Memoria lui Iuliu Maniu, profanată de ultimul pluton vadimist

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se spunea odinioară că hârtia suportă orice, dar apariţia internetului a permis răspândirea şi stocarea unor mizerii de neînchipuit în epoca hârtiei...

Analiză realizată de Petrişor Peiu*

Cine sunt protagoniştii?

Totul a pornit de la o discuţie cu istoricul constănţean Marian Zidaru, proaspăt perdant al „colegiului“ pe care îl râvnise de câţiva anişori; protagonist al unor mici scandaluri locale, precum meciul de box cu colegul arheolog Virgil Lungu din anii glorioasei domnii secunde a lui Traian Băsescu. De altfel, prin 2010, Zidaru s-a remarcat prin denunţul făcut la DNA împotriva fostului director al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa (MINAC) şi a fostului director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Virgil Lungu (partenerul de box involuntar).


Istoricul Marian Zidaru

Imagine indisponibilă

După ce n-a reuşit nici cu „boxul“, nici cu concursul de director la MINAC să ajungă în paginile ziarelor naţionale şi a rămas cantonat în paginile din urmă ale ediţiilor locale, conferenţiarul de la Universitatea privată „Andrei Şaguna“ din Constanţa, fost lector la altă universitate privată( „Gaudeamus“ pe nume), economist cu diplomă la Craiova şi doctor în istorie cu diplomă la Constanţa, Zidaru şi-a urmat chemarea spre glorie: un articol scandalos, într-o publicaţie care aduce din ediţiile locale diferite materiale spre ochii cititorului naţional. Articolul poartă un titlu halucinant: „Câţi bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România“ şi povesteşte aventurile lui Zidaru din Constanţa prin „Arhivele britanice ale Special Operations Executive (SOE), acolo unde se află fondul România (de la HS5 750 la HS5 870)“. Ce aflăm astfel că a găsit Zidaru în aceste arhive: „În anul 1940, cei doi  (Maniu şi omul de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain) s-au întâlnit în casa lui Rică Georgescu, un inginer petrolist care era membru al reţelei britanice de spionaj. Prin intermediul acestui inginer, s-au realizat toate schimburile de informaţii până când a fost arestat pentru spionaj în vara anului 1941“  Ne povesteşte articolul: „Astfel, spune Marian Zidaru, în ziarele clandestine se spunea că Germania şi nemţii vor să stăpânească lumea, că regimul nazist este unul criminal. Pentru aceste activităţi, Rică Georgescu a primit 150 de milioane de lei pentru aceste servicii, conform rapoartelor din fondul SOE România“.


Alfred George Gardyne de Chastelain

Imagine indisponibilă

Încet-încet, Zidaru o cârmeşte spre trădare: „Istoricul dezvăluie faptul că în anul 1942, britanicii cereau informaţii despre Armata Română care operează într-un anumit raion. „Aici cam seamănă a trădare, pentru că britanicii nu aveau nicio unitate militară care se lupta cu românii. Ce-i interesa câte tancuri sau câte tunuri avea Armata Română într-o anumită zonă? Problema este că ei transmiteau asemenea informaţii sovieticilor. Existau şi spioni sovietici, dar NKVD dorea să verifice informaţia din două surse“, spune Marian Zidaru“. Deşi recunoaşte frust că „Iuliu Maniu nu semna niciodată rapoarte, însă printre documente se află câteva scrisori adresate lui Alfred George Gardyne de Chastelain în care se abordau probleme politice şi îi cerea ajutorul în diverse probleme“, cu o tehnică vadimistă perfectă, constănţeanul adaugă „Cele trei nume conspirative ale lui Maniu erau „Alecu“, „Miron“ şi „Tom“, o propoziţie  care nu are nicio legătură cu cele afirmate mai înainte, anume montată în fraza respectivă.

Şi, într-un crescendo dramatic, se aruncă bomba: „Evident, Iuliu Maniu primea bani pentru serviciile sale, prin intermediul unui turc, folosit pe post de valiză diplomatică. Salvet Lufti Tozan era consulul onorific al Finlandei la Bucureşti şi avea paşaport diplomatic, însă se ocupa şi cu contrabanda cu arme.(...) Prin intermediul acestui turc, Maniu a primit 50.000 de dolari în două tranşe, diamante în valoare de 72.000 de lire, plus trei diamante mai mari a căror valoare nu o precizează britanicii, spune istoricul“.

