Memoriile din închisoare ale diplomatului machiavelic Ştefan Andrei, cu „Adevărul“

Memoriile
din închisoare ale diplomatului machiavelic Ştefan Andrei, cu „Adevărul“

Ştefan Andrei

Adevărul vă oferă, în data de marţi, 31 mai, volumul I al memoriilor lui Ştefan Andrei: „Jurnalul din închisoare“. Ştefan Andrei a fost ministrul de externe al României între anii 1978 şi 1985 şi apropiat al lui Nicolae Ceauşescu. În „Jurnalul din închisoare“, Andrei vorbeşte despre anii pe care i-a petrecut în închisoare după Revoluţia din 1989.

„Machiavelli“, „stăpânul secretelor lui Ceauşescu“ sau „Eminenţa cenuşie“ sunt doar câteva titluri sub care a fost cunoscut Ştefan Andrei, un om cu o cultură serioasă, solidă, unul dintre puţinii demnitari comunişti care au respectat şi au frecventat şcoala, Ştefan Andrei a făcut o figură discordantă în marea de antiintelectualism care caracteriza conducerea PCR. Vorbea trei limbi: franceza, engleza şi italiana, pe care le-a folosit în misiunile diplomatice unde a apărat prestigiul şi interesul Republicii Socialiste România, a vândut arme sau pur şi simplu a urmat instrucţiunile dictatorului. 

Satul Livezeni, comuna Podari, localitate săracă din Dolj, e locul unde la data de 29 martie 1931 s-a născut Andrei Ştefan. În 1938 a început Şcoala Primară, unde a fo

st apreciat ca un elev foarte bun, iar din lipsa de fonduri materiale, nu merge la liceu decât în 1943, când urmează cursurile Liceului Militar din Craiova.

După terminarea războiului, originea umilă a lui Andrei devine un atu în noua societate muncitorească. După ce a terminat liceul, a fost încadrat ca redactor al secţiunii Internaţionale a ziarului „Scînteia Tineret

ului“, când în redacţii era o lipsă de jurnalişti, majoritatea antebelică fiind epurată din motive politice. A intrat la Facultatea de Construcţii Hidrotehnice. A profesat ca inginer puţin timp, pentru ca din anul 1958 să devină preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din Institut. De la Congresul al XXIII-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, când şi-a dovedit valoarea în faţa noului lider al statului, Nicolae Ceauşescu, ascensiunea sa a fost mai mult sau mai puţin lină. 

A cunoscut-o pe soţia sa, Violeta Pop, în 1959, la Festivalul Tineretului din Viena, când tânăra actriţă avea 18 ani. Dragostea dintre cei doi, poate privită sceptic la început din cauza diferenţei de vârstă, a trecut cu brio testul timpului. El nu a renunţat la ea când Elena Ceauşescu, invidioasă pe frumuseţea Violetei, a declarat-o pe actriţă persona non grata şi i-a convins pe regizori şi pe directorii de teatre să nu o mai distribuie în niciun rol. Ea nu a renunţat la el după Revoluţie, când a intrat în închisoare şi şi-a pierdut poziţia socială.

A luat parte la negocieri cu lideri ca Fidel Castro sau Muammar Gadaffi. În 1985 a fost pus într-o funcţie onorifică, lipsită de putere. Andrei a motivat acestă schimbare ca invidie din partea cuplului ceauşist, care ar fi considerat că el e prea bine văzut în afară, mai bine chiar decât ei. Adevărul acestor informaţii însă nu este garantat, Andrei fiind cel ce oferă această explicaţie atât de favorabilă persoanei lui.

În prefaţa Jurnalului, Ion Cristoiu afirmă: „Ştefan Andrei a văzut în acest Jurnal ceea ce scriitorii adevăraţi cred că e pentru ei Scrierea: o formă de luptă cu Singurătatea“, din ale cărui pagini reiese „amărăciune uneori, alteori autocruzime“. Într-adevăr, Revoluţia a însemnat o schimbare majoră în viaţa lui Andrei. A fost arestat pe 21 ianuarie 1990 şi condamnat după un proces precar la 2 ani şi jumătate de închisoare pentru genocid şi subminarea economiei naţionale.

Într-un interviu Adevărul Live, Andrei şi-a sintetizat părerea despre dezvăluirile post-comuniste în următoarea frază: „deocamdată suntem în situaţia în care cei ce vorbesc nu ştiu, iar cei ce ştiu nu vorbesc“.

A murit la 76 de ani, întristat de societatea post-comunistă, pe care o simţea străină şi ostilă. Nu înţelegea de ce nu era căutat de politicieni şi de ce experienţa lui vastă nu era folosită pentru binele naţiunii. Ca toate marile figuri din epoca ceauşistă, Andrei a fost contestat şi admirat, învăluit în mister şi automistificare. „Jurnalul din închisoare“ prezintă adeseori imaginea unui om bătrân şi învins de soartă, imagine ce vine în contradicţie cu diplomatul puternic care prospera când o naţiune întreagă murea de foame. Însă contradicţia face parte din istoria noastră şi singurul mod în care ne putem împăca cu istoria este să o cunoaştem.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările