Memorie

România s-a alăturat zilele acestea Poloniei, Germaniei, Ungariei şi Slovaciei în reţeaua europeană „Memorie şi solidaritate”. Nu, nu este o simplă semnătură pusă pe o hârtie. Gestul ne angajează pe termen lung.

Întâi de toate, actul indică un adevăr pe cât de aparent unanim acceptat, pe atât de frecvent ignorat: dincolo de diferenţele politice, sociale, culturale sau de alt fel, Europa de Est are în suferinţa produsă de comunism, dar nu mai puţin de fascism, un numitor comun. Iată de ce, în posesia unui asemenea liant, este inexplicabil cât de puţin îşi schimbă între ei esteuropenii opiniile, experienţele şi viziunile. În general, ţările foste comuniste se orientează exclusiv către Vest, ignorându-şi vecinii de destin. Ştim mai bine ce fac alţii, diferiţi, decât ce preocupă pe cei asemenea nouă.

Apoi, prezenţa Germaniei între membrii fondatori ai reţelei relativizează salutar colocarea strict estică a comunismului. Or, acesta este un proiect gândit în Vest şi aplicat în Est. De unde şi responsabilitatea primului faţă de al doilea. Mai mult, ruptura dintre DDR şi RFG a reprezentat nu doar divizarea unei ţări, ci în egală măsură dovada forţei ideologiei de a rupe din geografie părţile care îi convin. Evenimentele recente din Ucraina probează cu toată brutalitatea valabilitatea acestui fapt, motiv să recurgem la fondul comun al suferinţei în totalitarism.

La Katyn sau pe durata Holodomor-ului (foametea forţată din Ucraina anilor 1932-1933), la Sighet sau la zidul Berlinului, pe străzile Budapestei din 1956 sau în timpul legii marţiale din Polonia, la Aiud sau la Piteşti, în temniţă sau în mijlocul unor societăţi supravegheate continuu – Europa a trecut prin cel mai crâncen experiment imaginat vreodată. El a schimbat radical şi pe termen lung faţa continentului, modul de gândire, sensibilităţile. A cauţionat, prin efectele lui inerţiale, inclusiv redescoperirea libertăţii, reuşind pe alocuri să îi relativizeze pervers virtuţile.

A nu uita toate acestea nu înseamnă să trăim fixaţi în trecut, ci să învăţăm lecţiile necesare unui alt viitor. Solidaritatea europenilor nefiind exclusiv bazată pe circulaţia banilor şi creşterea bunăstării, apelul la memorie se impune de la sine. Doar memoria ne poate învaţa să preţuim ce avem, să năzuim la ceva mai bun şi să nu fim indiferenţi faţă de alţii. Cultura memoriei este centrală în spaţiul public al societăţilor marcate încă de trauma abuzului sistematic. Tot ea garantează că opusul crimei nu este amnezia. Pentru că, în cele din urmă, dreptul la memorie este imprescriptibil.