Zidaru supralicitează: „Însuşi Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu dovezi despre colaborarea lui Maniu cu serviciile secrete britanice şi i-a cerut să-l aresteze, însă mareşalul s-a opus“, într-un concurs de caraghioslâcuri: „Se pare că Iuliu Maniu mai avea un TFF, dar nu ştia să-l folosească, el nefiind spion profesionist. Activitatea lui se limita la a coordona acţiunile de propagandă, în calitate de lider de partid“.

Toată tărăşenia se închide brusc prin perioada Crăciunului 1943 povestită pentru articolul cu pricina: „O a doua încercare a britanicilor de a-l forţa pe Maniu să dea lovitura de stat a avut loc la scurtă vreme, în perioada Crăciunului din anul 1943. Atunci au fost paraşutaţi în România Alfred George Gardyne de Chastelain, Silviu Meţianu, un român emigrat în Anglia, şi căpitanul Ivor Porter. Au fost prinşi însă de autorităţi după ce s-au paraşutat într-un alt loc decât în cel în care erau aşteptaţi de oamenii lui Iuliu Maniu. Ţăranii care i-au văzut au anunţat şeful de post şi au fost prinşi. Fiind consideraţi prizonieri de război, ei au fost aduşi în Bucureşti şi găzduiţi într-un apartament din sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei. Pe 2 aprilie 1944, a avut loc o întrevedere secretă între Chastelain şi Iuliu Maniu, cu acordul tacit al mareşalului Antonescu. Întâlnirea dintre Maniu şi Chastelain a avut loc în pădurea Andronache de lângă Bucureşti, când englezul i-a zis să dea lovitura de stat, însă Maniu a spus că mai aşteaptă câteva săptămâni“.

Tiparele unei dezinformări primitive, continuarea campaniei din anii `90

În anii 90, istoricul Zidaru atunci era student la economie al Universităţii din Craiova; era perioada de glorie a cuvântului tipărit, anii în care românii descopereau capodopere ascunse, opere importante ale culturii noastre ascunse cititorilor de cenzură până atunci, precum şi cele mai abjecte şi mai stupide producţii literare. Printre cele mai murdare şi mai ticăloase unelte ale propagandei anti-româneşti şi anti-democratice se numărau revistele grupării de tristă amintire Eugen Barbu- Corneliu Vadim Tudor- Adrian Păunescu, cu „România Mare“ campioană absolută a lătratului imund şi agramat la valorile autentice ale neamului românesc. Nici proaspătul FSN-FDSN-PDSR nu se lăsa mai prejos, cu propagandiştii proprii înrolaţi la scandaloasele „Azi“ şi „Dimineaţa“, un fel de divizie „Horia, Cloşca şi Crişan“ a acelor ani. Constanţa era reprezentată în corul dulăilor mincinoşi de către una dintre cele mai ordinare şi mai tenebroase voci ale anti-românismului, „istoricul“ Gheorghe Dumitraşcu, campion în Parlament al vorbelor murdare, al calomniilor şi al grobianismului.

Imagine indisponibilă

În acea perioadă tulbure, publicaţiile sus-amintite, alături de multe altele (de anvergură locală) au răspândit o colecţie impresionantă de minciuni şi dezinformări, atât despre liderii partidelor istorice, cât şi despre personalităţile angajate în efortul de transformare a societăţii socialiste într-o societate democratică. Cele mai perverse şi mai „tari“ acuzaţii s-au făcut la adresa celor mai periculoşi lideri politici, cei care chiar îşi asumaseră, deschis, opţiunea euro-atlantică pentru ţara noastră. Astfel, Corneliu Vadim Tudor l-a acuzat pe Emil Constantinescu de a fi agent al Statelor Unite: „Apar primele confirmări ale colaborării lui Emil Constantinescu cu CIA. Prin 1985, geologul cu ţăcălie a avut mari probleme cu Securitatea din cauza că a condus nişte «studenţi americani» printr-o zonă a zăcămintelor de uraniu. Şi tot acum se explică şi «norocul» chior pe care l-a avut acelaşi Ţap belit, în 1992, când dintr-un obscur secretar PCR americanii l-au extras de corniţe şi l-au impus drept candidat unic al CDR la preşedinţia României“.

Nu de puţine ori, echipa Eugen Barbu-Corneliu Vadim Tudor a atacat personalitatea celui mai puternic susţinător al orientării atlantiste a României, Ion Raţiu („Ion Raţiu şi-a cărat scheletul din Anglia în România“), cel care a fost acuzat deschis că ar fi reprezentat interesele Marii Britanii.

Este, aşadar, un loc comun acuzarea personalităţilor pro-atlantiste din ţară de colaborare cu serviciile secrete ale unor puteri occidentale.

Tot atunci, la începutul anilor 90, s-a mai pus pe piaţă încă un „mit“: Regele şi Maniu ar fi trădat ţara atunci când au plănuit actul de la 23 August 1944. O armată întreagă de condeieri şi de politicieni au ridicat, cu sârg, mitul mareşalului Antonescu, un bun român şi patriot, debarcat din fruntea statului tocmai când era pe punctul de a încheia o pace onorabilă cu Aliaţii (SUA-Marea Britanie-URSS). Acestei armate i s-a adăugat, târziu (prin 2011) însuşi fostul preşedinte Băsescu care a extins acuzaţiile de trădare la adresa Regelui Mihai I la actul abdicării acestuia:

„Mulţi spun că abdicarea a fost un mare act patriotic. Nu! A fost un act de trădare a intereselor naţionale din partea Regelui Mihai. Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria. Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi?“.

De ce Iuliu Maniu?

Imagine indisponibilă

Fără îndoială că Iuliu Maniu este una dintre figurile legendare ale actului Unirii din perioada 1918-1920, alături de Ionel Brătianu şi de Regii Întregitori, Ferdinand şi Maria. Mai apoi, Iuliu Maniu a devenit o referinţă în viaţa politică românească pentru refuzul de a se ralia unor practici anti-democratice ale diferitelor regimuri controversate din perioada interbelică; spre finalul vieţii, după 1944, Iuliu Maniu a devenit simbolul rezistenţei româneşti faţă de agresiunea sovietică. Detenţia umilitoare la care a fost supus de către regimul stalinist şi moartea îngrozitoare de care a avut parte într-o celulă a închisorii de la Sighet au desăvârşit istoria unui personaj emblematic al României democratice, devenit referinţa absolută a luptei de după 1990 de reîntoarcere a ţării în lumea occidentală. Iuliu Maniu face parte dintre miturile fondatoare ale României Mari, atât în calitate de preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania, cât şi în calitate de lider al opoziţiei faţă de tendinţele autocrate ale Regelui Carol al II-lea şi, mai apoi, ale mareşalului Antonescu.

Tocmai de aceea, alegerea „ţintei“ Iuliu Maniu de către cei care doresc subminarea simbolisticii asociate României Mari a venit cumva, natural. În conştiinţa populară Iuliu Maniu este personalitatea cea mai des asociată cu Unirea de la 1918 pentru că în conştiinţa populară 1 Decembrie 1918 este momentul Unirii Transilvaniei cu Ţara. Pe nedrept, desigur, Ionel Brătianu are un rol secund în aceeaşi conştiinţă populară, deşi politicianul liberal este recunoscut de către toţi specialiştii acelei perioade ca fiind factorul determinant  al efortului unionist al perioadei care a culminat cu Tratatele de la Trianon şi Versailles.

Rolul central pe care Maniu l-a jucat în efortul de coalizare a forţelor democratice împotriva eforturilor sovietice de a prelua România prin intermediul clicii comuniste a contat enorm în conturarea unei aure de „patriarh al democraţiei“ pentru liderul PNŢ. Iuliu Maniu a încetat să mai fie privit ca un politician partizan, ci a devenit un erou naţional, asumat de conştiinţa publică ca fiind simbolul unei Românii unite, anti-comuniste şi prospere.

Pentru oricine îşi doreşte destrămarea simbolisticii României interbelice, atacarea şi demolarea „mitului Maniu“ reprezintă o cauză de cea mai mare importanţă; efortul de demonetizare a imaginii unei Românii prospere, democratice şi integrată Occidentului trebuia să ajungă şi la compromiterea personalităţilor responsabile pentru succesul proiectului României Mari.

Cum se ţese dezinformarea?

Prima piesă a manipulării este titlul, adică ceea ce este citit de către toţi cei care deschid o pagină web: titlul este şocant, uşor de reţinut şi conţine esenţa efortului de manipulare: Maniu este acuzat că a primit bani de la britanici pentru a-l aresta pe mareşalul Antonescu şi, în plus, actul înfăptuit de Regele Mihai I la 23 August 1944 nu este altceva decât rezultatul unui complot pus la cale de premierul britanic Winston Churchill.

