Mihai Caraman, superspionul român care a reuşit să afle secretele „cosmice“ ale NATO
0
Reţeaua de spioni organizată de Mihai Caraman a fost stafia care a bântuit NATO vreme de 11 ani şi a sustras zeci de informaţii ultrasecrete pe care le-a pus la dispoziţia Moscovei. A fost cea mai mare lovitură dată Organizaţiei Nord-Atlantice şi a rămas una dintre cele mai cunoscute şi mai enigmatice misiuni de spionaj în care a fost implicată România.
9 octombrie 1967, Berlinul de Vest, RFG. Evgheni Evghenevici Runge, locotenent-colonel KGB, defectează la americani. Are motivele lui, serioase, să considere că viaţa sub umbrela serviciilor de informaţii sovietice nu mai e garantată. Cine este acest Runge? Un rus născut în 1928, în gubernia Astrahan, fost comsomolist, elev studios şi candidat perfect pentru Academia Diplomatică Militară, Runge e un as al spionajului sovietic. Ajunsese prin 1955 în RFG, cu misiunea de a recruta noi agenţi pentru a închega o reţea – ceea ce realizase cu succes.
În urma primelor cercetări făcute după informaţiile divulgate de Evgheni Evghenevici Runge, pe 13 octombrie 1967, procurorul federal Ludwig Martin decreta: „Grav, foarte grav“ şi recomanda să se schimbe codul NATO, existând suspiciuni serioase că vreme de zece ani secretele Alianţei Nord-Atlantice fuseseră descoperite Estului sovietic. Totul: de la detalii strategico-militare la chestiuni economice şi chiar la aspecte domestice, cum ar fi localizarea buncărului în care trebuia adăpostit Parlamentul federal în caz de conflict nuclear, conform lui Pierre Accoce şi Daniel Pouget, autorii volumului „Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO“. Organizaţia Nord-Atlantică intrase în umbra spionajului sovietic încă de la formarea sa, în 1949, şi acolo operau cei mai buni agenţi KGB, nu ageamiii. Însă în anii ’60, se reuşise o penetrare fără precedent, care expunea complet NATO.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord se clatină
Primul semnal de alarmă că Alianţa Nord-Atlantică este şubrezită a venit în 1966. Pe 9 martie 1966, Franţa şi-a anunţat celelalte 14 aliate NATO, printr-un memorandum, că doreşte să se retragă din comandamentele militare ale alianţei. Aşadar, a cerut Cartierului General al NATO ca unităţile Aliaţilor să părăsească teritoriul ţării – era vorba despre 14 baze americane, 40 de depozite şi 26.000 de soldaţi americani. De asemenea, sediul NATO din Europa era la Paris, iar guvernul francez a cerut ca şi acesta să fie mutat. Retragerea Franţei din Alianţa Nord-Atlantică era o hachiţă a preşedintelui Charles de Gaulle, care urcase pe scaunul prezidenţial în 1958, când a fondat cea de-A Cincea Republică. Ideea lui de Gaulle era ca Franţa să îşi dezvolte singură programul de apărare militară, să preia sub comandă naţională forţele integrate de pe teritoriul Germaniei, precum şi ca ieşirea din structurile militare ale NATO să nu presupună o părăsire a alianţei. Consideraţiile preşedintelui francez erau că Statele Unite au rol mult prea important în NATO, în timp ce pericolul sovietic în Europa era în scădere. În fine, în iunie 1966, Consiliul Nord-Atlantic s-a reunit la Bruxelles şi a decis relocarea aici a Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate din Europa (SHAPE). Toată procedura a durat mai bine de jumătate de an, noul sediu fiind inaugurat pe 16 octombrie, şi a costat cam 14 milioane de dolari. Însă, chiar un an mai târziu, în timpul interogatoriilor, Evgheni Evghenevici Runge îi avertizează pe agenţii CIA cât se poate de clar: „În Franţa, oamenii noştri erau deja înfipţi în mobilierul vostru, lipiţi de dosarele voastre. N-aţi făcut decât să-i mutaţi dincolo“.
Cu constituţia sa atletică – 1,75 m şi 73 kg –, Caraman ar fi putut, de exemplu, să fie o glorie a stadioanelor. Regizorii în căutare de talente native n-ar fi rămas insensibili la prestanţa lui. Acest bărbat, incontestabil fermecător – păr aspru, sprâncene bine conturate, gură senzuală şi o privire insistentă care atrăgea atenţia –, avea mare succes la femei. În aparenţă degajat până la nonşalanţă, avea o cultură solidă, pe care o etala cu plăcere.
Foto: Mihai Caraman, în 1974, la revenirea din misiunea de la Paris. Sursa: Historice.ro
Un 007 român la Paris
Depoziţia lui Evgheni Evghenevici nu a fost decât scânteia care a pus în mişcare maşinăria de investigaţie a cazului, care se prefigura de mare amploare şi gravitate. „Oamenii noştri“, la care se referea rusul, erau de fapt români, spioni care agăţaseră prin diverse formule surse din cadrul Alianţei, iar şeful întregii reţele era Mihai Caraman.
Operaţiunea începuse la sfârşitul anului 1958, când Mihai Caraman ajunsese la Paris. Oficial, era prim-secretar şi consilier comercial al Ambasadei României de la Paris. Totuşi, în buzunarul interior al paltonului de diplomat, Caraman ascundea cartea de muncă de la DIE (Direcţia de Informaţii Externe a Departamentul Securităţii Statului), Secţia Franţa-Benelux-Italia. Era chiar coordonatorul spionajului românesc în Franţa şi avea toate calităţile pentru acest serviciu.
Biografia lui corespunde, desigur, cerinţelor statului comunist: Mihai Caraman, fiul Sevastei şi al lui Nicolae, un fost grefier, s-a născut în comuna Oancea din judeţul Galaţi, pe 11 noiembrie 1928. A studiat Dreptul şi a devenit jurist, dar n-a prea urmat calea dreaptă. În 1947 a devenit membru de partid, pe linie sindicală, în Tulcea. Trei ani mai târziu, la vârsta de 22 de ani, a absolvit Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, fiind încadrat ofiţer în Direcţia de contrainformaţii militare. În acelaşi an, 1950, a beneficiat de cursuri speciale de informaţii externe la Moscova, în perioada septembrie-decembrie. Abia în 1956 a fost transferat la DIE, iar peste doi ani era şef de serviciu şi trimis în Franţa.
„Acest bărbat, incontestabil fermecător“
Pierre Accoce şi Daniel Pouget mai adaugă câteva tuşe subţiri la portretul spionului român la tinereţe, alăturându-l marilor aşi ai spionajului din istorie, Richard Sorge, Kim Philby şi Rudol Abel. „Cu constituţia sa atletică – 1,75 m şi 73 kg –, Caraman ar fi putut, de exemplu, să fie o glorie a stadioanelor. Regizorii în căutare de talente native n-ar fi rămas insensibili la prestanţa lui. Acest bărbat, incontestabil fermecător – păr aspru, sprâncene bine conturate, gură senzuală şi o privire insistentă care atrăgea atenţia –, avea mare succes la femei. În aparenţă degajat până la nonşalanţă, avea o cultură solidă, pe care o etala cu plăcere. Toată lumea ştia că marea lui pasiune – un capriciu distins – era egiptologia. Părea imbatabil în cea de-a patra mare epocă a Egiptului Antic, Noul Imperiu, în care au avut loc cuceririle faraonilor în Asia“, scriau autorii în „Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO“.
Imbatabil s-a dovedit Mihai Caraman şi în tânăra Republică a V-a Franceză. În decembrie 1958 a coborât din avion pe aeroportul Bourget şi s-a instalat comod în casa de pe strada Expoziţiei 7. Misiunea sa secretă era clară, însă de unde venea comanda a rămas supus dezbaterilor. Cei mai mulţi dintre cercetători afirmă că Mihai Caraman era exclusiv o unealtă a KGB-ului. Sunt aduse argumente greu de combătut: legăturile cu serviciile de informaţii sovietice s-ar fi putut lega în perioada stagiului de pregătire de la Moscova şi superiorul său ierarhic din DIE era Mihai Gavriliuc, un acoperit al KGB în Securitate, conform istoricului Marius Oprea, iar finanţarea venea tot de la Moscova. Numai schimbul de informaţii s-ar fi făcut prin intermediul Bucureştiului.
Pionii lui Caraman
Mihail Simula şi Ion Păduraru (Secretari II UNESCO), Mihail Georgescu, Eugen Vişan, Constantin Mirea şi Gheorghe Ionescu (Secretari II Ambasada României în Franţa), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României), Mihai Ilie (prim-consilier la Ambasada României). Aceştia erau o parte dintre cei 12 agenţi de care dispunea Mihai Caraman la Paris şi alături de care trebuia să penetreze Organizaţia Atlanticului de Nord, dar şi alte instituţii, precum ministerele franceze de Externe şi de Finanţe, Poliţia, Banca Mondială, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Sursa de aur, primul recrut
În 1960 s-a format primul nucleu al reţelei. Prima sursă abordată de Mihai Caraman a fost Robert Van de Wielhe, pe care l-a întâlnit întâmplător la o recepţie de la Hotel de Ville. „Domnul Van de Wielhe făcea parte din categoria celor mânaţi de dorinţe obscure, care ascund sub o înfăţişare plăpândă o voinţă de putere aproape fără margini. Era un bărbat subţire, manierat, cu părul negru, ondulat şi pieptănat pe spate, privire vie lucind prin ochelarii fără ramă“, este descrisă prima sursă serioasă în „Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO“. Dar cea mai mare calitate a lui era, de fapt, reţeaua de amici şi cunoştinţe pe care şi le crease în înalta societate din Paris, de la funcţionari la miliari şi politicieni.
Sediul NATO de la Paris a fost mutat la Bruxelles în 1967, unde a rămas până în prezent; Sursa: US National Archives
„Şef Antenă Paris către Direcţia Generală. - Reperare eventual obiectiv SI. Propun deschidere dosar. Subiectul va purta numele de cod Nina. Încheiat“, transmitea Caraman la Bucureşti după prima întrevedere cu Van de Wielhe. Era prins într-o şaradă pe care încă nu o cunoştea. Notele care au fost transmise de Caraman în lunile următoare nu au făcut decât să bucure şi mai tare comandanţii: „Este funcţionar la NATO. Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documentele emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la acelea clasate «cosmice». Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare“ sau „Familie bogată. Copilărie dificilă. Adolescenţă agitată. Studii întrerupte la examenele din anul trei la Drept. Apoi slujbe mai degrabă decât meserii propriu-zise. Intrat la NATO în 1952 prin concurs, în calitate de funcţionar principal la biroul Dispoziţii. Nina e instabil şi leneş, dar cu coeficient intelectual foarte ridicat“ sau „Nina subiect cu slăbiciuni. Înclinaţiile lui trădează clare tendinţe nevrotice. Rog trimiteţi urgent documentaţie despre algomanie“. Şi tot aşa, timp de vreo jumătate de an, până ce omul a intrat în joc şi a fost controlat psihologic de Caraman.
Primul transfer s-a făcut după o conversaţie despre războiul din Algeria, când Caraman i-a spus simplu: „Ai sluji cauza păcii dacă mi-ai da unul din dosarele care-ţi trec prin mâini acolo, la NATO“. După câteva insistenţe, Van de Wiehle a acceptat şi i-a înmânat un teanc de documente neclasificate despre aviaţia civilă. Nimic relevant pentru serviciile de informaţii, dar era un prim pas. Următoarea cerinţă a fost mai punctuală: „Aş vrea să-mi dai foarte repede un document care are difuzare restrânsă. Asta m-ar face să cresc în ochii şefilor mei de la Bucureşti“. Iar sursa a sustras un document „confidenţial“ şi unul cu „difuzare restrânsă“, pentru care a primit 2.000 de franci. Tot aplicând astfel de tehnici de manipulare asupra lui Robert Van de Wiehle, Caraman avea să primească 60 de dosare, dintre care 16 „cosmice“. Conţineau îndeosebi bugetul militar al ţărilor NATO, sistemul de alarmă NATO, logistica pe timp de pace şi cea pe timp de război – chestiuni esenţiale. În 1961, incomodat de relaţia toxică pe care o crease cu românul, Robert Van de Wiehle şi-a dat demisia din NATO, dar pentru Caraman era doar începutul racolărilor.
Doamna B. – primul eşec
În 1962, Caraman a aflat prin acelaşi Van de Wiehle despre activitatea doamnei B. la biroul de Dispecerat documentar al NATO. Nu i-a trebuit mult să găsească un pretext să o întâlnească şi să abordeze o eventuală cooperare: pe scurt, Caraman şi doamna B. au devenit amanţi şi femeii i-a fost insinuată ideea de a trăda pe bani, pentru a „ajuta“ România. A doua zi, doamna B. a fost văzută pe strada Saussaies 11, intrând la sediul DST (Direcţia de Supraveghere Teritorială). A făcut denunţ, timp de un an, au fost supravegheaţi şi Caraman, şi doamna B., şi Van de Wiehle. Cel din urmă chiar a fost interogat, însă fără probe, cazul nu putea fi susţinut. Abia după încă două săptămâni de filaj a fost surprins povestind la o cafenea toate cele ce se întâmplaseră şi a fost arestat de DST. Robert Van de Wiehle a fost închis o lună, cât s-a judecat procesul în care a fost acuzat de tentativă de recrutare de agenţi pentru o putere străină. A primit un an de închisoare cu suspendare, în 1963.
Mâna lungă a spionajului
„Francis Roussilhe este un om cu mers greoi şi trup îndesat. Pare ieşit din imaginarul autorilor de romane negre. A fost campion de tir şi de karate. În ciuda aparenţelor nu este un dur“, astfel e descrisă în „Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO“ cea de-a doua victimă importantă a lui Mihai Caraman. Roussilhe era, la origine, spaniol, şi trăise de când se ştia într-o situaţie financiară precară, motiv pentru care nu a fost prea greu să se îmbolnăvească de lăcomie. Roussilhe lucra la NATO, documentarist, angajându-se în aceeaşi perioadă cu Van de Wiehle, cu care devenise amic şi care avea să îi facă legătura cu Caraman. Exploatarea lui Roussilhe a început în vara lui 1963. Vreme de şase ani, a sustras de la NATO tot ce i-a picat în mână, chiar şi după ce sediul Alianţei s-a mutat la Bruxelles. A trimis de toate, de la buletine interne, documente pentru şedinţele consiliilor de miniştri, planurile de apărare ale Alianţei Nord-Atlantice construite până în 1975, procese verbale ale şedinţelor Comitetului Militar, ale Grupului Permanent – acestea din urmă clasificate secret „cosmic“ – şi multe altele. Numai în perioada ianuarie-iunie 1969 a reuşit să sustragă 2.000 de pagini de diverse grade de secretizare.
Evident că prada spionului Caraman nu era numai aceasta. O altă sursă a sa a fost Pierre Rocheron, care a început să fie prospectat în 1962. Mihai Caraman îl caracteriza succint: „Inteligent, cultivat, dar bizar şi introvertit“. Rocheron era funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe – „Încă de tânăr mi-am dorit să devin diplomat, fiindcă voiam să joc un rol în miezul evenimentelor“, spunea el. Un rol a jucat, iar de asta s-a ocupat Caraman. Rocheron a fost trimis la Ambasada franceză de la Washington, în 1963, iar Caraman a trimis după el un agent care să-l prelucreze. În 1965, Pierre s-a îndrăgostit de Eva, o negresă cu patru copii, care-i dădea bătăi de cap. Atunci a început să acţioneze mai abil agentul nostru Dorobanţu, cu un sfat ici, un ajutor dincolo. Până ce, la un moment dat, a început să ceară documente semiconfidenţiale privind atitudinea Franţei faţă de NATO şi de SUA, rapoarte economice şi diverse comunicări interne. În 1967, Rocheron a părăsit Ambasada şi a fost relocat la Banca Mondială, iar spionajul românesc a rămas pe urmele lui.
Reţeaua Caraman a presupus mult mai multe personaje implicate. Pe lângă aceştia trei, au fost domnul Pierre X, Edelmann, domnişoara Sylvie X, doamna Antoinette X şi alţii, prinşi în menghină prin şantaj şi învăluire, prin presupuse relaţii de amor şi idile contrafăcute. Dintre cei care au căzut în mrejele lui Caraman mai e de menţionat colonetul Charles de la Salle, care s-a sinucis pe 8 august 1969, chiar în momentul în care agenţii DST veneau să-l aresteze. Nu se ştie cât de mult a colaborat cu spionajul românesc, însă a rămas o victimă pe lista reţelei Caraman.
Prăbuşirea primei piese de domino
Foto: Charles de Gaulle face cunoştinţă cu Mihai Caraman, spionul care sabota NATO de pe teritoriul Franţei; Sursa: stelian-tanase.ro
„Când s-a aflat că generalul de Gaulle urma să vină la Bucureşti în vizită oficială în mai 1968, autorităţile române au intrat în panică. Căci nu era vorba de un şef de stat fără probleme, ci de unul pe care duşmanii lui încercaseră deja să-l asasineze. Se ştia că îi plăcea să se amestece cu mulţimea şi nu era deloc o treabă uşoară să i se asigure paza în atari condiţii. (...) Caraman a fost atunci însărcinat cu securitatea lui de Gaulle. S-a petrecut cu acest prilej un lucru inimaginabil: patronul unei reţele de spionaj în activitate a cedat temporar comanda echipei adjunctului său, şi anume lui Iacobescu, în timp ce el organiza în ţara lui paza şefului unui stat pe care îl infiltra de nouă ani până în propria lui gospodărie şi defila alături de acest şef de stat pe marile artere ale Bucureştiului“, scriau Pierre Accoce şi Daniel Pouget în volumul despre reţeaua Caraman.
Vizita preşedintelui francez de Gaulle în România, în mai 1968, a prilejuit revenirea lui Caraman în ţară; Sursa: Fototeca online a comunismului românesc
Vizita lui de Gaulle în România, care prilejuise această onoare şi demonstraţie de apreciere pentru Mihai Caraman, avea să însemne şi începutul decăderii reţelei sale de spionaj în Occident – reţea care, după câte a arătat istoria, a funcţionat exact pe perioada mandatului de preşedinte al lui Charles de Gaulle. În această perioadă, se pusese deja în funcţiune investigaţia serviciilor secrete după informaţiile oferite americanilor de către agentul KGB Evgheni Evghenevici Runge. S-a dat un salt înainte, care nu este meritul contraspionajului occidental.
Pe urmele reţelei Caraman
În timp, agenţii de securitate de la DST se chinuiau să pună cap la cap informaţiile primite de la Runge – care, de fapt, dăduse totul în vileag, numai numele făptaşilor nu le cunoştea –, să realizeze portretele-robot ale surselor lui Caraman, să pună în mişcare acţiuni de filaj şi să încerce să găsească diverse căi de a elucida cazul, li s-a mai devoalat o situaţie.
Pe 12 septembrie 1968, la sediul NATO de la Bruxelles, s-a realizat un flagrant delict. Imre Nahit (foto dreapta), şeful controlului financiar din cadrul Alianţei Nord-Atlantice, un turc trecut de prima tinereţe, în vârstă de 52 de ani, a fost prins în timp ce încerca să fotografieze în secret documente clasificate. Datorită funcţiei sale, Nahit avea acces la bugetele şi infrastructurile Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic. Desigur, a fost arestat pe loc şi a fost dus în instanţă.
La începutul procesului, Imre Nahit n-a recunoscut că lucra pentru agenţi străini, ba chiar a susţinut că acesta era hobby-ul lui, o îndeletnicire inocentă, ca mersul pe bicicletă, îi plăcea să fotografieze, iar obiceiul acesta tocmai ce-l ajuta să organizeze mai uşor fişierele. Abia spre finalul audierilor, când s-a putut constata că fusese filat de ceva timp şi existau probe incriminatorii, a schimbat placa: îi plăcea, probabil, fotografia, dar mai mult îi plăceau banii, pentru care renunţase la scrupule. N-a dat în vileag, însă, şi sursa acelor bani.
Imre Nahit a fost repatriat în Turcia, unde tribunalul militar din Ankara l-a condamnat la 15 ani de închisoare pentru a fi scurs 1.500 de microfilme – mii de fotografii – unei „puteri necunoscute“, conform celor susţinute de el. Puterea n-a rămas necunoscută, pentru că Nahit fusese fotografiat în timp ce lăsa la „poştă“ corespondenţa, care era ridicată de un oarecare Mihail Tincu. Român, au aflat agenţii de securitate ai NATO, nu fără surprindere. Secretar doi la Ambasada României din Bruxelles, au mai descoperit. Aşa că, neputându-l aresta pentru că Tincu avea imunitate diplomatică, l-au chestionat în zadar câteva ore şi l-au expulzat din ţară.
Ciripit, în româneşte
A devenit şi mai evident că reţeaua de spioni era o lucrătură românească în iulie 1969, când serviciile de informaţii occidentale au avut parte de o surpriză neaşteptată. În iulie 1969, un domn însoţit de familia sa, s-a înfăţişat la Ambasada Marii Britanii din Paris cerând azil politic.
„Mă numesc Dan Iacobescu. Oficial, sunt secretar trei al misiunii române pe lângă UNESCO. Dar asta este doar o acoperire. În realitate, sunt ofiţer de informaţii, cu grad de căpitan de Securite. Sunt în misiune în Franţa de mulţi ani, urma să fiu rechemat la Bucureşti sub pretextul unei plecări în vacanţă. Nu mai pot să rămân aici. Viaţa mea e în pericol. Am venit să mă pun la dispoziţia dumneavoastră“, le-a spus el diplomaţilor, citat de Pierre Accoce şi Daniel Pouget. „Eu, mâna dreaptă a şefului reţelei, vă dau tot: ofiţeri activi şi sursele lor, obiectivele, ţintele deja atinse, implicaţiile politice şi legăturile cu KGB“, a continuat el.
Iacobescu avea 38 de ani când a defectat. I s-a acordat azil în Marea Britanie, cu rezidenţă în Scoţia, la Highlands. Aici a fost audiat de o echipă de la DST, chemată din Franţa de britanici, ştiind că deja cazul era investigat. Iacobescu a admis de la bun început: a activat ilegal, vreme de zece ani, pe teritoriul francez, a coordonat o reţea activă şi largă de spioni. „Când am aflat la direcţia Securităţii că Mihai Caraman a fost desemnat să conducă antena de la Paris, am ştiut că se pregăteşte o mare lovitură. Nu chemi un vânător de balene dacă vrei să prinzi obleţi. Două obiective i s-au fixat lui Caraman. Primul, mai puţin important, interesa direct România (n.r. – privea recuperarea exilaţilor în Franţa şi infiltrarea disidenţilor refugiaţi). Sunt trei feluri de refugiaţi: legionarii din Garda de Fier, liberalii şi regaliştii. Celălalt era comandat de Moscova. Cea de-a doua misiune a noastră în Franţa era vitală pentru Moscova. Trebuia să servin prioritar KGB, să penetrăm şi să infiltrăm în locul lui organismele pe care ni le desemna, să adunăm şi să clasăm informaţiile pentru a le comunica apoi mai întâi URSS“, le-a spus el anchetatorilor.
A explicat şi motivul pentru care a vrut să fugă în Occident: când a fost arestat Imre Nahit, oamenii lui Caraman de la Paris au început să se teamă. Vina pentru răspândirea neîncrederii, credeau superiorii, ar fi avut-o chiar Iacobescu. Au cerut rechemarea la Bucureşti şi el a înţeles că ar fi fost fără scăpare. După ce Iacobescu şi-a încheiat declaraţia, în care dăduse absolut toate detaliile necesare, de la nume, la tipul de angajament al fiecăruia şi la perioada în care a colaborat, agenţii DST au început să se facă pregătirile pentru arestarea incriminaţiilor. În România, în schimb, Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat, în 1970, la moarte în contumacie pe Ion Iacobescu, sub acuzaţia de dezertare şi trădare.
Pe linie moartă. Agenţii – arestaţi, Caraman – decorat
În august 1969, a început ofensiva împotriva spionilor lui Caraman. Francis Roussilhe a fost arestat pe 4 august 1969, la ora 18.05, la Evere, în apropiere de Bruxelles. Când poliţia l-a împins spre maşină, el a ştiut că venise timpul şi chiar a şuierat un „În sfârşit!“. La anchetă, a recunoscut totul, a cooperat fără crâcnire. A cerut, totuşi, să fie judecat în Franţa, lucru care i s-a permis. Ba chiar a călătorit cu avionul singur, fără escortă de la Siguranţă. S-a dus ţintă la sediul DST de pe strada Saussies. După el, pe la acelaşi sediu au trecut încă zece persoane, la audieri: Sylvie, Antoinette, Klaus Edelmann, Pierre şi alţii. Pe 5 august 1969, a fost arestat şi Francis Rocheron de către DST. După interogatoriu, s-a deschis o anchetă şi Rocheron a fost pus sub acuzare. Ultimul chemat la audieri a fost Robert Van de Wielhe. Procesele au fost judecate de Michel Leloir, de pe lângă Curtea Siguranţei Statului. Deşi era vorba despre o singură reţea, au fost unsprezece speţe distincte, căci fiecare caz suporta particularităţile lui în privinţa motivelor, a acţiunilor, a gravităţii faptei. Ofiţerii securităţii din România erau protejaţi de imunitatea diplomatică şi nu puteau fi aduşi în faţa justiţiei. Au fost numiţi persoane non-grata pe teritoriul Franţei şi expulzaţi în România.
În noiembrie 1970 a avut loc ultima audiere a lui Van de Wielhe: a recunoscut acuzaţiile şi nu a citat martori în apărarea lui. Verdictul a venit uluitor de repede, în aceeaşi zi: „Inculpatul Robert Van de Wielhe este găsit vinovat, beneficiind totuşi de circumstanţe atenuante, şi este condamnat la 8 ani de închisoare“. În ianuarie 1971, venise vremea lui Francis Roussilhe să afle verdictul Curţii. Şi el colaborase cu autorităţile, şi la el existau suficiente probe incriminatorii, nici el nu chemase martori. În cazul lui, sentinţa a fost mai dură: 20 de ani de închisoare. Procesul lui Pierre Rocheron a avut loc în iunie 1971. A scăpat mai ieftin, cu o sentinţă de 3 de ani închisoare cu suspendare.
Cu reţeaua destrămată şi demascat în faţa autorităţilor, operaţiunea lui Mihai Caraman în Paris se încheia. La sfârşitul lunii august, în 1969, era ultimul dintre spionii români detaşaţi în Franţa care lua avionul înapoi spre casă. Deşi sfârşitul misiunii fusese unul dramatic, Mihai Caraman a fost singurul ofiţer român de securitate medaliat de KGB, pentru rezultate excepţionale. În România, a fost înaintat în grad, în 1973, fiind numit şi adjunct de şef de brigadă la unitatea specială şi apoi şef al brigăzii din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii Externe. În 1979, odată cu fuga lui Pacepa, a fost trecut în rezervă, cu drept de pensie. ;
Primul conducător al SIE în România liberă
După câţiva ani de marginalizare, Mihai Caraman a revenit în atenţia publicului abia în ianuarie 1990, când guvernul postdecembrist al lui Petre Roman l-a numit, iniţial, adjunct al ministrului Apărării, iar apoi director la Serviciului de Informaţii Externe. Din această postură, Mihai Caraman n-a rămas un inutil. Şi-a făcut simţită prezenţa.
Imediat după Revoluţie, s-a demarat un proces de căutare a presupuselor conturi bancare secrete ale familiei Ceauşescu. A fost angajată o echipă internaţională, care a ajuns până la Banca Română de Comerţ Exterior, unde porţile au rămas ferecate. Totul, la dorinţa guvernului român, condus de Petre Roman, şi la intervenţia lui Mihai Caraman. În 1990, după numai câteva luni, guvernul rezilia contractul cu experţii străini, motivând incompetenţa lor. N-au găsit nimic pentru că probabil nici nu ştiau să caute, nici nu era nimic de găsit, dar la BRCE nu intrau.
Iată ce declara, în 2009, într-un interviu pentru „România liberă“, fostul premier Petre Roman despre cazul conturilor secrete ale dictatorilor români: „Au avut din partea noastră liber la absolut orice cercetare. Dar nu au reuşit să găsească nimic şi atunci au cerut să aibă acces la absolut toate conturile BRCE. Era aici ceva ce nu mi-a plăcut. Pentru că a venit domnul Caraman, pe atunci şeful SIE, şi mi-a spus: «Domnule prim-ministru, în acest moment avem o situaţie pe care eu o consider foarte periculoasă şi inacceptabilă. Printre conturile la care ni se cere acces sunt şi cele de spionaj». În consecinţă, am hotărât să nu le permit accesul. Sentimentul meu era oricum că au avut un eşec, dar încercau să mai obţină nişte bani. (...) Faţă de domnul Mihai Caraman aveam toată încrederea că era un mare profesionist şi un mare patriot. Contrar unor mizerii care au apărut în presă, generalul nu era deloc privit chiorâş de serviciile străine de informaţii, cu atât mai mult cu cât noi am avut bune, foarte bune rezultate utilizând acea reţea de spionaj“. Trecând peste obscurantismul folosirii termenului de „noi“ de către domnul Petre Roman, s-a dovedit că străinii au avut o problemă cu prezenţa lui Mihai Caraman la conducerea SIE. În 1992, s-au întâmplat două evenimente care au grăbit înlăturarea lui Caraman, după cum observă istoricul Marius Oprea. Mai întâi, premierul Petre Roman a fost forţat să părăsească fotoliul. În această perioadă, SIE scria într-o notă: „Despre generalul (r) Caraman Mihai există următoarele semnalări: în prezent este consilier special al liderului PD Petre Roman, relaţii care constituie o continuare a legăturilor pe care le-au avut în perioada în care ambii erau în Franţa“. În al doilea rând, în 1992 a fost programată vizita în România a Secretarului General al NATO Manfred Wörner, care ar fi solicitat demiterea lui Caraman ca semn de respect faţă de relaţiile România-NATO care erau abia la început de drum.
Se încarcă comentariile...
