Colonelul Cuza, coleg de şcoală cu Alecsandri, Kogălniceanu, aflat în rândurile revoluţionarilor paşoptişti,  îşi dăduse demisia din funcţia de prefect de Covurlui, când a aflat că alegerile din Moldova au fost furate de caimacamul Vogoride sprijinit de Austria, în 1857, făcând publice documente luate de la o frumoasă soţie de demnitar căreia nu-i rămăsese indiferent tânărul colonel de 37 de ani.

Alexandru Ioan Cuza a fost conştient că el trebuia să întreprindă repede şi susţinut o serie de măsuri menite să consolideze Unirea din 1859.

Până la 24 ianuarie 1862 (deci, la trei ani de la dubla alegere), a reuşit să unifice administrativ Moldova şi Ţara Românească, creând instituţii centrale unice, cu sediul la Bucureşti şi să impună Europei recunoaşterea pe timpul vieţii sale a unirii.  A fost bănuit că s-a aflat în spatele atentatului împotriva premierului conservator Barbu Catargiu, un antireformist convins.

A creat două universităţi (1860 - Iaşi, 1864 - Bucureşti), a dat reforma secularizării averilor mănăstireşti (1863), prin care 25 % din avutul ţării furat cu nesimţire de călugării de la Locurile Sfinte care fuseseră înzestrate cu pământ românesc în sprijinul ideii de cruciadă, a dat reforma agrară (1864), legea instrucţiunii publice care făcea obligatoriu învăţământul primar de patru clase, a dat Ţării un cod civil şi unul penal, a creat o şcoală de poduri şi şosele. Pe ascuns, a încercat să susţină planuri revoluţionare de eliberare a Transilvaniei. L-a ajutat pe Miloş Obrenovici să aducă arme din Rusia, pentru întărirea Serbiei.

Prins în hăţişul procedurii politice româneşti aflate la început, în care dezbatere însemna dispută aprigă (ca şi acum, doar că a căpătat teribile accente de bătaie de joc) care îi blama orice acţiune, a luat iniţiativa unei lovituri de stat, care să-i dea cale liberă în înfăptuirea reformelor radicale, fără imixtiunea „algoritmului”, „obiceiului pământului”. A dat un Statut  cu rol de Constituţie, s-a plimbat prin popor ca să-i prindă pe şmecherii de România cu ocaua mică, l-a pupat pe bietul moş Ion Roată cel scuipat de boier (vreun tupeist de „baron local”?) a făcut o vizită la Constantinopol, de unde s-a întors cu o nouă recunoaştere de la sultan. Omul care l-a ajutat, primul ministru Mihail Kogălniceanu i-a stat alături până când a trebuit să demisioneze, ca urmare a incitării domnitorului de către camarila sa („grup de interese”, „băieţi deştepţi” etc). Cum Elena Doamna, nu a avut copii, Cuza a avut o relaţie cu Maria Obrenovici, împinsă de la spate de Cezar Librecht, inspectorul telegrafului muntean şi moldovean (să-i zicem „stăpânul informaţiilor”?, „combinator”?, „băiat deştept”?) din care au rezultat doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie. Când i-a adoptat, adversarii l-au acuzat că vrea să instituie o dinastie.  Copiii au murit însă repede, niciunul nedepăşind vârsta de 25 de ani.

Profitând de lipsa domnitorului, plecat la băi peste graniţă, opoziţia a încercat o răscoală în Bucureşti, în vara lui 1865, dar care a fost reprimată. Iniţiatorii acţiunilor subversive uniţi în „monstruoasa coaliţie” erau conservatori  şi liberali radicali, uniţi special pentru înlăturarea domnitorului. Cu toţii erau nemulţumiţi că  nu luau parte la gestionarea puterii. 

Complotul a reuşit, însăşi garda domnească (între ei s-au aflat şi ofiţerii Lecca şi Haralambie, care juraseră pe spadă să-l apere) fiind cumpărată.  Cuza, care a lăsat clar să reiasă în toamna lui 1865 că e gata să lase locul prinţului străin cerut de Adunările Ad-hoc din 1857,  a semnat, la patru dimineaţa, pe spinarea unui complotist (pe care-l chema Pillat n.n.) care-i pusese pistolul la tâmplă, actul de abdicare,  urmând să peregrineze în exil, mistuit de dorul de ţară. I-a fost refuzată întoarcerea, de către Carol I, care l-a convins că era mai înţelept să rămână acolo, departe, pentru a nu fi folosit în jocul politic.

Doar Mihai Eminescu, împreună cu un grup de tineri studenţi în Germania i-au făcut cinstea de a-l vizita. Ales deputat de Mehedinţi (fără să tragă cu pistolul, să cumpere voturi etc.) în 1870, Cuza a refuzat mandatul şi a trăit cu demnitate până la moartea sa în 1873, la Heidelberg. Doamna Elena a murit în 1909, la 36 de ani de la dispariţia ilustrului său soţ.

Mii de ţărani, pentru care fusese cel care-i scăpase de clacă pe ei, truditorii pământului, care le-a trimis copiii la şcoală, pregătindu-i să lupte apoi pentru independenţa ce avea să vină un deceniu mai târziu, au urmat trenul mortuar, iar Kogălniceanu, care la demisie spunea că nici oasele nu şi le va pune la un loc cu A.I.Cuza, a rostit un discurs care scotea lacrimi până şi din pietrele drumului. După ce a stat, o vreme în penumbră, scos pe tuşă de complotişti, a revenit fiind artizanul independenţei României.

Conjunctura internaţională a anului 1866 reprezentată de victoria Prusiei asupra Austriei la Konigratz (Sadowa) a dejucat practic încercările de distrugere a Unirii, urzite de Austria şi Turcia. Cum ducele de Flandra, propus iniţial de Locotenenţa Domnească, instituită la 11/23 februarie1866,  a refuzat tronul, oamenii politici de la Bucureşti au reuşit să-l convingă pe Carol de Hohhenzolern Sigmaringen, din familia domnitoare a Prusiei să vină ca Prinţ al României, la 10 mai 1866.

11 februarie nu a scăpat nici atenţiei scriitorilor, cetăţeanul turmentat din O scrisoare pierdută de I.L Caragiale, fost poştaş, spunând, pe la 1883, coanei Joiţica: „Mă cunoaşte conu’Zaharia (Trahanache, ajuns după două aproape două decenii trecute din 1866 omul cel mai important din partidul unui orăşel de munte n.n.) de la 11 fevruarie!”. Miţa Baston, din „D’ale carnavalului” alergând cu „stecluţa de vitriol” după fantele Nae Girimea avea să-i strige cu obidă: „ ai uitat că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie!”

Oamenii politici l-au adus pe Cuza pe tron, el însuşi fiind un simbol al luptei pentru unire, dar n-au ezitat să-l îndepărteze, nu ca să-şi umple samarii, nu ca să-i spulbere pe nefericiţii de pe străzi cu trăsurile lor sau să aducă un neputincios numai bun de sforărit şi jucat ca ursul în bâlciuri ci, din raţiuni de stat, cum scria Mihai Eminescu în Epigonii, surprinzând mentalitatea elitelor, fie ele şi politice: „şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă/căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă”.

Ei nu i-au distrus opera, fie ea autoritar clădită, l-au şters din memoria imediatului, dar l-au aşezat în cea a viitorului, a indestructibilului.