După un astfel de titlu aproape că nimic nu mai contează, articolul dezvoltă o secvenţă de adevăruri şi minciuni, condimentată cu concluzii false, plasate „cu tâlc“. Povestea este simplă: Maniu şi omul de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain, agent britanic, s-au întâlnit în casa lui Rică Georgescu, un inginer petrolist care chiar era agent britanic în România; mai apoi, britanicul, prin intermediul consulului onorific finlandez, turcul Salvet Lufti Tozan, i-a trimis lui Iuliu Maniu diverse sume de bani, în schimbul unor informaţii confidenţiale sau pentru a organiza arestarea mareşalului Antonescu. Când britanicul a fost paraşutat în România şi a fost arestat de către autorităţi, Maniu s-a întâlnit, în aprilie 1944, cu acesta, beneficiind de sprijinul autorităţilor conduse de acelaşi mareşal Antonescu. Astea sunt faptele esenţiale, printre care s-a strecurat o primă mare minciună, aceea că liderul PNŢ ar fi primit sumele respective de bani de la spionajul britanic.

Care este însă realitatea?

La 25 noiembrie 1944, aflat la Istanbul, după eliberarea sa din detenţia românească, agentul SOE (serviciul britanic de spionaj) Alfred George Chastelain întocmeşte o notă către superiorii săi prin care doreşte să închidă („liquidation“ este cuvântul folosit de acesta ) dosarul contactelor sale cu Iuliu Maniu.

Încă din primul paragraf, Chastelain anunţă că, la prima sa întâlnire cu liderul PNŢ, acesta a fost de acord să primească un împrumut de la britanic, împrumut care să fie returnat imediat după război („ Maniu agreeable only on conditions that all sums of money  advanced to him in Romania or to his envoys outside Romania should be considered as a loan, repayable at the end of the war“).

În paragrafele următoare însă, Chastelain recunoaşte franc că nu există nicio dovadă că turcul Lufti Tozan i-ar fi înmânat sumele respective lui Maniu : „for items (b) and (c) we have never received Maniu`s acknowledgment“, (b) şi (c) fiind tocmai sumele transmise turcului în acest sens: 40 000 dolari trimişi lui Tozan în decembrie 1941 şi 10 000 de dolari, 5 diamante în valoare de 12 500 lire turceşti şi mai multe diamante mici (368 carate) în valoare de 76485 lire turceşti, trimise aceluiaşi turc în martie 1942. De fapt, sensul notei respective chiar acesta este: Chastelain solicită SOE Londra să afle ce a făcut turcul cu banii respectivi, dacă i-a predat cumva reprezentanţilor lui Maniu sau nu, banii fiind doar un împrumut!

Imagine indisponibilă

Cu alte cuvinte, Chastelain convenise cu Maniu ca acesta să primească un împrumut pentru organizarea unei rezistenţe politice, împrumut care urma să fie returnat imediat după război. Mai mult, despre relaţia cu Chastelain erau la curent mai multe  persoane apropiate politicianului român (printre care sunt citaţi Cornel Bianu, Ştefan Menicescu, locotenent-colonelul George Mavrodi, Alexandru Bianu, Pavel Pavel, VV Tilea, Emanoil Rugină, Carol Davila, Dumitru Danielopol), persoane numite „trimişi (envoys)“ ai lui Maniu şi aflate în străinătate în noiembrie 1944, la Londra, Washington sau chiar în Palestina britanică.

Concluzii false, alăturări perfide şi manipulare

Imagine indisponibilă

Deşi recunoaşte că nu există rapoarte întocmite sau/şi semnate de către Iuliu Maniu, Zidaru ţine să adauge că Maniu avea trei nume de cod: Alecu, Miron şi Tom, o precizare prin care se ţinteşte publicul anului 2018 din România, obişnuit cu deconspirările foştilor informatori ai securităţii, care aveau toţi nume de cod. În realitate, britanicii obişnuiau să adauge nume de cod tuturor persoanelor străine sau britanice despre care scriau  din raţiuni birocratice (era o regulă a serviciilor secrete). Şi la britanici ca şi la români figurează aceleaşi reguli stricte: informator/colaborator este persoana care furnizează informaţii. În cazul lui Iuliu Maniu, acesta era un politician care avea exclusiv atitudini politice, de altfel deloc secrete, Maniu neascunzând nici faţă de Antonescu opiniile sale pro-occidentale. Zidaru chiar recunoaşte că Maniu nu făcea decât aprecieri politice, dar adaugă în context, perfid, faptul că britanicii îl numeau codat Alecu, Miron sau Tom.

Ideea că Maniu ar fi furnizat englezilor informaţii despre plasarea trupelor române este o balivernă care nu se regăseşte nicăieri în arhiva SOE şi care sfidează orice realitate: Maniu era liderul opoziţiei interne şi pe vremea războiului, o poziţie asumată şi recunoscută de către mareşalul Antonescu, ca atare era urmărit în permanenţă de Siguranţă şi nu avea acces la niciun fel de informaţii militare. De altfel, ce militar român şi-ar fi riscat cariera sau viaţa întâlnindu-se cu liderul opoziţiei în timpul regimului Antonescu? Pe de altă parte, Maniu nu a fost niciodată anti-român sau orbit de ură împotriva lui Antonescu, căruia îi acorda o anumită preţuire, aşa cum reiese şi din mărturia depusă la procesul acestuia din 1946.

De fapt, Maniu reprezenta singura opoziţie politică reală la regimul de până în 1944 şi englezii sperau că respectiva opoziţie ar fi putut să organizeze o lovitură de stat; ei nu înţelegeau prea bine nici modul de a fi şi acţiona al lui Maniu, nici puterea efectivă de care acesta se bucura: a aştepta de la Iuliu Maniu o lovitură de stat era dovada unei mari naivităţi din partea britanicilor.

Acuzaţia cu care se joacă la concluzii istoricul Zidaru, aceea de trădare, are în vedere trei elemente alăturate în mod cât se poate de necinstit:

  • Considerarea regimului Antonescu ca fiind unul legitim, reprezentativ pentru voinţa populară şi etichetarea oricărei împotriviri la adresa regimului ca fiind trădare;  
  • Faptul că britanicii au trimis sume mici de bani către Iuliu Maniu (sume care se pare că nici nu au ajuns la acesta) în vederea organizării politice a unei opoziţii consistente la guvernul mareşalului Antonescu;  
  • Faptul că obiectivul urmărit de englezi era schimbarea lui Antonescu şi a orientării de politică externă a României.

Toată această joacă cu idei şi fapte nereale din partea lui Marian Zidaru fac abstracţie de un singur lucru: Maniu nu şi-a ascuns niciodată orientarea pro-occidentală sau dorinţa ca România să încheie imediat războiul cu Aliaţii. Maniu i-a scris şi i-a spus aceste lucruri în repetate rânduri lui Antonescu personal, iar mareşalul i-a încurajat liderului PNŢ relaţia cu englezii în speranţa că astfel se va putea negocia o pace separată cu puterile occidentale, fără URSS. Antonescu ştia foarte bine că SUA şi Marea Britanie nu vor accepta niciodată să negocieze pacea cu el, considerat deja criminal de război de către Aliaţi şi, ca atare, Maniu ar fi reprezentat România care niciodată nu a pactizat cu Germania hitleristă şi care nu a purtat un război cu sovieticii. În plus, organizarea militară a lui Antonescu era astfel făcută încât să permită revenirea Transilvaniei ocupate de unguri la trupul Ţării şi avea nevoie de simbolul Maniu pentru aceasta; o politică de reluare a Transilvaniei fără suportul lui Maniu nici nu se putea concepe atunci.

De ce acum? Cui prodest?

Imagine indisponibilă

Atacarea şi profanarea memoriei lui Iuliu Maniu nu putea avea un efect spectaculos dacă nu avea loc în anul Centenarului Marii Uniri. În vreme ce întreaga Românie aniversează 100 de ani de la unirile istorice succesive din 1918 (cu Basarabia, cu Bucovina, cu Transilvania şi cu Banatul), demonetizarea patriarhului democraţiei româneşti reprezintă un atac menit să slăbească coeziunea naţională şi să sădească neîncrederea în partea de istorie până acum nedisputată. Chiar dacă în ultima vreme au apărut o serie de figuri publice care pun la îndoială miturile fondatoare ale statului român modern, nimeni nu a avut curajul până astăzi să atace una dintre figurile remarcabile ale Unirii din 1918 şi ale României Mari. Este foarte probabil ca acest atac la mijlocul anului centenar să fie premeditat pentru că arhivele respective sunt demult deschise, despre „Autonomus“ sau Chastelain se tot scrisese, dar nimeni nu dedicase un articol acestei însăilări.

Cui foloseşte acestă mizerie? Este simplu să observăm că există, în vecinătatea noastră un stat care duce, de câţiva ani, o ofensivă clară, pe toate planurile (inclusiv pe cel economic) pentru subminarea României. Este simplu să vedem care este singurul stat european care pune în discuţie statul român şi mai ales caracterul naţional al acestuia; este simplu să vedem care este singurul stat european care solicită schimbări structurale ale României, cerând autonomia unei părţi din teritoriul naţional; este simplu să vedem care este singurul stat care se opune aderării României la OCDE şi este simplu să vedem care este singurul stat european cu agendă revizionistă. Pentru acest stat, Maniu înseamnă Transilvania, iar Transilvania este departe de a fi fost uitată acolo.

*Petrişor Peiu este membru al Consiliului de Experţi LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite