“. Însă mandatul lui de premier a fost scurt, căci Nicadorii, legionarii Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica, l-au asasinat pe 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia. La 54 de ani, I.G. Duca a plătit cu viaţa pentru măsurile de represiune faţă de Mişcarea Legionară pe care le-a luat în perioada cât a condus guvernul.

INTERVIU Florin Müller, istoric: „I.G. Duca era un model pentru clasa politică din acea perioadă“

florin muller istoric

Florin Müller, profesor doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, care ţine şi cursuri despre mişcările totalitare din România interbelică, explică contextul în care a ajuns I.G. Duca prim-ministru şi de ce l-au asasinat legionarii, amintind că şi regele Carol al II-lea ar fi putut juca un rol important în acel episod. Istoricul mai subliniază că Duca a fost un politician integru, cu o reputaţie impecabilă şi care n-a căutat să facă averi de pe urma funcţiei sale.

„Weekend Adevărul“: Cum l-a ajutat contextul politic din ţară pe I.G. Duca să devină prim-ministru, mai ales că acesta nu-şi dorea să colaboreze cu regele Carol al II-lea?
Florin Müller: I.G. Duca a avut o relaţie proastă cu regele Carol al II-lea, mai ales la începutul noului regim, în 1930, când a fost împotriva Restauraţiei. În 1933, situaţia era schimbată, pentru că, în toamnă, guvernul Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Alexandru Vaida-Voevod, deja simţea din plin efectele crizei economice şi, desigur, linia tot mai intruzivă a regelui Carol în viaţa politică. Deci, contextul acesta a fost relativ favorabil pentru revenirea Partidului Naţional Liberal la putere. I.G. Duca a fost pus în faţa unor probleme foarte complicate, generate, în primul rând, de creşterea pericolului reprezentat de extrema dreaptă, de Mişcarea Legionară, pe fondul rezolvării unor probleme sociale grave lăsate moştenire de PNŢ, şi, în al doilea rând, de criza economică din perioada 1929-1933.

I.G. Duca şi-a propus să lupte împotriva extremei drepte. Vorbeaţi cu o altă ocazie despre „violenţa legitimă a statului“ şi despre cum a folosit-o Mişcarea Legionară pentru a trece drept o victimă a guvernului liberal.      
Violenţa legitimă a statului împotriva Mişcării Legionare se leagă de necesitatea rezolvării ascensiunii Mişcării în 1933; vorbim de un context generat şi de campania electorală din decembrie 1933. Guvernul I.G. Duca avea nevoie obligatorie de o legitimare prin alegeri, venise la putere în noiembrie, iar în decembrie au fost stabilite alegeri parlamentare, care vor duce la victoria PNŢ. În decembrie, însă, au fost câteva evenimente grave pentru viaţa politică românească. În primul rând, Mişcarea Legionară a fost scoasă în afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri şi n-a mai putut participa la alegeri, deşi îşi elaborase listele de candidaţi. În acest context, au izbucnit conflicte între autorităţile statului – Jandarmerie şi Poliţie –, pe de-o parte, şi Mişcarea Legionară, pe de altă parte. Au fost câteva incidente grave la Iaşi, unde au şi murit legionari. La Constanţa au fost semnalate alte ciocniri, iar în întreaga ţară a fost un val de arestări ale legionarilor. Viaţa politică românească a fost pusă într-o situaţie complicată. 

Carol al II-lea nu şi-a asumat ilegalizarea legionarilor

Ce fel de articole apăreau în publicaţiile care susţineau Mişcarea Legionară?
Sesizăm o campanie de presă furibundă a ziarului „Cuvântul“, sub conducerea lui Nae Ionescu, şi a ziarului „Calendarul“, condus de Nichifor Crainic, în favoarea Mişcării Legionare şi împotriva Guvernului I.G. Duca. Se adaugă şi ostilitatea tot mai mare dintre Nae Ionescu şi regele Carol al II-lea. Nae Ionescu nu mai făcea parte din camarila regală. Carol al II-lea înţelesese să se debaraseze de el şi să treacă la o politică tot mai personală. Nu putem spune că în 1933 Carol avea în vedere instaurarea unei dictaturi, dar este cert că unii dintre foştii partizani ai lui din 1930 nu mai erau pe aceleaşi baricade. Nae Ionescu a publicat, la un moment dat, un articol incisiv în care făcea o paralelă între situaţia din România şi cea din Regatul Iudeei, unde, în Antichitate, avusese loc asasinarea copiilor, la ordinul regelui Irod, pe fondul spaimei şi a interpretării false a unei profeţii că Iisus va prelua tronul. În urma acţiunilor violente ale Poliţiei şi ale Jandarmeriei, Nae Ionescu a construit o similitudine între moartea copiilor nevinovaţi şi moartea legionarilor. Această suprapunere semantică indică nu numai dimensiunea teologică a discursului lui Nae Ionescu, ci şi încercarea acestuia de disculpare totală a legionarilor în faţa violenţelor guvernamentale, ca şi cum Mişcarea n-ar fi avut nicio vină pentru a fi supusă represiunii guvernului liberal. În acest context, se pregăteşte momentul cel mai dramatic: asasinarea lui Duca, pe 29 decembrie 1933.

Singura explicaţie plauzibilă ar fi intenţia implicită a regelui Carol al II-lea de a lăsa lucrurile să se întâmple într-o asemenea procedură, pentru a pierde un contestatar al modelului autoritar pe care-l va instaura, pentru a se debarasa de un adversar personal, deşi el era chiar primul sfetnic.

Mişcarea Legionară a fost scoasă în afara legii, însă nu printr-un decret regal. Cum se explică?
Decretul regal nu avea acoperirea juridică pe care putea să i-o confere un Jurnal al Consiliului de Miniştri, dar aceasta este mai curând o interpretare juridică. Interpretarea politică este cea mai importantă: şi anume că regele Carol al II-lea n-a vrut să aibă niciun fel de răspundere în ceea ce priveşte ilegalizarea Mişcării Legionare. S-a scos pe sine din acest context politic, pentru ca nu cumva mediile de extremă dreaptă, mediile legionare în primul rând, să îl considere responsabil de violenţele guvernamentale şi de ilegalizarea Mişcării. Totuşi, să nu uităm că nu era prima dată când Mişcarea Legionară era scoasă în afara legii. Era pentru a treia oară când se întâmpla acest lucru, iar organizaţia lor politică nu mai putea să participe la acţiunile politice obişnuite, inclusiv la actul cel mai important al democraţiei − alegerile parlamentare. Acum, pentru prima dată, ilegalizarea Mişcării a fost pusă foarte serios în aplicare, cu violenţe.

De ce ar fi acceptat regele să fie Duca asasinat 

Înainte să fie împuşcat, I.G. Duca a avut o întrevedere cu regele Carol al II-lea la Sinaia.
Da, Duca şi regele au avut o discuţie la Sinaia, la Peleş. Cei trei legionari, Nicadorii, au putut să stea în oraş, nu au fost arestaţi sau blocaţi de Poliţie, care ştia de venirea lor la Sinaia. I.G. Duca, pe un peron aproape întunecat, nu s-a bucurat de o protecţie din partea Poliţiei, o protecţie adecvată statutului pe care-l avea. Legionarii s-au putut apropia de el. Nicolae Constantinescu, unul dintre Nicadori, a tras în I.G. Duca. Ba mai mult, Ion Caranica povesteşte că a reuşit să fugă de la locul faptei. Această situaţie este inexplicabilă. Singura explicaţie plauzibilă ar fi intenţia implicită a regelui Carol al II-lea de a lăsa lucrurile să se întâmple într-o asemenea procedură, pentru a pierde un contestatar al modelului autoritar pe care-l va instaura, pentru a se debarasa de un adversar personal, deşi el era chiar primul sfetnic. Chiar dacă cei trei legionari au fost condamnaţi, să nu uităm că autorii morali ai faptei au fost achitaţi. Corneliu Zelea Codreanu a stat o perioadă ascuns, după unele informaţii, chiar la una dintre rudele Elenei Lupescu, iubita lui Carol al II-lea, fără să fie arestat. A fost implicat târziu în proces şi a fost achitat. Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi legionarii care activau atunci în Mişcare, în direcţia pedepsirii lui Duca, nu au păţit practic nimic, în afară de o perioadă scurtă de detenţie.

Sursă: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe 

ig duca

Ce reacţii a stârnit asasinarea lui I.G. Duca în presa vremii şi printre oamenii politici?
Asasinarea a fost condamnată de presă. Ziarele „Cuvântul“ şi „Calendarul“ au fost scoase în afara legii. Toată presa, fie că era de dreapta, de centru sau de stânga, a deplâns moartea prim-ministrului. S-a relevat rolul său în Primul Război Mondial, colaborarea cu I.C. Brătianu. S-a insistat pe deplina sa loialitate şi corectitudine, pe faptul că I.G. Duca nu a fost implicat în scandaluri de corupţie, că asupra sa nu a planat niciodată ideea că ar fi beneficiat în mod ilegal de banii statului. Nu a făcut avere. Era un model nu numai pentru liberali, ci pentru clasa politică din acea perioadă. Inclusiv cancelarul Adolf Hitler a trimis o telegramă de condoleanţe, care a căutat în felul acesta să absolve Reich-ul de orice acuză de complicitate în asasinarea unui politician cunoscut pentru simpatia sa faţă de Franţa, adversarul istoric al Germaniei naziste.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite