Mira Christopol Dragalina, nepoata generalului Ioan Dragalina: „Fiindcă purta numele Dragalina, mama a fost condamnată la cinci ani de închisoare“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mira Christopol Dragalina ne indicăun detaliu pe care puţină lume îlobservă: în colţul din dreapta josal portretului lui Ioan Dragalinase vede un ochi al lui Leu, câinelegeneralului, care i-a fost aproapepână în momentul morţii FOTOGRAFII Cristina Hermeziu
Mira Christopol Dragalina ne indicăun detaliu pe care puţină lume îlobservă: în colţul din dreapta josal portretului lui Ioan Dragalinase vede un ochi al lui Leu, câinelegeneralului, care i-a fost aproapepână în momentul morţii FOTOGRAFII Cristina Hermeziu

Mira Christopol Dragalina nu a apucat să-şi cunoască bunicul după mamă, pe generalul Ioan Dragalina, dar i-a simţit prezenţa atât în povestirile mamei sale, cât şi în familie, pe care Tata Mare Dragalina a ţinut-o întotdeauna unită. Iar numele acesta le-a mai adus şi necazuri

La Château de Vincennes, cu ocazia unei expoziţii emoţionante despre „Armata română în Marele Război“, organizată de Ambasada României la Paris, pe o căldură de peste 30 de grade Celsius, am putut admira în public eleganţa unui cuplu în vârstă. O doamnă energică şi luminoasă în al său deux-pièces sobru, însoţită galant de un domn sprijinit într-un baston, îmbrăcat într-un costum impecabil. Erau Mira şi Petre Christopol, fiecare cu memorii şi poveşti de viaţă fabuloase. Mira Christopol este nepoata generalului Ioan Dragalina, „mort pentru România pe 24 octombrie 1916“. Petre Christopol este nepotul pictorului Theodor Pallady. De 64 de ani împreună, s-au despărţit prima şi ultima dată în 1971, când Mira a plecat şi a rămas la Paris. Despre cum a reuşit să-şi scoată familia din România comunistă, nepoata generalului spune că e romanul vieţii ei. Mi l-au povestit amândoi, într-o limbă română de poveste, în apartamentul lor din estul Parisului, sub privirile generalului dintr-o fotografie aşezată între candele, ca o icoană. Deasupra, pe perete, între desene de Pallady, bunicii de 87 şi 89 de ani au înrămat scrisoarea nepoţelei Marguerite: fetiţa nu ştie română, dar îi roagă, în franceză, s-o ducă şi pe ea în locul acela numit România, ţara pentru care a murit «Tata Mare Dragalina».

„Weekend Adevărul“: Cât de adevărat este că povestea familiei se învârte, chiar şi la Paris, după o sută de ani, tot în jurul generalului Dragalina?

Mira Christopol Dragalina: Eu m-am născut la Bucureşti în 1928. Pe 17 noiembrie împlinesc 88 de ani. Bunicul meu matern, generalul Ioan Dragalina, a avut şase copii: doi băieţi şi patru fete. Una dintre fete, cea mai mare, a murit la 22 de ani şi au rămas trei fete, între care mama, Viorica, cea mai mică. Băiatul cel mare va fi generalul Corneliu Dragalina, care a fost până la Stalingrad, iar celălalt va fi comandorul Virgil Dragalina, care a luat parte la război. Azi mai suntem în viaţă cinci nepoate: două în America, una la Bucureşti, una în Suedia şi eu la Paris. Am avut o soră mai mare cu cinci ani şi jumătate, Dana. A ajuns doctoriţă în Germania, după ce am reuşit să o scot din ţară. Fraţii mamei, generalul Corneliu şi comandorul Virgiliu, se numeau aşa pentru ca numele să nu poată fi ungurizate în Transilvania. Comandorul şi-a făcut şcoala navală la Portsmouth, în Anglia. Fiind acolo tânăr, a avut un copil cu o englezoaică: pe acest băiat îl creştea bunicul său matern. Unchiul meu a zis însă: e un Dragalina! N-are ce să caute la bunicul din Anglia şi l-a adus în România. Dar el nu era însurat. I-a zis mamei: „Viorica, tu ai deja două fete, ia-l, te rog, şi pe Peter“. 

Mira Christopol Dragalina

Şi l-a luat?

Da, Peter a fost fratele meu mai mare. Pe vremea când a venit Peter, stăteam în Bucureşti, pe strada Dragalina, unde era stadionul. Ţin minte că veneau oltenii cu desagii de gât, aduceau zarzavaturi şi fructe şi-i strigau mamei: „A venit olteanu, cucoană. Ţine-l pe nebunul ăsta care mă boxează, că nu înţeleg nimic din ce spune, e englez“. Era vorba de vărul meu, Peter. A crescut cu noi de la 9 ani până la 17 ani, după care l-a luat Corneliu şi s-a ocupat de el să-şi facă studiile. Am avut o copilărie frumoasă, eram şapte copii care ne adunam la sora mai mare a mamei, Elena – o adevărată cloşcă. Avea şi ea trei copii: Anca, Rodica şi Andrei. Mergeam cu toţii la casele lor din Buşteni sau de la Ploieşti. Acest bunic al meu, Tata Mare Dragalina, a reuşit să ne ţină uniţi.

Două clase într-un an

Ce fel de educaţie aţi avut?
Mama a fost blândă, dar fermă. Bunica dinspre tată a făcut parte din Casa femeilor ortodoxe române, împreună cu Alexandrina Cantacuzino. Bunica era directoare. Şi ne-a băgat pe mine şi pe sora mea la şcoala ortodoxă. După bacalaureat, Dana a făcut medicina, eu am dat două clase într-un an şi apoi am intrat la facultatea de drept: aşa l-am întâlnit pe Petrache (n.r. – soţul Mirei Christopol, nepot de frate al lui Theodor Pallady). Am fost colegi de facultate. Eu am făcut cu această bunică formidabilă foarte multă limbă franceză, în special gramatică. E vorba de bunica Alexandrina Petrovici, eu sunt născută Petrovici. Ea era născută Şeicariu, grecoaică de origine, pasionată de literatură şi de gramatică franceză. A adorat-o pe mama, deşi îi era soacră, şi ne-a crescut împreună cu mama, era tot timpul cu noi. Să vă spun ceva despre această bunică. În România, un ofiţer nu se putea căsători dacă viitoarea nevastă n-avea o dotă, o sumă mare de bani. Mama, cu alţi cinci fraţi acasă, cu Tata Mare Dragalina care era ofiţer şi-şi ducea familia din garnizoană în garnizoană, n-avea dotă. Dar bunica voia ca fiul ei să se căsătorească cu mama şi i-a zis: „Eu am bani, eu îţi fac dotă şi spunem că e dota ta!“. Tot bunică-mea a adus în casă o franţuzoaică tânără foarte drăguţă, ca să vorbim cu ea franţuzeşte. După trei luni, ne-a spus: „O trimit înapoi“. „De ce?“ „Ea vorbeşte curent româneşte, dar voi nu vorbiţi franţuzeşte!“

„Mamă-mare, cine e ăsta Christopol?“

Deci Mira Petrovici, nepoata generalului Dragalina, şi Petrache Christopol, nepot al pictorului Theodor Pallady, s-au cunoscut ca studenţi la Facultatea de drept. Nu v-aţi mai părăsit de atunci...
După ce l-am cunoscut, m-am dus acasă, la bunică-mea, care le ştia pe toate: „Mamă-mare, spune-mi şi mie cine e ăsta Christopol? Am un coleg...“. „E simplu, eu am o vară“, îmi zice bunica, „şi mama sa e vară cu tatăl lui: Florica Christopol e măritată Don“. Era, deci, oarecum rudă cu noi. În facultate aveam un grup de prieteni la care ne vedeam săptămânal, la ceaiuri, la Petre Rosetti, care e şi el în Franţa, mai era Radu Bonachi, doctor. Dansam, cântam, dar a durat destul de puţin, pentru că au început represiunile.

Ce fel de represiuni?
Amândoi aveam origine proastă. În anul patru ne-au dat afară pe amândoi, şi n-am putut să terminăm facultatea. Era în 1949. La facultate se introdusese marxism-leninismul ca materie. Pentru cei cu origine burgheză, a apărut o listă de nume care aveau de plătit taxe: Petrache avea 100.000 de lei şi eu am avut 60.000 de lei. Erau sume special puse ca să nu poată fi plătite.

Şi ce aţi făcut?
Am început să lucrăm. După aceea, el a făcut inginerie şi a fost inginer la instalaţii de construcţii, eu am intrat la institutul de proiectări, la arhitectură, mai întâi ca desenatoare şi mai apoi ca proiectantă. Dar cei trei ani de drept ai mei m-au ajutat în Franţa. Când am venit în Franţa, cu arhitectura n-aveam nicio posibilitate să lucrez, erau foarte mulţi arhitecţi şi deja n-aveau de lucru. Şi atunci, ca să pot să trăiesc, am lucrat ca dame de compagnie garde malade (n.r. – în traducere literală, doamnă de companie pentru îngrijirea bolnavilor) la o doamnă bătrână şi oarbă, la care am intrat prin ajutorul protestant. Prin nevasta vărului lui Petrache, prin Petre şi Odile Rosetti. Ginerele acestei doamne oarbe era notar. „Je vous fais confiance totale“ (n.r. – Am încredere totală în dumneavoastră), mi-a spus. „Cu cei trei ani de drept, intri la mine, în cabinetul meu de notar, începi prin a răspunde la telefon şi dacă merge bine, avansezi.“ Şi am ajuns notar. 

Cum a fost graţiată mama Mirei Christopol de Petru Groza

Din România aţi plecat din cauza represiunilor?
Mama mea, Viorica, fiica generalului Dragalina (foto), a făcut închisoare. Mama a vrut să studieze filosofia în Anglia, la unchiul meu. Între timp, tata s-a amorezat de mama, mama de tata şi s-a dus filosofia... Printr-o rudă de-a tatei, care era în Elveţia, Lili Don, mama a fost invitată la Dornach, unde este o societate de antroposofie. La Bucureşti, mama avea cărţile lui Rudolf Steiner şi veneau două-trei persoane cu care stătea de vorbă despre filosofie, acasă. Şi a fost arestată, n-aveai voie decât marxism-leninism. Dar fiindcă se chema Dragalina, a fost condamnată la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra securităţii statului român. A stat nouă luni la Ministerul de Interne, la sectorul al cincilea, după care a fost dusă la Mislea, unde era închisoare de femei. Mătuşa mea, Elena Săvulescu, avea o prietenă ardeleancă, vecină de moşie cu Petru Groza, preşedintele Consiliului de Stat al României. Sora mamei a zis: eu mă duc cu madame Birtolon la Groza. „Ce se întâmplă?“, le-a primit Groza. „Sunt sufocată. Fata generalului Dragalina este condamnată la închisoare pentru cinci ani.“ „Ce spui? De ce?“ „Pentru nişte cărţi şi discuţii de filosofie.“ „Nu se poate.“ L-a chemat pe colonelul nu ştiu care şi a fost graţiată după aproape doi ani de închisoare. A fost arestată înainte de naşterea băiatului meu, pe 13 ianuarie 1954, şi a ieşit în 1956.

Mira Christopol Dragalina ne indică un detaliu pe care puţină lume îl observă

Cum aţi perceput trecerea de la viaţa pe care o duceaţi înainte de venirea comuniştilor la viaţa sub comunişti?
Unchiul meu, comandorul Virgiliu Dragalina, voiaja foarte mult. Iar când ne adunam toţi la proprietatea unei mătuşi, care era căsătorită cu Alexandru Săvulescu, comandorul îmi spunea: „La 18 ani, te iau cu mine pe vapor şi facem turul lumii“. Ei bine, au venit comuniştii şi nimeni n-a mai făcut turul lumii din România. Când au venit comuniştii, l-am ferit pe băiatul nostru de toate: mergeam din iulie până în septembrie la 2 Mai, iarna la schi. Cu toate astea, Mihnea mi-a spus: „Eu ştiu foarte bine că bunica a fost închisă, ştiu foarte bine că tatăl tatălui se ascundea, era căutat de comunişti“. Totuşi, în România comunistă am reuşit să facem o oază de normalitate ca să ţinem copiii împreună şi departe de sistem.

Dar fiului dumneavoastră ce-i spuneaţi?
La 9 ani, Mihnea s-a dus la şcoală şi a venit cu vestea: „vor să ne facă pionieri“. Eu şi Petrache am tăcut din gură. Nodul cravatei avea o semnificaţie, roşul cravatei avea o semnificaţie... Când se întoarce de la şcoală, Mihnea îşi scoate cravata şi o calcă în picioare. „Ce s-a întâmplat?“ „A fost vorba să aleagă şeful clasei, dintre cei mai buni. Trei colegi ai mei erau printre cei mai buni. Până când s-a sculat o colegă şi s-a propus pe ea drept şefă. Şi profesoara a zis: «Foarte bine, tu ai să fii şefa clasei». Noi, băieţii, ne-am dus după ea şi am aflat că directoarea îi spusese ca ea să fie şefa clasei, fiindcă tatăl ei era miliţian.“ Mihnea a realizat foarte devreme cum stăteau lucrurile. Eu am vrut să nu adâncesc toate acestea ca să nu rişte să deschidă gura cine ştie pe unde şi să fie arestat. 

Dar familia Christopol, înrudită cu familia pictorului Pallady, cum a resimţit perioada comunistă?

Petre Ion Christopol: Eu m-am născut la Bucureşti. Mama era Ivonne, fata lui Vasile Pallady, frate cu pictorul Theodor Pallady, şi a lui Constance Pallady, născută Enacovici. Tata era din familia unui străbun grec, poetul Athanasius Christopulos din Castoria. Urmaşii au venit în România, unul a fost perceptor de domn. Tata era ataşat de proprietatea de la ţară, din familie, lângă Ploieşti, la Zănoaga. În fiecare sfârşit de săptămână mergea acolo, avea o moşie de peste 400 de hectare, unde a creat ceea ce era destul de îndrăzneţ la ora aceea, o orezărie. Era chiar înainte de instalarea definitivă a comunismului. Era încă propietarul acestei orezării pe care a creat-o din nimic şi care a început să producă. În perioada respectivă era directorul personalului la societatea de telefoane, fostă americană, în Bucureşti. A încheiat o convenţie care se chema economat. Trebuia să-i aprovizioneze pe salariaţi cu orezul de la moşie.


Vasile Pallady cu Petrache, copil

Mira Christopol Dragalina

Şi cum a mers?
Primul an a fost bine, în al doilea an, din cauza secetei, n-a ieşit nimic. Era în perioada când începeau să se schimbe lucrurile din punct de vedere politic. N-a putut să livreze ce se angajase că va livra. Întreaga conducere a fost schimbată, toată lumea a fost dată afară. Tatălui meu i s-a făcut proces – erau procese politice şi procese economice – se considera că adusese în mod voit prejudiciu Republicii Socialiste România. Tata a fost acuzat că voit nu i-a aprovizionat cu orez pe salariaţii societăţii de telefoane. A fost judecat şi a fost condamnat la un an de închisoare. Fost bolnav de tuberculoză, avea un plămân lipsă. Cu starea sa de sănătate, au socotit că trebuie să se ascundă pe la prieteni, cunoscuţi care au vrut să-l primească. Eu eram urmărit, credeau că-i puteam conduce la tata. Mama, care era o persoană foarte voluntară, a cerut audienţă la ministrul Justiţiei, la Pătrăşcanu.

Şi a reuşit să intre în audienţă?
A reuşit, pentru că era nepoata pictorului Pallady. Pătrăşcanu a primit-o. I-a spus că se fac modificări şi interpretări în legi şi se va anula textul incriminării. N-a fost o amnistiere personală, ci anularea capătului de acuzare.

Şi cum aţi reuşit să plecaţi din ţară?
Eu n-am vrut să plec în Franţa, cu firea mea rezervată şi timidă, credeam că n-am să fac faţă şi o să stau pe spatele altora... De altfel, directorul meu în România mi-a zis: „Mă, Christopol, te cunosc, nu eşti făcut ca să te duci în Franţa, nu e de tine Franţa“. I-am zis: „Domnule director, am hotărât că plec, om vedea ce-o ieşi“. Şi până la urmă, am lucrat în Franţa până la 76 de ani. Eu am venit în septembrie 1972 şi în ianuarie 1973 am început să lucrez în domeniul sistemelor de încălzire prin sol. O metodă nouă, suedeză, care de abia se dezvolta. Lucram la o întreprindere cu 5.000 de angajaţi în Franţa. Am lucrat timp de zece ani. După care m-am reprofilat pe sisteme de ventilaţie în nuclear. Încă zece ani. Într-o zi, fără să cer eu nimic, mi s-a spus „Sunteţi abilitat confidentiel défense“, adică aveam acces la informaţii protejate. O oarecare răspundere, dar şi o onoare. Eu am încercat să răspund la ceea ce viaţa mi-a oferit. 

Moştenirea generalului Ioan Dragalina: 

„Eu nu pot să vă las nimic. Dar vă spun aşa: să fie mai presus de orice ţara în care trăiţi“

„Weekend Adevărul“: Ce v-a povestit mama din închisoare?
Mira Christopol Dragalina: A fost o oroare la Ministerul de Interne. O chemau la interogatoriu şi, după patru ore, ameţită, n-avea voie să stea jos şi o rechemau pentru încă trei ore de interogatoriu. La închisoarea de la Mislea erau închise femei care fuseseră la ambasada americană, engleză... După care a fost procesul la Tribunal, la care am fost şi eu, şi sora mea. Petrache a rămas cu băieţelul nostru, Mihnea. Dana şi cu mine am plecat noaptea cu trenul de la Buşteni, ca să fim la proces. Ne-au dat voie să intrăm doar când au început pledoariile. Erau 15 acuzaţi în boxă şi ştiu că eu am luat cu mine o panglică bleu pe care am dus-o la frunte. Mama a văzut şi a zâmbit. A înţeles că am un băiat. Băiatul, Mihnea, e cel care a vrut să plecăm din România.

Cum aşa?
Ajunsese la 15-16 ani şi mi-a spus: „Eu sunt hotărât să plec. Dar eu nu pot să trăiesc fătă voi şi în special tu, mama, n-ai să poţi trăi fără mine, deci singurul lucru care trebuie făcut este ca să pleci tu şi să ne scoţi pe toţi“. „Ai înnebunit? Cum să plec de una singură?“ Şi am plecat.

„La Paris, m-au ajutat Petre şi Odile Rosetti“

Mira şi Petre Ion Christopol deapănă amintiri despre marile lor familii, în sufrageria din Paris, cu desenele lui Pallady pe pereţi

Mira Christopol Dragalina

Cum aţi plecat?
La institutul de proiectări aveam un director evreu. M-am dus să-i spun că vreau să plec în Franţa. Mi-a zis: „Bine. Cu bărbatul nu mă interesează ce faci, dar copilul, ştiu precis că te vei întoarce pentru el. Copilul n-are voie să iasă. Copilul şi bărbatul rămân aici. Du-te. Poţi să pleci“. Aşa am plecat: oficial, cu paşaport. Aveam 42 de ani. La Paris stăteau Petre şi Odile Rosetti, care au fost formidabili cu mine, m-au ajutat cu diverse acte. Am stat la ei. Petre Rosetti, cum am mai spus, e văr cu Petrache. Rosetti, Palady, Cantacuzineştii, toţi sunt rude mai îndepărtate sau mai apropiate. Petre Rosetti a copilărit cu Petrache. El a plecat în 1947, a trecut Dunărea înot spre Iugoslavia, unde a stat în închisoare la sârbi, împreună cu Şerban Dunăreanu.

Dar soţul şi copilul? Eraţi sigură că vor putea veni şi ei?
M-am luptat mult ca să pot să-i scot pe Petrache şi pe Mihnea. Am fost mai întâi garde malade şi mult mai târziu m-am lansat ca notar. M-a ajutat enorm de multă lume. Era la Ministerul de Externe o doamnă Boc, o adorabilă cucoană care m-a ajutat. Demersurile trenau foarte mult, dar cineva mi-a zis: „Să ştii că există un Iacober în Anglia care, contra bani, scoate oameni din România“. Iniţial avea tratate comerciale cu România comunistă, dar a zis că are nişte rude – el era evreu – şi aşa, prin aceşti evrei, a reuşit să scoată foarte multă lume. Mi-am spus: „încercăm prin Iacober, da, încercăm orice“. M-am dus în Anglia. Am depus banii la bancă şi Iacober a fost foarte corect, nu s-a atins de bani decât când mi-a spus: „Paşapoartele sunt în mână, vin“. Şi aşa au venit Petrache şi Mihnea, bărbatul meu şi copilul meu.

Era vorba de mulţi bani?
A costat foarte mult, în franci. M-a ajutat din nou Petre Rosetti, toată lumea mi-a dat bani, pe care i-am rambursat apoi. Prin Madame Boc am încercat să o scot pe mama. La un moment dat, m-a sunat şi mi-a spus: „Atât de mult am spus că e bolnavă, că mi s-a răspuns: «Păi ce facem, îi trebuie un avion medical special ca să plece?»“. Iar mama, când a venit aici, pentru că sora mea era încă în România, a zis: „Atât timp cât unul dintre copii e acolo, eu nu pot sta în Franţa“. Zic: „Mama, eu nu te mai pot scoate a doua oară“. „Trebuie scoasă Dana, te ocupi de sora ta.“ Am reuşit să o înscriu pe Dana să-şi dea examen de echivalenţă ca medic, dar a ajuns chiar în ziua examenului, nu s-a putut. Totuşi, diploma i-a fost recunoscută în Germania şi până la urmă s-a dus medic acolo. Ăsta este romanul plecării mele.

„Iubesc România mea din trecut“

Sunteţi supărată pe România? Cum vă gândiţi azi la ţara din care aţi ales să plecaţi în plină vârstă a maturităţii?
Băiatul meu a fost nodul, eu n-aş fi îndrăznit singură, dar el a fost categoric. Nu sunt supărată pe România ca ţară, ca oameni, sunt supărată pe toată porcăria care a fost, şi mai ales că românii s-au lăsat duşi de nas. Spre exemplu, acest frate al mamei mele, Corneliu Dragalina, a fost guvernatorul Bucovinei ani buni. A venit după generalul Calotescu (n.r. – Corneliu Calotescu a fost un general care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial şi care s-a ocupat de deportările evreilor din Bucovina), cel care le-a pus steaua în piept evreilor, încât n-aveau voie să iasă decât până la 9.00 dimineaţa şi după 7.00 seara. Şi când a venit unchiul meu Corneliu Dragalina, a spus: „Ce-i asta? Sunt oameni, nu animale“. Le-a scos steaua şi i-a lăsat să circule normal.

Şi ce s-a întâmplat cu Corneliu Dragalina?
Când au venit comuniştii, era urmărit. Se pare că dosarul unchiului meu era pe masă la Ana Pauker. Veneau şi o întrebau: „Ce facem, dragă, cu Dragalina?“. „Şşşşt, mai lasă-l aicea. Pentru că a ajutat, împreună cu Pamfil Şeicaru, o serie de evrei să plece în Palestina şi pentru că i-a lăsat să locuiască normal în Cernăuţi.

Mira Christopol Dragalina

Şi totuşi, după toate astea, ce sentimente vă leagă de România?
Păi să vă spun aşa. Bunică-meu, Tata Mare Dragalina, a plecat de la Viena, unde-şi făcea şcoala militară şi studii de geodezie, şi-a dat demisia şi a venit să lupte pentru România, când a început Primul Război. La Viena îi era foarte bine, pe vremea aceea era Imperiul Austro-Ungar. Dar el s-a întors pentru că era român. Noi am crescut cu un cult pentru acest bunic, şi toată familia, verii, câţi mai suntem, suntem foarte uniţi prin el. Cu aceste antecedente, cum să nu iubesc România? România este ţara mea. Dar iubesc România mea din trecut. 

Foto dreapta: Corneliu, Virgil şi Elena Dragalina, trei dintre copiii generalului

„Nu pot să fiu supărată pe România“

Cum era evocat în familie Tata Mare? Ce vă povestea mama?
Că era un om excepţional, de o blândeţe extraordinară. Când pleca dintr-o garnizoană în alta şi când a plecat în război, le-a spus copiilor: „Aveţi grijă de mama voastră şi fiţi români uniţi“. Când a fost rănit în război, pe Valea Jiului, la Mănăstirea Lainici, i s-a spus: „Trebuie amputat braţul“. Fusese rănit în braţ şi în umăr. Iar el a răspuns: „Dacă pot să continui să mă duc în război, tăiaţi-mi-l“. Între timp, regele Ferdinand n-a fost de acord: „Cum să fie ciopârţit acolo? Trimiteţi-l aici, la spitalul Palatului Regal!“. Pe vremea aceea, se circula ca pe timp de război. Doctorul Gerota era în Moldova. Tata Mare a făcut două zile cu trenul pe drum ca să ajungă la Bucureşti, de la Craiova. Când a ajuns, i s-a tăiat imediat braţul. Dar el avea o haină de blană de oaie pe el. Şi se pare că de la blana aceea, rana s-a infectat. Penicilina nu exista pe atunci. L-au curăţat şi s-a făcut mai bine. A avut o după-amiază întreagă când au venit copiii la el şi-n care era bine. Mi-a povestit mama. Ea avea atunci 14 ani. A venit Corneliu, băiatul lui cel mare, din tranşee, care era şi el rănit la mână, dar a venit să-l vadă pe taică-su. Şi comandorul a venit, plus fetele, toate împrejur, şi bunică-mea. Şi Tata Mare a spus: „Eu nu pot să vă las nimic, că nu am nimic. Dar pot să vă las un nume cinstit şi aduceţi-vă aminte că sunteţi români şi să fie mai presus de orice ţara în care trăiţi“. Noaptea, însă, a fost sfârşitul. (Ia o pauză scurtă.) Aşa că eu nu pot să fiu supărată pe România şi nu pot să uit România. Recunosc că nu i-am putut iubi pe ruşi şi nici epoca de după război. Mai ales după ce au arestat-o pe mama. 

La înmormântarea lui Tata Mare, după cortegiu, erau regele Ferdinand, regina Maria, calul generalului şi câinele Leu.  


Elena Dragalina, soţia lui Ioan Dragalina (dreapta), şi Viorica, mama Mirei Christopol Dragalina, în straie de doliu, la înmormântarea generalului.

Mira Christopol Dragalina

„De ce nu vreţi să veniţi la Pierre Cardin?“

Nu l-aţi cunoscut pe bunic, dar vorbiţi despre el de parcă v-a fost aproape.
Vă povestesc ceva. Sora mea era genială. Matematiciană. Mie mi-a plăcut filosofia, am avut premiu la psihologie şi la logică, dar nu la matematică, în liceu. La un moment dat, m-am enervat şi m-am dus la cimitirul Bellu, unde familia Dragalina are un mare cavou cu fotografia şi calul lui Tata Mare. Am coborât treptele şi i-am vorbit: „Tata Mare, tu mă cunoşti de sus. Vreau să reuşesc să dau două clase într-una şi să intru la facultate“. Am aprins candela şi am plecat. Am făcut două clase de liceu într-una şi am intrat la facultate. Tata Mare, eşti formidabil! Şi încă ceva. În Franţa, înainte de a ajunge la doamna oarbă, am avut grijă de copiii unei familii – eu am o comunicare foarte bună cu copiii: îi luam de la şcoală, le făceam de mâncare. Părinţii plecau, lucrau pentru Pierre Cardin. Franţuzoaica mi-a spus: „După cum văd că sunteţi şi cum vă îmbrăcaţi, de ce nu vreţi să veniţi la Cardin? O să vă propună să primiţi oamenii, să discutaţi cu ei, ştiţi engleză, franceză, germană, veţi avea un salariu bun!“.

E adevărat că ştiam şi germană, când eram copii, avusesem o Fräulein ca să învăţăm germană. Am spus că nu pot să fac asta. Păi dacă mă vede Ambasada României? Când eu le spun că sunt bolnavă şi că am nevoie să-mi scot copilul şi bărbatul din ţară... Se duce totul pe apa Dâmboviţei! Cuplul avea încredere totală în mine. Mi-au dat o cameră sus, o chambre de bonne (n.r. – cameră de bonă), aveau vreo 15. În capătul coridorului era o doamnă bătrână, care mi-a purtat de grijă. Pe undeva ştiu că pe tot parcursul ăsta sunt ai mei care m-au ajutat.

Mira Christopol Dragalina ne indică un detaliu pe care puţină lume îl observă

Care vi se par cele mai emoţionante amintiri păstrate despre Tata Mare Dragalina?
Vedeţi acolo, în fotografie (foto dreapta – n.r.)? Nu toată lumea vede. E un ochi: e câinele Leu, care stă sub braţul lui Tata Mare. În război, când a fost rănit, se spune că medicii i-au făcut şi lui o injecţie şi i-au dat un pahar cu lapte. Generalul era întins pe o brancardă, iar Leu, cu botul pe labe, stătea nemişcat alături. Pe când era la palatul Cotroceni şi când i-au tăiat braţul, Tata Mare a cerut să vină să i-l aducă pe Leu. Iar la înmormântare, după cortegiu, erau regele Ferdinand, regina Maria, calul generalului şi câinele Leu. 

Acest material a fost publicat şi în „Weekend Adevărul“, nr. 23-25 septembrie. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite